Legislația anti-evreiască din timpul lui Carol al II-lea
Prima lege cu caracter anti-semit adoptată de către guvernul României a fost legea revizuirii cetățeniei care va fi sancționată de către Carol al II-lea în ianuarie 1938. Aceasta nu însemna o revizuire a cetățeniei pentru toată populația ci includea doar minoritatea evreiască în acest cadru.[1]După revizuirea cetățeniei începută în anul 1938 și încheiată în anul 1939 care afecta o treime din populația evreiască, legea care fusese decretată de Carol al II-lea la data de 8 august 1940 privind starea juridică a evreilor îi va transforma pe toți în cetățeni de categoria a doua a.Astfel prin Decretul emis nr. 2650 se urmărea nu doar impunerea unei noi ordini de stat în România ci și o nouă viziune a acestor interese o viziune care era exprimată “ în distincția juridică și politică ce trebuia făcută între românii de sânge și cetățenii români”[2].
Primul Decret-lege prin care se va pune pecetea noului statut juridic al evreilor din România, este elaborat chiar înaintea proclamării statului naţional legionar, fiind promulgat la data de 8 august 1940 sub semnăturile regelui Carol al II-lea, inginerului Ion Gigurtu, preşedintele al Consiliului de Miniştri la acel moment şi profesorului la Facultatea de Drept din Bucureşti, I.V. Gruia, ministrul Justiţiei[3].
Statutul, va exclude populaţia evreiască din rândul cetăţenilor cu drepturi egale consfinţite prin Constituţia dată în 1923, introducând principiul distincţiei juridice şi politice dintre “românii de sânge” şi cetăţenii români. “Recunoaşterea semnificaţiei sângelui şi a rasei pentru naţiune şi stat – se conchidea într-una dintre lucrările de referinţă despre istoria Holocaustului european – era unul dintre principiile de bază ale concepţiei naziste despre lume”[4].
În legislația românească calitatea de cetățean evreu a fost clasificată pentru prima dată în Regulamentul cu privire la revizuirea cetățeniei din data de 9 martie 1938. În articolul 4 al regulamentului în cauză se preciza:“Evrei sunt cei care, la 18 noiembrie 1918 erau de cult mozaic, chiar dacă ulterior au schimbat religiunea”[5]. Conform decretului lege nr. 2650 se socoteau evrei persoanele de religie mosaică după următorul criteriu:“ Cei născuți din părinți de religie mozaică, nebotezați;cei născuți din mamă de religie mozaică, în afara căsătoriei evrei de sânge atei”[6].
Legislația antievreiască de asemnea clasifica evreii în trei categorii distincte pe care le vom prezenta mai jos:
- prima categorie evrei intrați pe teritoriu românesc după 30 decembrie 1918 care de regulă erau supuși interdicțiilor majore
- categoria a II a cuprindea naturalizații individual până la data 30 decembrie 1918, cei care erau naturalizați pentru contribuția lor la Războiul de Independență, cei care s-au distins prin fapte de bravură în timpul Războiului pentru întregirea neamului 1916-1919, precum și orfanii urmașilor de război și urmașii categoriilor exceptate
- categoria a III a intrau cei nemenționați în primele două categorii mai pe scurt marea masă a evreilor din România care fusese încetățenită pe baza decretelor lege din anul 1919 aceștia puteau practica anumite profesiuni dar aveau o alegere limitată
Tot legea de mai sus prevedea că “obligațiunile militare, fiind obligațiuni de onoare, se transformă pentru evreii din categoria I și III în obligațiuni fiscale sau de muncă iar evreii din categoria a II a erau opriți de a fii militari de carieră”[7].
Pe de cealată parte cu toate că erau stigmatizați, conform Decretului Lege nr. 143 din anul 1943 se stipula că evreii cu merite deosebite pt “ fii asimilați total sau în parte cu românii etnici prin Decret al Conducătorului Statului și pe baza Jurnalului Consiliului de Miniștrii”[8].
Mai departe vor urma decretele de expropiere primul de acest gen este cel din 4 octombrie 1940 privind expropierea propietăților rurale evreiești. Vor urma după aceea decretele de expropiere a islazurilor, fântânețelor, pădurilor cu toate instalațiile și construcțiile, a morilor de orice fel, teascurilor, instalațiilor silvice, caselor de filme, cinematografe etc. Urmează mai departe și încercare de ai scoate pe aceștia din viața culturală un prim pas în acest sens fiind Decretul-lege nr. 3415 din 17 decembrie 1941 prin care se dizolva Federația Comunităților Uniunilor Evreiești în urma acesteia fiind înființață Centrala Evreilor.
Conform actului adoptat și reglementărilor Centrala Evreilor era singurul organism capabil să reprezinte interesele comunității evreiești, “ căruia i se subordonau toate comunitățile locale, societățile de binefacere, culturale, sportive sau de orice altă natură, existente în România”[9].
NOTE
[1]Lya, Benjamin (editor), Sergiu, Stanciu, Legislația antievreiască, Editura Hasefer, Buurești, 1993, p. 23
[2]Ibidem, p. 24
[3]Stenograma Consiliului de Cabinet din 7 februarie 1941, în Evreii din România între anii 1940-1944, vol.I, Legislaţia antievreiască(ed. Lya Benjamin), Editura Hasefer, Bucureşti, 1993, doc.92, p.291
[4]Lucy S. Dawidowicz, Războiul împotriva evreilor. 1933-1945, Traducere:Carmen Paţac, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p.83.
[5]Lya, Benjamin (editor), Sergiu, Stanciu, Legislația antievreiască, Editura Hasefer, Buurești, 1993, p. 28
[6]Ibidem, pag. 33
[7]Ibidem, p. 29
[8]Ibidem, p. 30
[9]Ibidem, p. 43
