„Lazăr de la Rusca“ de Dan Deşliu sau CÂNTAREA PEDEPSEI CAPITALE

Punctul culminant al literaturii despre continua ascuţire a luptei de clasă rămâne însă poemul „Lazăr de la Rusca“, de Dan Deşliu, publicat în „Scînteia“ din 6 august 1949 cu următorul motto: „În memoria lui Lazăr Cernescu, ţăran sărac, şi a tovarăşilor săi căzuţi în lupta împotriva duşmanilor clasei muncitoare şi a ţărănimii muncitoare, în lupta pentru socialism, pentru înflorirea patriei“. Cum îi stă bine unei capodopere a momentului, poemul ia calea tipăririi în ediţii succesive.

„Lazăr de la Rusca“ e transcrierea literară a unui caz real, pentru care s-au documentat, în vederea unor texte tipărite ulterior, doi scriitori fruntaşi: Dan Deşliu şi Petru Dumitriu (autorul reportajului „Lazăr Cernescu – ţăran sărac“, „Scînteia“, 25 iunie 1949 şi al povestirii „Vânătoare de lupi“). în 21 iunie 1949 debutează la Tribunalul Militar Timişoara procesul „Grupului Spiru Blănaru – Petre Domoşneanu“, acuzat de furturi, schingiuiri, asasinate, atacarea sediilor unor instituţii de stat. Printre victime se numără şi ţăranul sărac Lazăr Cernescu, din satul Rusca, comuna Teregova, membru de partid din 1946, cântăreţ cu lăuta, responsabil (din 1947) cu propaganda şi agitaţia la nivelul organizaţiei de Plasă a PMR. După ce-a fost torturat, Lazăr Cernescu a fost asasinat la 8 noiembrie 1948 şi aruncat într-o groapă. Dat dispărut, ba chiar suspectat de a fi fugit la banda din munţi, el e descoperit în primăvara lui 1949 în cadrul unei operaţiuni desfăşurate de trupele Ministerului de Interne. În jurul lui Lazăr Cernescu, dar şi în jurul Procesului, se stârneşte o vâlvă de proporţii. „Scînteia“ consacră pagini întregi Procesului, în numerele din 22, 23, 24, 25 şi 26 iunie 1949.

Sunt reproduse: scrisoarea soţiei celui asasinat, Călina Cernescu, şi a mamei, Iconia Cernescu, în care acestea cer condamnarea la moarte a asasinilor; fotografia eroului, împreună cu fiica sa, Maria. Editorialul ziarului poartă titlul: „Să stârnim năpârcile!“ Sunt puse la lucru toate mijloacele gazetăreşti menite a impresiona. În numărul din 23 iunie 1949, pe pagina întâi sunt plasate alături două fotografii. Prima îl reprezintă pe Lazăr Cernescu împreună cu familia.

Fotografia are un titlu sugestiv:

„ACESTA A FOST LAZĂR CERNESCU, ţăran muncitor, ucis mişeleşte de banda subversivă teroristă, al cărei proces se judecă acum în faţa Tribunalului Militar din Timişoara“. Textul de sub fotografie convoacă la acelaşi stil agresiv: „Iată-l pe ţăranul muncitor Lazăr Cernescu împreună cu soţia sa Călina şi fetiţa sa, Maria (e o fotografie de acum câţiva ani). Din mijlocul lor l-au smuls ucigaşii fără de suflet. Pentru ca fetiţa lui dragă să nu mai cunoască mizeria şi exploatarea sângeroasă a chiaburilor şi moşierilor, pentru ca tot omul muncitor să aibă parte de o viaţă fericită, pentru acesta a luptat Lazăr Cernescu. Pentru aceasta a intrat el în Partid. în faţă i se deschideau zorii unei vieţi noi. Aceasta nu i-au putut-o ierta exploatatorii, acei ce simt că pe zi ce trece pierd ultimele posibilităţi de a jefui şi împila poporul muncitor“.Alături, fotografia cadavrului, aşa cum a fost descoperit, în primăvara lui 1949: „Şi iată cum a fost găsit în pădure cadavrul lui Lazăr Cernescu, fruntaş al organizaţiei de Partid din comuna Rusca-Teregova. Bandiţii i-au scos ochii, i-au tăiat nasul, i-au jupuit pielea, şi apoi l-au ucis. O ură de fiară mocnea în sufletele lor întunecate împotriva acestui comunist neânfricat, a acestui om dintr-o bucată din care Partidul a făcut un luptător de frunte. Dar a sosit vremea ca bestiile să răspundă pentru fărădelegile lor. Şi glasul ţăranilor muncitori care l-au cunoscut şi iubit pe Lazăr Cernescu, se aude cerând apăsat: «SĂ FIE STÂRPITE DE PE FAŢA PĂMÂNTULUI BESTIILE CARE AU FOST îN STARE SĂ SĂVÂRŞEASCĂ CRIME ATÂT DE CUMPLITE!»“.

Oamenii muncii cer condamnarea la moarte

În întreaga ţară au loc mari şi răsunătoare adunări ale oamenilor muncii, în care se cere pedeapsa capitală pentru membrii bandei. Un articol din „Scînteia“, 23 iunie 1949, dă seamă de cum se desfăşurau aceste adunări: „În întreg Banatul, la oraşe şi sate, Oamenii muncii cer pedeapsa cu moartea pentru membrii bandei subersive-teroriste:

TIMIŞOARA (prin telefon)

