Locantele Sărindarului
Apariţia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a presei populare româneşti a reprezentat o infuzie de sânge proaspăt pentru patriarhala uliţă a Sărindarului, cea străjuită de bătrâna bisericuţă ce i-a dat şi numele. Curând, zelul demolator, prezent dintotdeauna, a distrus şi modestul, prin dimensiuni, aşezământ de cult ctitorit de Matei Basarab. În locul său, în 1893, a fost construită mai întâi o fântână, cu ocazia vizitei monarhului austro-ungar Frantz Iosef din acelaşi an, iar apoi actualul „Cerc Militar”, în 1912. În jurul aşezământui „coconilor”, cu viaţă stătută şi taine vechi, irumpe forfota lumii, timpul intră în modernitate. „Temple” ale loisirului se ridică peste tot în jurul acestei lumi noi, dominate de freamătul clipei.
În capătul străzii, pe Brezoianu, proliferează casele de toleranţă, „ceva mai selecte”, spun contemporanii, unde, discret, prestează şi doamne din lumea bună, de multe ori chiar cu acordul „dumnealui”. De altfel, în partea opusă a Sărindarului, adiacent, pe străzile Sf. Ionică şi Matei Millo, până în primii ani ai secolului XX era „centrul prostituţiei legale din Capitală. Ziua, pe aceste străzi aproape nimeni:casele mici, cu perdelele de la fereşti şi uşi lăsate, aveau aerul suspect al unor locuinţe în care s’au petrecut fioroase crime [...]. Noaptea însă, răsăriţi ca din pământ, o mulţime de indivizi se ţeseau de la un trotuar la altul [...]. Târziu de tot, spre ziuă, soseau tiptil şi «boierii»:chelneri, alunari, deavalma cu fasoneii «decavaţi» la club”. Treptat, această lume măruntă a păcatului şi-a găsit sălaş mai ales în această curte a miracolelor a Centrului, cum a rămas până astăzi vechiul „Hotel English” de pe Calea Victoriei.
Apoteoza chefului
În locul bordelului popular, în jurul Sărindarului au răsărit locante ale lumii bune, care au făcut istorie. În fosta reşedinţă a Otetelişanilor se năştea pagina modernă a teatrului liric românesc, iar boema intelectuală se regala la umbra bătrânilor copaci din fostul parc boieresc. Aflat lângă această răcoroasă grădină, restaurantul unui investitor sas, Tomeck, se spune că profita de această vecinătate:„...nu cumpăra vara gheaţă. Lega sticlele cu sfoară, le lăsa în jos, în parc, şi după un minut le ridica îngheţate”. Mai funcţionase şi într-un subsol de pe Academiei, unde patronul devenise foarte popular:„restaurator excelent, foarte cunoscut de publicul consumator de pe vremuri, era amicul şi patronul clientului, pe care îl cunoştea personal, întrunindu-se cu cei mai mulţi, ciocnind cu ei paharul în apoteoza chefului”.
Acest loc îşi atingea cota de paroxism târziu în noapte, după sosirea clienţilor unui fel de pionier al cabaretului bucureştean, „Teatrul Hugo”, aflat în apropiere. Acolo se produceau frumuseţi exotice, precum irezistibila Ottero, căreia i s-ar fi potrivit de minune versurile de mai târziu:„Câţi nebuni au fugit după tine/Şi câţi au murit”. Boieri vechi şi-au pierdut averile după ce, la reprezentaţiile acesteia, aşteptând un favor al zeiţei, îşi procurau focul pentru ţigări aprinzând de la lampadarul coborât bancnotele cele mai mari, cu o nonşalanţă jucată, de cartofor. Până la urmă, se spune, aceasta a ales o variantă mult mai prozaică:a preferat să plece în Rusia cu un edil de târg ce tocmai devalizase bugetul local. Tot la „Hugo” a evoluat o altă divă a vremii, Carmencita, pe care o adula în taină epigonul eminescian Ştefan Petică.
„Alhambra”, reper al bunului gust
Strada „tigrilor” de presă a „ripostat” la aceste provocări timid, la început. Aici îşi deschide grădină la răspântia veacurilor fiul lui Ion Creangă, căpitanul Creangă, care a împrumutat locantei numele său. Mai înainte investise într-o hârtie de ţigară – la acea vreme, fumătorii îşi făceau singuri ţigaretele –, alegere ce se dovedise cu totul neinspirată, iar acum, perseverând, selectase ca moment de vârf al programului artistic prestaţia rudimentarului Agop, un veteran al comediei dell arte, despre care am mai făcut pomenire. E adevărat, undeva în public, un fel de Cyrano soldat se amuza peste poate, Constantin Tănase pe numele său, stârnit, mai degrabă, de solemnitatea de împrumut a acestui Caliban.
Abia fiul căpitanului, marele arhitect Horia Creangă, va lăsa o urmă durabilă în domeniu, el edificând în 1938 minunatul restaurant „Pescăruş” de pe Herăstrău.