Actul de acuzare în procesul bandei subversivo-teroriste a produs o profundă impresie în Banat. Oamenii muncii de la oraşe şi de la sate au luat cunoştinţă cu nemărginită ură şi indignare de crimele bandei de terorişti al cărei proces se judecă de către Tribunalul Militar din Timişoara. în meetinguri înflăcărate, muncitorii din fabrici şi uzine au cerut o pedeapsă necruţătoare pentru aceşti duşmani înverşunaţi ai poporului muncitor. Luând cuvântul în cadrul meetingului ţinut ieri la fabrica C.A.M. din Timişoara, muncitoarea Maria Ion a spus: «Bandiţii care sunt judecaţi acum de către Tribunalul Militar din Timişoara au uneltit împotriva vieţii noastre, au ucis muncitori şi ţărani muncitori, au vrut să distrugă tot ce construim noi. în ţara nouă pe care o făurim, nu este loc pentru asemenea bestii. Noi cerem să li se aplice cea mai aspră pedeapsă prevăzută de legile ţării, pedeapsa cu moartea». La fel s-au exprimat şi muncitorii Alexandru Cuciuc, Aurel Mariţa şi Elena Stefanov. La meetingul de la atelierele C.F.R. Timişoara au luat cuvântul muncitorii Brâncoveanu Palici, Anghel Mates, Gheorghe Crăciun, Constantin Tătaru. Apoi muncitorii au votat o moţiune în care cer condamnarea la moarte a bandei de terorişti. Muncitorii ceferişti au ţinut să înmâneze personal această moţiune preşedintelui Tribunalului Militar, alegând în acest scop o delegaţie din mijlocul lor. La Reşiţa, un număr special al ziarului local a anunţat începerea procesului bandei de terorişti. Crimele monstruoase împotriva unor muncitori şi ţărani muncitori, membri de Partid, au zguduit profund pe reşiţeni, făcându-i să fiarbă de mânie. În timpul repausului de la ora 10 şi la terminarea lucrului muncitorii s-au întrunit în toate secţiile, înfierând faptele bestiale ale complotiştilor. Muncitorul Nicolae Bugariu a spus: «Teroriştii au căutat să surpe regimul nostru drag. Suntem datori să-i demascăm şi să-i nimicim». Tânărul muncitor Novac Ştefan a cerut cu energie pedeapsa capitală pentru bandiţi. La adunarea de la fabrica de motoare electrice, muncitoarea Serghie Darie a spus: «Noi, femeile, nu putem fi indiferente faţă de aceste crime. Văduvele şi orfanii, victime nevinovate ale acestor bandiţii cer ca să-i pedepsim cu toată asprimea. Să fie condamnaţi la moarte bandiţii din boxă». Muncitorii de la fabrica de locomotive au trimis Tribunalului Militar următoarea telegramă: «Noi, muncitorii fabricii de locomotive, întruniţi în adunări, citind cuprinsul actului de acuzare şi dându-ne seama de grozăvia crimelor şi tâlhăriilor acestor bandiţi, cerem într-un singur glas pedeapsa cu moartea pentru ei. Această pedeapsă să fie învăţătură pentru toţi duşmanii de moarte ai regimului de democraţie populară.» Muncitoarele de la fabrica Romitex din Timişoara au trimis la Tribunalul Militar o delegaţie în frunte cu tovarăşele Maria Drăgan şi Ana Ţembel, care a prezentat moţiunea prin care cele 1200 de muncitoare din fabrică cer condamnarea la moarte a bandiţilor“.

Potrivit relatării din „Scînteia“, 23 iunie 1949 – publicată sub titlul „DEZBATERILE PROCESULUI BANDEI SUBVERSIVE TERORISTE“. Încolţiţi şi puşi în faţa dovezilor de netăgăduit, acuzaţii recunosc acţiunea lor criminală împotriva regimului de democraţie populară şi dezvăluie schingiuirile şi asasinatele bestiale săvârşite – atmosfera din sala în care se desfăşoară Procesul nu diferă cu nimic de cea din ţară: „Cu sufletul clocotind de ură şi mânie au ascultat cei din sală acest şir de mârşăvii. Numai cu mare greutate şi din respect pentru tribunal, muncitorii şi ţăranii din sală au reuşit să stăpânească mânia răscolită în ei la auzul crimelor săvârşite de monştrii din boxă.

— Ăştia-s duşmanii noştri de moarte care vor să ne puie iar de gât lanţul capitaliştilor! – spune fierbând de mânie în pauza care a urmat citirii actului de acuzare tov. Gropşian Dumitru, prim topitor furnalist de la Reşita. Iar tov. Vidican Ilie, de la fabrica de zahăr Freidorf, adaogă: Procesul acesta ne învaţă să fim vigilenţi. Şi tov. Vidican, după o tăcere de câteva clipe continuă: «Ştii, sunt unii printre noi care-şi mai închipuie că exploatatorii se cuminţesc, dacă nu cumva s-au şi cuminţit de-a-binelea, că s-a făcut lupul miel blând. Ehei, eu zic că procesul ăsta o să-i mai dezmeticească. O să-i facă să priceapă că din ce în ce, cu cât îşi simte mai apropiat sfârşitul, cu atât duşmanul se preface în fiară». Ţăranul muncitor Caraiman Alexandru, unul dintre cei care au ajutat la prinderea bandiţilor, povesteşte câte au îndurat ţăranii muncitori din plasa Teregova de pe urma bandei de terorişti. Ochii ţăranului muncitor Caraiman scapără plini de ură amintindu-şi ce a însemnat viaţa lui sub regimul burghezo-moşieresc.

— Ăştia ne săpau groapa, nouă, ţăranilor muncitori – rosteşte apăsat Badeţ Silvia, ţărancă muncitoare din comuna Irtov, plasa Oraviţa. Acum trebuie să vadă toţi ticăloşii de soiul lor, cine e mai tare!“

Uşor de observat pentru un cunoscător al literaturii dedicate luptei de clasă între 1947-1953 că nu altfel vorbesc personajele pozitive despre autorii acţiunilor duşmănoase şi că nu altfel se pronunţă chiar autorii prozelor şi poemelor în intervenţiile partinice din text.

Sala Tribunalului e „un murmur nestăpânit de indignare şi revoltă“

În 24 iunie 1949, are loc ultima zi a procesului, în care procurorul cere pedeapsa cu moartea pentru toţi membrii grupului. „Scînteia“ din 25 iunie 1949 publică sub semnătura lui Nicolae Corbu o relatare mai mult decât semnificativă pentru atmosfera în care s-a desfăşurat Procesul:

„În sala de şedinţă. E ultima zi a dezbaterilor procesului bandei subversive teroriste. Cu mult înaintea orei opt dimineaţa sala e arhiplină. Şi oriunde îţi roteşti privirile, întâlneşti chipuri purtând aceeaşi expresie de îndârjire, chipuri de muncitori şi ţărani muncitori cu frunţile încruntate, cu ochii scăpărători; dezbaterile din cele două zile precedente au aruncat o lumină neiertătoare asupra criminalei activităţi a bandiţilor din boxă. Sunt aduşi bandiţii. Ei simt acest uriaş zid de mânie şi îndârjire care-i înconjoară şi care-i strânge neiertător. Păşesc împleticindu-se, cu ochii în pământ, aruncând pe furiş câte o privire neliniştită spre oamenii din sală. Preşedintele, deschizând şedinţa, dă cuvântul procurorilor pentru rechizitoriu. Câteva clipe de tăcere grea, apăsătoare ca liniştea dinaintea unei furtuni. Apoi rechizitoriul începe şi creşte puternic, ţâşnit din sufletul milioanelor de oameni ai muncii din ţara noastră, pe care banda teroriştilor îi urăşte sângeros. Şi într-adevăr, ca o dovadă vie a împletirii dintre legile R.P.R. şi voinţa maselor, când procurorul a arătat că pedeapsa legală cuvenită bandiţilor este pedeapsa cu moartea, el a fluturat şi un teanc din vraful de scrisori, telegrame şi moţiuni trimise Tribunalului Militar prin care muncitorii şi ţăranii muncitori din regiunile Timişoarei, Caransebeşului, Severinului, cât şi cei din restul ţării, cereau pedeapsa cu moartea pentru terorişti! În pauză, grupuri, grupuri, muncitorii şi ţăranii muncitori din sală discută cu însufleţire, exprimându-şi satisfacţia faţă de pedeapsa cerută de procurori. Iosif Ghimboaşe din comuna Prigor-Caraş, un ţăran muncitor cu ochi negri, ageri, scăpărători şi vorba iute, vorbeşte înflăcărat cu Roşu Ion din comuna Şuşdea, jud. Timiş: Pentru de ăştia – şi pedeapsa cu moartea parcă-i prea blândă! Se amestecă în vorbă şi ţăranul muncitor Jiteanu Moise din comuna Petnic de prin regiunea Tergovei:

— Uite, auziţi, îmi părea rău că nu-s aici toţi oamenii muncitori de prin părţile noastre. Să fi dat bandiţii cu ochii de ei! Cât nu ne-am zis noi în sinea noastră: «Las-că o să vă primiţi răsplata după faptă!» Ne aţineau drumurile, îţi băgau puşca-n piept. Auzi, de ce ţii cu regimul!...

— Adică de ce nu îţi place slugă la chiabur, îi răspunde Iosif Ghimboaşe.

— Da! Numai pedeapsa cu moartea li se cuvine. Pui de pui să nu mai rămână din bandiţi ca ăştia!

Soneria vesteşte încetarea pauzei. Au cuvântul avocaţii. Grea sarcină. Ce se poate spune în apărarea monştrilor din boxă? Ce poate clinti zdrobitorul act de acuzare, constituit de dovezi, de depoziţiile martorilor, de însăşi recunoaşterile bandiţilor puşi în faţa unor fapte de netăgăduit? Preşedintele dă cuvântul acuzaţilor. Ultimul lor cuvânt. Dar şi o ultimă probă a mărşăviei, a nemăsuratei viclenii pe care au dovedit-o aceşti duşmani ai poporului nostru muncitor. Monstruoşii criminali şi terorişti – Spiru Blănaru, care organiza în munţi «judecăţi legionare» şi condamna la moarte pe ţăranii muncitori fruntaşi în comune. Domoşneanu, care îşi exprimase bucuria pentru uciderea muncitorului ceferist Cornel Novac, vicleanul şi crudul chiabur Smultea, care nu a şovăit să tragă în ostaşi la arestarea sa, chiaburul Puşchiţă, zis Mutaşcu, care şi la proces şi-a râs de lacrimile mamei lui Cernescu – ei bine, aceste năpârci cu chip de om au îndrăznit să se prefacă în «pocăiţi», în «oameni cu remuşcări», care şi-ar da seama că «ar fi greşit faţă de oamenii muncii». Le-a răspuns din sală un murmur nestăpânit de indignare şi revoltă. Nu, pe nimeni nu pot înşela sângeroasele fiare din boxă. Ele pot doar să arate că duşmanul înfrânt nu şovăie să folosească cele mai felurite viclenii, doar, doar, va mai putea să lovească din nou cu înzecită turbare. De aceea ultimul cuvânt nu a constituit în realitate decât un nou capăt de acuzare împotriva bandiţilor, a căror pedepsire exemplară – cu moartea – poporul muncitor o cere şi o aşteaptă cu legitimă încredere “

Dată a doua zi, 25 iunie 1949, sentinţa e publicată de „Scînteia“, din 26 iunie 1949:

„SENTINŢA îN PROCESUL BANDEI SUBVERSIVE-TERORISTE -TIMIŞOARA, 25 (prin telefon).

— Tribunalul Militar din Timişoara, deliberând în secret, în unanimitate de voturi a găsit vinovaţi pe Spiru Blănaru, Domoşneanu Petre, Vernichescu Aurel, Tănase Ion, Popovici Gheorghe, Ungureanu Teodor, Smultea Gheorghe, Puşchiţă Petre, zis Liber, Puşchiţă Petre, zis Mutaşcu, Ghimboaşe Nicolae, zis Micluţ, Mariţescu Romulus, şi Luminosu Gheorghe, pentru faptele prevăzute în ordonanţa de trimitere în judecată şi în consecinţă, în numele legii, hotărăşte: «Spiru Blănaru, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii.. Domoşneanu Petre, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii. Vernichescu Aurel, condamnat la muncă silnică pe viaţă, confiscarea averii şi 5.000 lei amendă. Tănase Ion, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii. Popovici Gheorghe, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii. Ungureanu Teodor, condamnat la 20 de ani muncă silnică, confiscarea averii şi 10.000 lei cheltuieli de judecată. Smultea Gheorghe, condamnat la 20 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 5.000 lei amendă şi confiscarea averii. Puşchiţă Petre, zis Liber, condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 5.000 lei cheltuieli de judecată. Ghimboaşe Nicolae, zis Micluţ, condamnat la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 5.000 lei amendă corecţională şi confiscarea averii. Puşchiţă Petre, zis Mutaşcu, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare şi confiscarea averii şi 5.000 lei amendă. Mariţescu Romulus, CONDAMNAT LA MOARTE prin împuşcare, confiscrea averii şi 5.000 lei amendă. Luminosu Gheorghe, condamnat la 10 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională şi 20.000 lei amendă, drept cheltuieli de judecată». Hotărârea a fost dată şi citită în şedinţă publică în ziua de 25 Iunie 1949 la orele 12. Sala Tribunalului Militar din Timişoara a fost plină până la refuz de oameni ai muncii cari au aplaudat îndelungat, exprimându-şi satisfacţia pentru sentinţa justiţiei populare“. Pe 17 iulie 1949, cei condamnaţi la moarte sunt executaţi.

„Mutrele chiaburilor“ ascund ura sălbatică, cruzimea, setea de sânge

Amănunte despre destinul lui Lazăr Cernescu au fost publicate în toată presa din vremea respectivă. Un document deosebit, nu numai prin semnătură, dar şi prin conţinut, e reportajul lui Petru Dumitriu, „Lazăr Cernescu, ţăran sărac“ din „Scînteia“, 25 iunie 1949, axat pe atmosfera de la proces. Vom regăsi în acest reportaj gazetăresc multe dintre elementele transpuse liric de Dan Deşliu în poemul „Lazăr de la Rusca“