Un demers şi mai dezastruos s-a dovedit, prin 1906-1907, proiectul şi mai ambiţios „La moara roşie”, locantă situată la intersecţia dintre străzile Sărindar şi Otetelişanu. Vrând să imite cât mai bine celebrul local parizian, iniţiatorul, un anume ziarist Constantinescu, a postat la intrare o roată impozantă împodobită cu lumini colorate. Preţurile foarte mari şi oferta foarte săracă au făcut ca această bizarerie să dureze numai câteva zile.
Locante mai mari şi mai mici, în jurul Sărindarului;în ilustraţie, grădina Oteteleşanu cu-ai ei copaci bătrâni, umbroşi
Mult mai inspirat s-a dovedit antreprenorul Papaianopol care, în acelaşi loc, deschide grădina „Maxim”, iar lângă „Cercul Militar”, vestita, mai târziu, „Alhambra” – o sală cu doar 120 de locuri şi 16 loji, un reper al bunului gust până la venirea democraţiei populare, care a transformat-o în primul sediu al „Teatrului Nottara”. Inovativ, Papaianopol aducea mulţi artişti de succes din străinătate, după miezul nopţii oferind un program de varieté la cealaltă locantă, pentru consumatorii de cursă lungă. În timpul Primului Război, omul de afaceri a oferit sala Alhambrei mai întâi pentru o cantină populară iniţiată de cei de la „Adevărul”, iar apoi unui spital pentru răniţii de război. În timpul ocupaţiei Puterilor Centrale, iniţial, a fost transformată în cinematograf în care rulau doar filme germane. După marea conflagraţie, când şi-a găsit cu adevărat consacrarea, poartă mai multe denumiri, pe lângă cea iniţială, ca „Fantasio” sau „Teatrul Sărindar”.
O replică celebră dă numele unui restaurant pe Sărindar
Această stradă foarte mică, dar extrem de importantă pentru viaţa bucureşteană, pandant al străzii Lăpuşneanu din Iaşi, a dat două restaurante de marcă după 1900, amândouă născute în acelaşi loc.
Prin 1905 funcţiona deja pe Sărindar un restaurant numit „Modern”, dar fără mare succes, se pare. În acelaşi timp, un actor de succes şi self made-man, Niculescu-Buzău, se hotărăşte să facă o improvizaţie:înlocuieşte un personaj dintr-o piesă obscură franceză, „Moştenitorii veseli”, Paris pe numele său, cu unul neaoş, numit Maiorul Mura. Aluzia era foarte străvezie pentru publicul bucureştean, cel vizat fiind un tânăr maior de familie bună, liberal din tată în fiu, Radu Portocală, care acaparase mai ales interesul sexului frumos prin prestanţa şi eleganţa sa:„Mare berbant, îl vedeai peste tot, la curse, la concursurile hipice, la Capşa, la cafenele şi restaurante mai şic sau plimbându-se pe Calea Victoriei, între Capşa şi Palat. Purta fireşte monoclu, era mereu cu cravaşa în mână, dimineţile, când, ieşind de la cazarmă, făcea tururile regulamentare pe Calea Victoriei sau se aşeza la una din mesele înşirate pe trotuar, în faţa vreunei cafenele sau cofetării. [...] Vara purta pantaloni albi, bufanţi şi mănuşi”.
Actorul Niculescu-Buzău se poate să fi simţit în acest Vronsky dâmboviţean un rival pe care nu-l putea înfrunta pe faţă, originile sale foarte modeste trădându-l. Altfel, îi plăcea viaţa la fel de mult:a avut trei soţii, din care a doua era minoră la vremea căsătoriei, aprecia un vin bun şi era mare amator de vânătoare şi biliard. Inovaţia s-a bucurat de un succes nebun, versurile contaminând strada:„Eu sunt Maiorul Mura-Mura/Priviţi-mi cum natura/Mi-a înzestrat făptura/Din cap până-n picioare, -cioare, -cioare/În veşnica-mi splendoare, /Eu cresc tot ca o floare’’. Piesa a „uitat” vechea denumire, iar succesul a fost atât de mare, încât, peste 23 de ani, a fost ecranizat într-o producţie românească, finanţată şi regizată de juristul şi niponistul pionier Ioan Timuş. În rolurile principale au evoluat Victor Antonescu, un adevărat Rudolf Valentino autohton, şi marea actriţă şi profesoară Elvira Godeanu.
Marele profitor al acestei întâmplări a fost restauratorul de pe Sărindar, care a schimbat imediat numele firmei, preluând noul brand la modă;trebuie precizat că legea drepturilor de autor a inceput să funcţioneze la noi abia după 1923! Alături de aceasta, în vitrină, la loc de cinste, era expusă fotografia lui Buzău în rolul maiorului. Restaurantul, bucurându-se şi de o conducere pricepută, a reuşit să reziste ca poveste de succes aproape 30 de ani, după câţiva ani mutându-se de pe Sărindar, mai întâi pe Sfântul Ionică, apoi pe Paris 17 şi, în sfârşit pe Doamnei 19. Pentru curioşi, merită să precizăm că maiorul Portocală nu a avut o evoluţie demnă de un roman, din contra;peste ani s-a molipsit, ca mulţi militari, de pasiunea pentru istorie, scriind şi cărţi impregnate de un naţionalism desuet, în care trecutul este văzut prin apa mişcată a spiritului romantic.