Jurnalistul debutează prin fixarea sălii de judecată într-un context mai larg, extins la nivelul întregii ţări: „Sala Tribunalului Militar din Timişoara e înaltă, cu ferestre mari, pe care pătrunde lumina cenuşie a unei dimineţi înrourate, ploioase. Afară, pe câmpiile bănăţene, pe care le udă Bega, creşte verde şi puternic grâul. Se construiesc ateliere de fabrici noi. Oamenii muncii au început încă o zi liniştită, de încordare rodnică, la strung sau pe glia neagră şi umedă. Se construieşte pacea, un viitor fericit: socialismul.“ Portretele celor din boxă nu sunt făcute la rece, în stil jurnalistic obiectiv, ci la cald, sub semnul combativităţii revoluţionare, tipice jurnalistului de tip nou: „Sunt feţe de chiaburi de prin părţile Banatului, oameni îmbrăcaţi în postav negru sau cafeniu. Puşchiţă, zis Mutaşcu, e unul din cei care au schingiuit şi împuşcat cei mai mulţi oameni. Iată-l în straiele lui pe jumătate orăşeneşti, cu un surtuc de piele aruncat pe umeri. E cârciumar, chiabur. Nu era lăsat să-şi vândă rachiul falsificat la preţul pe care-l voia el, nu era lăsat să jefuiască, să jupoaie. Atunci l-a înnebunit ura împotriva ţăranilor săraci, pe care-i sprijină şi ocroteşte regimul de democraţie populară, ura împotriva oamenilor muncii. Şi atunci a început să ucidă. La fel e şi povestea celorlalţi. Un fost prefect antonescian, un fost comandant de garnizoană legionară, negustori şi cârciumari condamnaţi pentru sabotaj şi speculă, membri ai P.N.Ţ. Feţe reci, din care nu străbate nimic. Dar muncitorii timişoreni şi ţăranii muncitori care umplu locurile rezervate publicului, întrevăd, îndărătul mutrelor chiaburilor şi nepăsării prefăcute a celorlalţi, ura sălbatică, cruzimea, setea de sânge“.

Portretul lui Lazăr Cernescu stă şi el sub semnul participării autorului prin scris definită drept partinitate. Citind reportajul lui Petru Dumitriu din „Scînteia“, te crezi, deodată, în faţa unei poezii sau nuvele din perioada 1947-1953. Prima parte, se referă, desigur, la viaţa grea din trecut a eroului: „Cernescu Lazăr era un flăcău voinic şi frumos, cu faţa netedă. Surâdea adesea şi atunci chipul i se lumina, prietenos. Fusese copil de ţărani săraci şi abia putuse să-şi termine şcoala, deşi era dezgheţat şi silitor. Dar în loc să înveţe mai departe, la şcoli mai înalte, cu mintea luminată pe care o avea, sărăcia l-a silit să se tocmească cioban la oi, la bogătanii din partea locului. Avea multe gânduri, multă dorinţă de mai bine, de fericire, de fapte mari, care-l frământau pe când umbla după oi, pe vreo culme de deal pustie şi bătută de vânt, prin râpile întortochiate din jurul Teregovei. Dar erau vremuri grele, când îl apăsa pe omul sărman călcâiul «domnilor» celor mari şi al chiaburilor. Ce să-ţi împlineşti visurile? Lazăr o ducea greu şi trebuia s-o ţină şi s-o ajute pe maică-sa, Iconia. Mai târziu s-a mai şi însurat. Nevastă-sa, Călina, i-a născut o fetiţă, Maria, un copil cu ochi mari, negri, catifelaţi şi care seamănă leită cu tată-său. Totuşi din cele vreo 6 «lanţuri» de pământ şi de pe urma a vreo 4 oi, Lazăr cu ai lui izbutea să trăiască. Muncea din greu, căci pământul e sărac şi duşman pe acolo şi căptuşit cu piatră. «Ân pietri ni-s bogaţi cu toţii» zice şi azi bătrâna Iconia. Numai coaste şi râpe, numai pietrării din care poţi face cel mult fâneaţă. Dar Lazăr era cel mai vrednic din sat. «Nimeni nu-l întrecea la muncă», spune şi azi, Davidescu Eftimie de la el din sat, din Rusca. «Era cel mai cinstit băiat din sat. Toţi oamenii îl iubeau». Îl iubeau cu toţii, pentru că Lazăr ştia să le cânte frumos din «lăută», un fel de vioară mare cât un violoncel. Avea încă patru prieteni, care fiecare cânta la câte un instrument, şi întocmiseră un fel de taraf. I-au chemat întâi prietenii şi rudele, pe la nunţi, pe la botezuri. Apoi le-a mers vestea la toţi cinci, prin toată partea locului, la Teregova-Cornereva, Slatina, Arminiş, Bogălceni. Toţi îi chemau. Când era vreo bucurie în casa vreunui om, trebuia să fie şi Lazăr şi prietenii lui parte din bucuria aceasta. Apoi Lazăr îşi lua «lăuta» la spinare şi se întorcea acasă, la munca lui grea şi statornică de fiecare zi“.

Partea a doua se ocupă, după cum era şi de aşteptat, de angajarea lui Lazăr Cernescu de partea noilor vremuri. Deşi text gazetăresc, reportajul din „Scînteia“ conţine multe elemente ale prozelor din această perioadă consacrate ţăranului de tip nou: „Cernescu Lazăr a fost cuprins repede de vârtejul înoitor al luptei clasei muncitoare. Orânduirea veche a ţării se zguduia din temelii. Lazăr a înţeles curând că toate lucrurile mari şi frumoase, pe care le visase el ca flăcăiandru şi ca bărbat tânăr, puteau fi împlinite. A înţeles că e nevoie să pună umărul fiecare om, ca să se împlinească lucrurile acelea mari. Fiecare bărbat şi fiecare femeie. Şi atunci, Cernescu Lazăr a pus şi el umărul. Încă din 1946, când a început să activeze în cadrul Partidului Comunist Român, Lazăr umbla din casă în casă, vorbea cu oamenii, îi lumina. Mergeau la câmp împreună, pe coastele pietroase, pe care cresc mesteacănul şi arţarul. Şi Lazăr vorbea de ce citise prin cărţi, prin «Scînteia». Răspândea lumina în jurul său, îi întărea, îi călăuzea pe oameni. Mai erau mulţi ca el, tovarăşi de luptă cu el. începuseră să se mişte oamenii, începuseră să dorească să ia fiinţă viitorul de care le vorbeau Lazăr şi tovarăşii săi. Iar tot atunci au început să uneltească chiaburii. Cei cu cazanul de ţuică, cei cu telefon în casă, cu lumină electrică, cu grajdul de zid. Puşchiţă zis Mutaşcu, negustorul, bogătanul, a început să se uite strâmb, batjocoritor, să-i arunce vorbe înveninate lui Lazăr...