Pe locul bisericuţei Sărindarului a apărut mai întâi o fântână şi-apoi, în 1912, „Cercul Militar”
Iarăşi, trebuie adusă aminte şi altă variantă a poveştii, care spune că regizorul Paul Gusty, poate singurul om de teatru al vremii, spun contemporanii, cu adevărat cult şi posesor al unui biblioteci consistente, ar fi creat acest nou scenariu, motivul fiind unul strict politic, improvizaţia petrecându-se în perioada alegerilor.
Cină „extra” pentru maestrul Brâncuşi
După ce „Maiorul Mura” a părăsit locaţia de pe Sărindar, aceasta a cochetat cu discreţia preţ de câţiva ani, o vreme aici funcţionânând unul dintre primele cinematografe bucureştene, „Bleriot”. Abia în preajma războiului, firma „Modern” a reuşit să se relanseze spectaculos, impunându-se repede ca unul din restaurantele de elită ale Bucureştilor, fiind clasificat în prima grupă valorică de profil;„Maiorul Mura”, deşi de succes, a fost unul de categoria a II-a.
„Modern” reuşeşte să atragă şi pretenţioasa boemă artistică, care, de exemplu, se spune că damnase cafeneaua „Kubler” doar din cauza introducerii unei pianine mecanice. Boema era aprig disputată între restauratori pentru publicitatea adusă în siaj, iar localul de pe Sărindar, remarcă Claudia Millian, a reuşit s-o atragă, fiind „vizitat de scriitori ori de câte ori vindeau o poezie sau atunci când îşi primeau chenzina, mai mult sau mai puţin la timp”. Scrupulosul Rebreanu, care în preajma războiului trăieşte o poveste de dragoste, ca în romanul său Adam şi Eva, cu viitoarea sa soţie, Fanny, îi scrie acesteia că într-o zi de iunie 1916 a luat prânzul la „Modern” cu 7 lei din „punga lui Nigrim”. Sătul şi drogat de amor, scriitorul, sărac la acea vreme, notează mai departe că „apoi acasă mă dezbrac în pielea goală, întind cămaşa să se usuce, răsfoiesc pe birou şi mă gândesc la tine şi m-apuc să-ţi scriu”.
După război, faima „Modernului” creşte, fiind recunoscută până şi de magistrul Păstorel, pentru calitatea mâncării şi a vinului său tributare specificului neaoş. Astfel, acesta a organizat în 1924 o cină „extra” în onoarea maestrului Brâncuşi, care, se ştie, era extrem de greu de mulţumit. La fel ca în Pana de automobil a lui Durrenmatt, s-au „jertfit” pentru marele sculptor bucate şi băuturi irezistibile:în deschidere ţuică la gheaţă, vin, saramură de crap, astfel că „o animaţie plăcută ne încălzeşte pe toţi”;urmează un ghiveci servit în talger de pământ ars şi stropit cu un rose de Segarcea, apoi muşchi de porc la frigare, împănat cu slănină şi usturoi şi tras prin mălai, răcorit cu un „Bourgogne”. „Sfântul” din Montparnasse, după toate aceste eforturi, a găsit că numai muşchiul merită notă de trecere:„Asta, bun”!
Pe Sărindar se afla, printre altele, într-o clădire impresionantă, şi redacţia ziarului „Adevărul”
Printre cei prezenţi la festinul de mai sus se numără şi scriitorul, poetul şi publicistul Ion Vinea, un adevărat prinţ al spiritului. Era un obişnuit al localului, încropind alături de alţi oameni de litere şi de artă de stânga un cerc cultural, care avea masa sa rezervată şi era deservit de o chelneriţă veterană, cu origini franceze, care îi certa cu un accent delicios. Printre membri se pot enumera Benjamin Fundoianu, Tudor Teodorescu Branişte, Ion Călugăru, marele ziarist de reportaj Brunea-Fox, actorul Puiu Iancovescu sau caricaturistul Ross. Marile dezbateri, ce durau ore în şir, îi opuneau pe modernişti tradiţionaliştilor, o dispută care la noi nu s-a epuizat niciodată.
Din 1946 până în 1954, restaurantul este închis, după care este rebotezat „Berlin”, dobândind specificul german. Acest experment nu mai adună sufragiile boemei literare, ca altădată, preţurile fiind cam piperate. Excepţia e aşa-numita „academie” păstorită de Fănuş Neagu, pomenită de finul său, omul de fotbal Cornel Dinu.
La puţini ani după evenimentele din ’89, restaurantul „Berlin” şi-a închis porţile, clădirea sa găzduind ceva vreme o firmă de pariuri sportive. Abia după aceea, un nou patronat a redat spaţiului de pe Constantin Mille 4 vechea identitate, aici funcţionând şi astăzi un restaurant şi o gradină cu numele de „Berlin”. O reclamă de acum câţiva ani ne asigura că în fiecare seară cinefilii pot viziona aici un „film de artă”, iar locanta îşi atribuia cinci stele...