— Mă, Lazăre, mă, ce umbli tu să suceşti mintea oamenilor? Dar Lazăr nu răspundea şi îşi vedea de treabă. în 1946, Lazăr umblă iarăşi prin sate, dar nu cu alăuta, ci în luptă dârză, în campania alegerilor. Maică-sa Iconia l-a întrebat atunci odată, îngrijorată de asprimea luptei:

— Mă, de ce te-ai scris tu la comunişti? Lazăr a zâmbit şi a răspuns:

— Lasă, mamă, că se va scrie toată ţara.... Când îl întrebau oamenii nelămuriţi, nedumeriţi, le răspundea cu aceiaşi încredere care sunt obiectivele luptei: bunăstarea, slobozenia de orice împilare, ridicarea din întuneric. Oamenii veneau după el, îi cereau să le explice cum să pună ştampila ca să nu li se piardă votul. De prin colţuri de uliţă, Mutaşcu şi cei de-o seamă cu el, râdeau verde şi-şi dădeau coate:

— Ia uită-te la nebunul de Lazăr... Odată o păţeşte el rău, nu? Şi izbucneau într-un râs spart, silit, ce ascundea altceva sub el, ceva urât, josnic, primejdios: setea de a ucide.“

Imaginea chiaburilor care-l urau pe Lazăr Cernescu pentru activitatea sa de propagandist pare ruptă dintr-o nuvelă sau dintr-un roman al anilor 1947-1953. Cum din literatură şi nu din viaţă pare imaginea eroului care nu ia în seamă primejdiile ascunse în ura duşmanului de clasă:

„Dar lucrurile pentru care luptau Lazăr şi tovarăşii lui erau tot mai aproape de împlinire. Ţărănimea muncitoare era tot mai puternică, mai organizată. în parte, datorită şi muncii lui Lazăr. Din 1947 era responsabil pentru propagandă şi agitaţie al organizaţiei de plasă. Pe drumurile sugrumate între dealuri şi râpe, Lazăr umbla din sat în sat, vorbea, lămurea oamenii, le întărea încrederea în Partid şi în ei înşişi. La alegerile din 1948, râsul chiaburilor a fost şi mai ţipător. Din râsul acesta ameninţarea scotea capul ca un şarpe din vizuină:

— Mă Lazăre, mă, de ce nu eşti tu om cuminte? De ce nu stai tu acasă liniştit? Dar Lazăr n-a vrut să stea acasă liniştit.

— Ce, să ascult eu de duşmanii noştri? Şi îşi termina munca repede, căuta din răsputeri să câştige timp. Apoi pleca pe drumuri, din sat în sat, din organizaţie în organizaţie. N-avea răbdare câteodată nici să mănânce. Maică-sa Iconia îl căina în glumă:

— Fomilă, Fomilă! Mă, tu eşti Fomilă! De ce umbli nemâncat? Lazăr citea mult. Cum avea un ceas de odihnă, lua o carte pe care o cumpărase, el cel dintâi în comună: Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. Scrisese pe ea cu litere silitoare, cu cerneală violetă: Proprietatea tov. Cernescu Lazăr, Rusca 1948. Păstra cartea cu grijă, dar o răsfoia mereu. Stătea pe laviţă cu braţul sub cap şi citea la flacăra de gaz a lămpii. Citea şi se gândea. încerca să întrevadă drumurile viitorului. Lângă el, Mărioara mică şedea pe un scăunel şi învăţa, bătrâna Iconia torcea şi Călina ieşea din când în când în ploaie şi întuneric să vadă cum stau oile în staul... Erau liniştiţi, aveau încredere în ei, încredere în viitor...“.

L-au găsit cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate

„Scînteia“ a publicat pe larg corespondenţe de la procesul de la Timişoara în numerele din 22, 23, 24, 25 şi 26 iunie 1949, sub semnătura lui Nicolae Corbu şi Victor Russu. Axate pe atmosfera din sală, textele n-au avut cum să aducă amănunte despre întâmplările anterioare judecăţii. Reportajul lui Petru Dumitriu sintetizează întâmplările din dimineaţa lui 8 noiembrie 1948. Talentul de prozator îşi pune pecetea asupra acestui text de simplă gazetărie. Lazăr se întorcea la Rusca de la Domaşnea, unde cântase la o nuntă. Scrie Petre Dumitriu: „Veneau de la o nuntă într-o dimineaţă de Noemvrie. Toamna trecută, Lazăr cu un prieten, cu soţia acestuia şi cu bătrâna Iconia, au luat-o peste vârful Padeşului şi au ajuns pe culme. Era pe la 8-9 dimineaţa, pe un drum prins între perdele de mesteacăni viorii în ceaţă. Era umezeală în aer, iar pe drumul de noroi şi stâncă pluteau văluri dese de negură albicioasă, în care se cufundau şi dispăreau trunchiurile cu inele albe. Cerul acoperit parcă astupa şi înăbuşea orice sunet. Lazăr umbla înainte cu prietenul său. Purtau alăuta cea mai mare între ei, fiecare de un capăt. Bătrâna şi muierile celelalte rămăseseră îndărăt şi mergeau spornic, să-i ajungă pe cei doi, să nu-i piardă înainte în ceaţa vânătă-cenuşie, în care coroanele mesteacănilor pluteau ca un nor nedesluşit. Este un loc, numit La Găman, după numele unui moş care-şi are sălaşul acolo în singurătate şi frig, uitat de lume. Nici o adiere, nici măcar un zbor de pasăre nu turburau liniştea şi tăcerea. Şi deodată bătrâna Iconia a văzut de departe cum se opreşte fiu-său şi prietenul lui. Dintre mesteacăni, din râpă, de peste câmp, de jur împrejur, ca lupii, au apărut oameni înarmaţi. I-au înconjurat pe cei doi. Mama a alergat către fiul său. L-a găsit palid şi liniştit, împuns în coaste de ţevile armelor. Pusese alăuta pe drum. Bandiţii l-au scotocit în buzunare pe celalt, apoi l-au împins de acolo. îl înjurau şi-l blestemau cumplit pe Lazăr, îl ameninţau cu degetele pe trăgaciul armelor:

— Acum te-am prins! Ţi-om da pământ şi rădăcini să mănânci. Acum ne scoatem noi năcazul şi te ucidem! Bătrâna s-a uitat la el şi i-a cunoscut. îi ştia: Mutaşcu era printre ei. Bătrâna a început să plângă. Au împins-o la o parte, l-au îmboldit pe Lazăr cu ţeava armei. S-au topit cu el în ceaţă, printre mesteacăni şi tufe spinoase, pe covorul de frunze putrede. Bătrâna s-a prăbuşit în drum“.

Reportajul ne dă amănunte şi despre cum a fost găsit cadavrul lui Lazăr Cernescu: „Multă vreme, multe luni de zile, până în primăvară, nu s-a ştiut nimic de soarta lui Lazăr. Dar într-o zi, ţăranul fruntaş Petre Roşu din Domaşnea a primit o scrisoare de ameninţări: «O să jupuim carnea de pe tine ca de pe Lazăr Cernescu». Oamenii fierbeau de mânie. Au sosit şi soldaţii. Ţăranii le-au fost călăuză prin desişurile dealurilor şi râpelor. Umblau împreună. S-a făcut un cerc uriaş de hăitaşi împrejurul lupilor cu două picioare. Pe măsură ce se strângea laţul se descopereau urmele bandei: victime risipite pe coclauri. Într-o zi sătenii au aflat că a fost găsit trupul lui Lazăr. Era dimineaţa. Douăzeci şi cinci de ţărani săraci au plecat mânioşi, plini de amărăciune să-l aducă acasă pe tovarăşul lor de luptă. L-au găsit pe jumătate îngropat sub câţiva bolovani. Zăcuse acolo toată iarna, sub zăpadă şi gheaţă. Era îmbrăcat în zdrenţe, cu un picior gol. Păstrată de ger, carnea îi era curată, dar faţa şi un braţ erau sfâşiate: ochii scoşi, nasul şi urechile tăiate. Iar alături de el, erau rămăşiţele unui tânăr care a rămas necunoscut până azi. Fusese şi acesta schingiuit şi ucis. Oamenii nu se gândiseră să ia lopeţi. L-au dezgropat pe Lazăr cu mâinile goale. Era doar tovarăşul lor... Atunci începu să-i ajungă pedeapsa pe lupii ce bântuiau ţinutul. Ostaşii înnotau până la brâu în zăpadă, dar îi urmăreau zi şi noapte. Cercul se strângea tot mai mult. Ţăranii îi călăuzeau pe urmăritori. în sânul bandei s-a ivit frica, neâncrederea. Romulus Mariţescu, tânărul spălăcit şi deşirat, care azi la proces dă răspunsuri nătânge, i-a împuşcat atunci pe cei doi ţărani răpiţi la drumul mare din carul lor cu fân. I-a lăsat într-o vale înzăpezită, să înroşească zăpada cu sângele lor. Mai târziu, colonelul Uţă, şeful, a dat ordin să fie împuşcaţi doi membri ai bandei, care nu-i inspirau încredere. Lupii se sfâşiau între ei şi urma le era o dâră de cadavre. În sfârşit, hăiţuiţi, încolţiţi, leşinaţi de foame şi de frică, ultimii bandiţi s-au predat. Ei sunt cei ce şed azi în boxa acuzaţiilor“.

Finalul reportajului aduce date despre atmosfera din sala de judecată: „Din sală însă îi privesc cu ochi strălucitori de ură dreaptă, tovarăşii şi prietenii lui Lazăr Cernescu, oameni care au suferit de teroarea bandiţilor, oameni care au fost ameninţaţi de ei cu o moarte la fel de groaznică. Alături sunt muncitori din Reşiţa şi din Timişoara – şi ei însetaţi de dreptate. Nu numai pentru Lazăr şi pentru ceilalţi săteni, ci şi pentru unul de al lor, ceferistul Novac Cornel, care a lăsat în urmă o văduvă cu cinci orfani. Tot Mariţescu l-a împuşcat şi pe el. Oamenii muncii cer să se facă dreptate. Mamele, soţiile, cer să se facă dreptate. Bătrâna Iconia şade şi aşteaptă să se facă dreptate. Din când în când, cu mâinile ei ofilite, Iconia Cernescu mângâie cartea pe care o ţine în poală. E Istoria Partidului, pe care o citea Lazăr. I-au cerut-o tovarăşii de la Partid, s-o aibă amintire. Dar ea n-a dat-o. O deschide acolo unde a lăsat el un semn. Acolo începuse să citească ultima dată. La pagina 400, capitolul XI, despre lupta Partidului Bolşevic PENTRU COLECTIVIZAREA AGRICULTURII. Bătrâna Iconia aşteaptă dreptatea. Acuma a înţeles. Acuma ştie şi ea ce visa, ce dorea, pentru ce se lupta Lazăr. Acuma ştie pentru ce se luptă şi se vor lupta prietenii şi tovarăşii lui Lazăr. EA ştie că, în straie cafenii de dimie ţărănească sau în haine de oraş, dacă sunt muncitori de fabrică, cu aceleaşi feţe aspre şi mâini bătătorite de muncă, cu aceleaşi suflete fierbinţi, ei aşteaptă să se facă dreptate, să se stârpească lupii ce stau la pândă de o parte şi de alta a căii spre viitor“.

Textul, acoperind o întreagă pagină (a treia), e publicat în spaţiul „Suplimentului de duminică“ al „Scânteii“ şi ilustrat cu două fotografii: A lui Lazăr Cernescu din 1943 şi a „Cursului scurt“ cu însemnarea lui Lazăr Cernescu.

Cuvântul Partidului stârneşte ura duşmanului de clasă

Intrată în legendă la scurt timp după apariţie (în „Contemporanul“ din 12 august 1949, Mihai Beniuc va publica în pagina întâi o scrisoare deschisă autorului), inclusă în toate bilanţurile consacrate noii literaturi, devenită obiect de studiu prin manuale, balada „Lazăr de la Rusca“, de Dan Deşliu nu e o simplă versificare a unui caz real, înfăţişat pe larg de întreaga presă. Dacă punem între paranteze faptul din viaţă, poezia ni se înfăţişează ca un text tipic dedicat acţiunii violente a duşmanului de clasă, stăpânit de ură. Plecând de la un amănunt real – Lazăr Cernescu e cântăreţ cu lăuta şi propagandist, – Dan Deşliu dă eroului puterea unui simbol mai larg decât cel al activistului de partid. în literatura consacrată luptei de clasă, victimele uneltirilor, inclusiv ale celor criminale, conduc sau participă la îndeplinirea unui fapt anume într-un loc anume: De la introducerea agriculturii mecanizate până la înfiinţarea unui GAC.

Lazăr de la Rusca cântă şi vorbeşte despre vremurile noi, pentru a-i convinge pe ţărani de superioritatea noului regim. Pentru a sublinia caracterul mişelesc al duşmanului de clasă, autorul ţine să arate că acesta ucide un cântăreţ şi un om al Cuvântului, un personaj ce-ar putea să pară mai puţin important în construirea viieţii noi. Insistând pe notele de propagandist, Dan Deşliu întreprinde o pledoarie subtilă pentru importanţa propagandistului şi, prin asta a scriitorului, identificat cu propagandistul în construirea vieţii noi. Această importanţă e dată tocmai de ura stârnită duşmanului de clasă, ură împinsă până la asasinat:

„În dunga Banatului,

pe cărarea muntelui,

ân drumul oierilor,

la crucea pădurilor,

umblă către Rusca-n jos

om voinic şi luminos.

Se-ntoarce Lazăr acasă

ân zori de ziuă tomnoasă

pe potică lunecoasă.

Vine sprinten, sprintenel

cu mămuca după el.

Fost-a Lazăr şi-a umblat

cu lăuta de cântat,

a cântat, a ghersuit,

prietenii i-a veselit,

că el cu arcuşul lui

âs lumina satului,

zâmbetul norodului

şi junghiul ciaburului.

Struna lui mlădie cânt

şi de iarba din pământ

şi de foşnetul din pom

şi de dragostea din om

şi de rouă şi de zloată,

de lumina vieţii toată…

Lazăr cântă-n glas de strună

calea nouă, viaţa bună:

soare-n suflet şi-n ogoare

ţărănimii truditoare,

celor harnici fericire

şi chiaburilor pieire.

Vorba, struna, zări deschid

luminate de partid:

«Din măruntele ogoare

să-ntărim ogorul mare!

Ân dreptate să muncim

şi cu ţara să-nflorim!»“

De regulă, chiaburii se umplu de ură la perspectiva unei întovărăşiri, a unui GAC, ba chiar şi a unui cămin cultural în satul lor. Reacţia e într-un fel verosimilă psihologic. Orice întreprindere de acest fel le afectează interesele. în „Lazăr de la Rusca“, însă, duşmanului de clasă îl urăşte pe Lazăr pentru simplu motiv că acesta cântă:

„Râde inima-n popor,

că doar Lazăr e de-al lor

nevoiaş şi muncitor.

Ân chiaburi fiere se strânge,

se chirceşte şi se frânge,

cere moarte, cere sânge“.

„Prins între duşmani“, „spre sălaşu lui Găman“, „cu mâinile goale“, Lazăr de la Rusca repetă, într-un context diferit, reacţia comuniştilor din ilegalitate în faţa agenţilor Siguranţei, a judecătorilor şi chiar şi a celor din plutonul de execuţie. Adăugând portretul violent făcut celor care-l prind pe Lazăr, sesizăm ambiţia lui Dan Deşliu de a concretiza teza de propagandă şi agitaţie potrivit căreia duşmanul de azi nu-i altceva decât o reeditare a duşmanului din trecut, faţă de care comunistul de azi trebuie să adopte poziţia comunistului de ieri, din ilegalitate:

„Şase împrejur rotesc,

âl lovesc, îl suduiesc,

şase vipere de stei,

cu ochi de cucută grei,

şase rânjete nătânge

âmbăloşate de sânge.

Frânt în ghionţi, zdrobit de şele,

Lazăr strânge din măsele.

Dar cu para ochilor

arde ochii răilor;

răii-n faţă nu-l privesc,

faţa hâdă şi-o feresc

– încruntată şi năucă –

âl smucesc şi dau să-l ducă.

— «Alei, răilor, alei!

strigă Lazăr spre mişei,

slabă vi-i tăria, slabă,

nici cât jumătate boabă,

nici cât fir, nici cât grăunte,

dar a noastră-i cât un munte:

Noi cu ţara, cu norodul,

voi cu pulberea şi glodul!

Noi cu oamenii cei buni,

voi cu lupii-n văgăuni!»

Duşmanii când auzea

şi mai crâncen îl izbea,

şi mai aprig îl trăgea

şi Lazăr încă striga:

— «Alei, neam de chiaburoi,

noi suntem ăi tari, nu voi!

Ura toată strânsă stivă

de ne-aţi pune-o dimpotrivă,

tot om face unul mare

din măruntele ogoare.

Că poporul dacă vrea

nu-l opreşte nimenea!

Cine cearcă să-i stea-n cale

cade făr-să se mai scoale!

Şi dacă m-oi duce eu

vin o sută-n locul meu,

că multe inimi aţi rupt

şi mult sânge aţi mai supt!

Tovarăşii s-or scula,

pe voi greu v-or judeca,

pe mine m-or răzbuna!

Că tovarăşi mi-s destui,

mulţi ca holda câmpului,

ca spuma şipotului

şi stelele cerului!»

Haita-n ţarcuri îl smucea,

cu picioarele-l călca,

Lazăr de-abia mai sufla:

— «Nu scăpaţi voi cu omor

de dreptatea din popor!

Nu-i în munte miez de piatră

să v-ascundă de răsplată!

Voi pe mine mi-ţi puşca

da’ nu şi credinţa mea!»

Tâlharii îl târnuiesc,

prin pietroaie îl târăsc,

el icneşte, suflă greu,

ei îl duc şi-l duc mereu...“

Eroul regretă că va muri fără să vadă înfiinţarea Gospodăriei Colective în sat

Lazăr e dus „sus la munte, hăt în sus,/ la loc negru şi ascuns“. Deşi n-are nici o îndoială că-l aşteaptă sfârşitul, eroul se gândeşte nu atât la familia pe care n-o va mai întâlni niciodată, cât la faptul că nu va apuca să vadă transpusă în RPR viaţa nouă din Uniunea Sovietică:

„mări, haita poposea

şi de grabă sfătuia

şi Lazăr aşa gândea:

— «Lazăre, ţi s-a sfârşit

cât ai avut de trăit!

N-ai să mai zăreşti nicicând

Rusca-n vale fumegând,

nici copila, nici muierea,

nici lumina cu vederea...

Dar alt gând acum te doare,

dintre toată ăl mai tare:

Acolò la tine-acasă,

şade o carte pe masă

ântre azimă şi blid,

dăruită de partid.

Cartea unde-ai slovenit

cum şi când s-a făurit

Ţara Muncii ce-a-nflorit

acolo la Răsărit...

Cartea ceea cea mai dragă

fraţilor din lumea-ntreagă,

cartea unde-ai învăţat

cum să lupţi înverşunat

âmpotriva răilor,

pentru-ai tăi, pentru popor.

Cartea unde orice rând

luminează sângerând

şi-n orice slovă din toate

inimă de om viu bate:

armă, flamură şi zid,

Cartea Marelui Partid*“. (Asteriscul, pus de autor în text, trimite la o notă de subsol, care precizează: „* Este vorba de Istoria Partidului Comunist (b) al Uniunii Sovietice, cartea pe care tocmai o citea Lazăr Cernescu în vremea când a fost asasinat“.

... A rămas deschis-acasă

cartea ceea luminoasă,

tocma-n locul unde scrie

cu slove de hărnicie

cum crescu ogorul mare

din măruntele ogoare...

Şi te doare că nu stăi

să zăreşti cu ochii tăi

âmplinirea scrisă-n foi

făptuită şi la noi...“.

Amărăciunea e rapid spulberată de gândul că realităţile noi, construite în viitor, vor avea la temelie şi sacrificiul său, consemnat de Istoria luptei revoluţionare:

„Dar tu ştii – şi crâncen ştii:

— «Va fi, Lazăre, va fi!

Iar în cartea care-acum

âşi plineşte asprul drum,

cartea noastră, cartea vie,

ce poporul nost’ o scrie,

ai să fii şi tu un rând

cu lumină sângerând

şi-ntr-o slovă dintre toate

inima mereu ţi-a bate!»“

Membrii „haitei“, cum îi zice poetul, n-au însă curajul să-l ucidă pe Lazăr. Se tem de pedeapsa Poporului. Momentul e plasat dinadins în text, pentru a fi subliniate încă o dată loviturile date chiaburimii de Partidul Comunist:

„Un’ pe altul îndemna,

niciunul nu cuteza,

spaima-n ei se-mbârliga:

— «... De l-om prăpădi apoi

s-alege prafu de noi!

Se ridică ăi din vale

care tot ne dau târcoale

şi s-aburcă până-ncoace

şi atunci ce ne-om mai face?

Ori ne ferecă-n zăvoare,

ori ne stinge de sub soare...»

Tot aşa se târguia

până ce se ridica

fruntea haitei şi zbiera:

— «D-aoleu, capete seci,

d-alei, corbilor zevzeci!

Că d-abia l-am apucat

Şi vreţi să-l lăsăm scăpat?

V-aţi zărghit, ori aţi uitat

ce tărie ni s-a luat

nouă, bogătanilor,

ce-aveam strunga banilor,

nouă care-amar de ani

am strâns belşugul morman!

Ăştia cu partidu lor

cu puterea din popor,

ne-au topit, ne-au frânt de vlagă,

chiaburimea-a mas beteagă!

Ce-mi tot staţi şi vă gândiţi?

Hai pe el şi-l hăcuiţi!»“

Banda a fost prinsă, nu fără dificultăţi, de trupele Ministerului de Interne. Poetul se mulţumeşte să consemneze asta în doar câteva versuri, grăbit să acorde maselor populare rolul decisiv în pedepsirea duşmanului de clasă:

„Vine iarna, iarna trece,

Lazăr tot aşa petrece.

Nime urma nu-i afla,

nime locu nu-i ştia...

Dar pe coasta muntelui,

armata poporului,

străjerii dreptăţilor,

umblă-n calea hoţilor.

Şi mi-i cetluiesc în fiare

şi-i aşează sub zăvoare.

Cad tâlharii seceraţi,

ca omida din copaci,

ca pleava de sub îmblaci!

Şi ostaşii cum căta,

la peşteră ajungea

şi pe Lazăr mi-l afla.

Vestea bine nu răzbea,

că din valea din Rusca

norodul se ridica

cu furcoaie, cu topoare,

cu coase steclind în soare,

cu bâte şi cu securi

şi pornea peste păduri

după haita de chiaburi,

după fiarele turbate

prigonite de dreptate.

Brazi înalţi păreau că sunt,

brazi suind cu pleata-n vânt,

pe costişa munţilor

oastea marelui popor.

Ei simţeau cum îi frământă

ura mare, ura sfântă

şi râvneau răsplată dreaptă

după lege, după faptă!

Vuiau munţii de mânie,

vuia peştera pustie,

vuia codrul cu izvorul

şi vuia, vuia poporul“.

Deosebirea faţă de reportajul „Lazăr Cernescu, ţăran sărac“ de Petru Dumitriu şi faţă de corespondenţele din „Scînteia“ sare în ochi. Din nevoia de a potenţa teza pedepsei administrate ucigaşilor ca exprimând voinţa Poporului, autorul împinge în plan secund acţiunea organelor de stat pentru a lăsa loc „oastei marelui popor“.

Sub acelaşi semn, un fapt real – adunările populare şi scrisorile oamenilor muncii – îşi găseşte expresia lirică într-o viziune panoramică asupra teritoriului naţional:

„Ţara-ntreagă, ţara toată

Freamătă înverşunată.

Ţara cere plată dreaptă

după lege, după faptă:

— «Noi, care iubim lumina

noi, care urâm neghina,

noi, minerii minelor

vrem moartea jivinelor!»

— «Noi, strungarii, ajustorii,

cazangii şi sudorii,

toţi de-aici, de la «Vulcan»,

aflând faptă de duşmani

cerem să-i sfârşiţi sub flintă,

pumnul nostru greu să-l simtă!

Patria noastră iubită

fie straşnic străjuită!».

— «Noi, ţăranii muncitori

Din Rusca, de la omor,

Stăruim aci, pe carte,

moartea s-o plătiţi cu moarte!»

— «Eu Călina lui, vădană,

eu Măriuca lui, orfană,

eu Iconia, sărmană,

noi cu lacrimă fierbinte

cerem dinte pentru dinte!»

Şi din toate părţile

vin puhoaie cărţile,

tot norodul truditor

moarte vrea pentru omor.

A-nălţat duşmanul ghiara

să lovească munca, ţara

şi poporul, ţara toată

cere pentru câini răsplată.

Cere dreaptă răzbunare,

să răsune peste zare:

— Cine spre popor cutează

va pieri! Ţara veghează!“

„Creşte tare, creşte zid/ Dragostea pentru Partid“

Instinctul de scriitor ar fi trebuit să-l oprească pe Dan Deşliu la momentul asasinării lui Lazăr Cernescu. Nu ştim dacă poetul şi-a pierdut acest instinct când a scris „Lazăr de la Rusca“ sau dacă factori politico-administrativi l-au obligat să respecte schema pedepsei exemplare primite de duşmanul de clasă pentru uneltirile sale. Sigur e că partea despre adunări şi scrisori, dar, mai ales, cea dedicată execuţiei sunt de prisos în poem, ba chiar riscă să aibă un efect invers celui scontat. Indiferent de crimele comise, cinci oameni aflaţi în faţa plutonului de execuţie nu mai au nevoie de invective pentru a se da curs partinităţii poetului. Condamnarea la moarte e suficientă. Dan Deşliu însă îşi asumă riscul de a transcrie liric execuţia din 17 iulie 1949 a celor cinci, sancţionaţi cu pedeapsa capitală:

„Zori de ziuă. Ploaia bate.

Undeva lângă cetate

zid dărăpănat de ani

cuib de guşteri şi guzgani,

loc de linişte pustie

ânnecată-n bălărie.

Lângă zid, cinci fiare-aşteaptă

răsplătirea, plata dreaptă.

Flinta zăngăne, se-ncarcă,

spaimă neagră îi încearcă!

Şi deodată le năzare

Lazăr cel de pe cărare:

ochii lui ţintesc cumpliţi,

ochi de puşcă oţeliţi!

Glasul lui detună, tună,

glasul flintelor răsună!

Haita urlă, şerpii mor

sub osândă de popor!

Şi-n clipita de pe urmă,

Când striviţi ţărâna scurmă,

simt cum urcă peste ei,

peste stârvuri de mişei,

paşi voinici răzbind spre soare,

paşii lumii muncitoare!

Şi spre zarea lumii noi,

peste haite şi strigoi,

urcă ţara-n zvon fierbinte –

cu partidul înainte“.

Poemul lasă să se ghicească ambiţia lui Dan Deşliu de a face din Lazăr Cernescu un erou din prezent al luptei împotriva duşmanului, corespondent, prin multe date, cu eroii comunişti ai luptei împotriva Siguranţei şi statului burghezo-moşieresc. Scrierile despre eroismul comuniştilor în ilegalitate conţineau în chip obligatoriu un final astfel conceput încât să concretizeze teza potrivit căreia sacrificiul eroului n-a fost zadarnic. Nu altfel procedează Dan Deşliu cu „Lazăr de la Rusca“. Dorit optimist, finalul ne dezvăluie o ţară care obţine noi victorii în construirea vieţii socialiste, aşa cum de altfel şi-a dorit Lazăr Cernescu:

„În josul Banatului,

la poalele muntelui,

ân pragul pădurilor,

la vadul oierilor

se leagănă holdele,

se pârguie roadele,

şopotesc frunzarele

şi rodesc ogoarele.

Fapta încolţeşte, creşte,

visul vechi se împlineşte,

creşte ura în popor,

ân tot omul muncitor,