Iulie 1917. O revoltă de-o vară

Nu trecuse nici jumătate de an de când ţarismul fusese înlăturat – şi, ca întotdeauna, istoria s-a repetat: noua conducere de la Petrograd nu a reuşit să se ţină de promisiuni, iar populaţia a crezut că totul se va rezolva, din nou, în stradă. Pe atunci, o revoltă fără fundament politic, fără lider şi fără manifest era o revoltă a nimănui – iar ruşii se adânceau şi mai mult în criză, căci în urma zilelor intense din iulie nu s-au ales decât cu demisii pripite şi dispariţii neaşteptate.

Marele Război, marea problemă 

Erau deja aproape trei ani de când Rusia intrase în război împotriva Germaniei – iar asta nu adusese oamenilor decât epuizare, sărăcie, decădere. În februarie 1917, poporul rus îşi găsise vinovatul: ţarul Nicolae al II-lea. După îndepărtarea acestuia de la putere, noua conducere era formată dintr-o parte a intelectualităţii burgheze şi din reprezentanţa simplă a poporului: Duma şi Sovietul. Acest prim guvern provizoriu a fost condus de către prinţul Lvov, un monarhist moderat, care s-a înconjurat de oameni populari, printre care şi Aleksandr Kerenski, ministrul de Război. Pentru ei, relaţiile internaţionale erau o prioritate. Şi, cu diplomaţia în prima linie, Rusia a continuat războiul, respectându-şi partea sa de înţelegere. Kerenski, alături de generalul Brusilov, reuşeau, pare-se, să trezească dorinţa de luptă în rândul soldaţilor. Patriotismul aparent le-a oferit celor doi iluzia unei victorii. Doar din când în când erau treziţi la realitate de întrebările simple şi directe ale vreunui oştean: „Ne ziceţi că trebuie să ne luptăm cu nemţii pentru ca ţăranii să poată avea pământ. Dar la ce bun că primim pământ noi, ţăranii, dacă eu sunt ucis şi nu mai primesc nimic?”

Rusia era săracă – soldaţii nu aveau hrană, echipament, şi nici curaj. Din ce în ce mai des, cei plecaţi la luptă se regăseau în sloganurile bolşevice. Acest „bolşevism de tranşee”, cum a fost denumit, a avut ca efect numeroase dezertări înainte de marea ofensivă împotriva Germaniei, pregătită de către Kerenski şi Brusilov. Sovietul le aducea alternativa păcii. „De ce să mai cucerim o culme de deal, când putem să facem pace la poalele lui?”, se întrebau adesea. În garnizoane şi unităţi aveau loc revolte. Soldaţii refuzau să lupte, unii declarând că nu o vor face decât dacă Lenin le-o va cere. Pe 16 iunie 1917 a avut loc ultima ofensivă a Rusiei, o acţiune care a instaurat haosul în ţară şi care a băgat în colaps Guvernul Provizoriu, însuşi prinţul Lvov recunoscându-şi incompetenţa: „Mă simt ca o bucată de lemn dusă la mal de către valurile revoluţionare”. Lăsând la o parte problemele interne, eşecul ofensivei punea în pericol şi coaliţia de la guvernare, iar vântul revoluţiei adia din nou deasupra Palatului Taurida.

Planuri de revoltă 

La Petrograd, spiritele au început să se agite în momentul în care Guvernul a început a fi bănuit că este „contrarevoluţionar”. Cum revoluţia din februarie fusese atât revoluţia muncitorilor, cât şi a soldaţilor, una dintre condiţiile pe care Sovietul le-a pus în momentul realizării dublei guvernări a fost aceea ca soldaţii, aproximativ 250.000, să rămână pe loc, în Petrograd, în caz că monarhia sau altă putere ar dori o contrarevoluţie. Dar liderii Dumei simţeau că siguranţa guvernării e ameninţată chiar de garnizoana din capitală – aşa că, pe 20 iunie, au hotărât că 500 de soldaţi cu mitraliere trebuie trimişi în ajutor, pe front.

Organizaţia Militară Bolşevică vedea în asta un motiv pentru a începe o nouă revoluţie, a da jos Guvernul Provizoriu şi a prelua puterea. Lenin însă nu era de acord. Dorea obţinerea unei majorităţi în rândul Sovietului şi nu o revoluţie care ar fi putut duce la un război civil şi, automat, la decăderea bolşevismului: „O singură mişcare greşită din partea noastră poate distruge totul. Dacă acum am fi capabili să luăm puterea, este naiv să credem că am putea să o păstrăm”, spunea Lenin în cadrul Conferinţei Organizaţiilor Militare Bolşevice din 20 iunie.

Dezbaterile nu au durat prea mult. Unii bolşevici şi anarhiştii credeau într-o revoluţie spontană. Primii care s-au lăsat convinşi au fost cei 500 de soldaţi în cinstea cărora, pe 3 iulie, înainte de plecare, li se organizase un spectacol. Evenimentul s-a transformat într-un protest care readucea în prim-plan sloganul din februarie: „Toată puterea – Sovietelor!”. Cu Lenin plecat în Finlanda, la un prieten, pentru tratament, mica demonstraţie a fost susţinută din umbră de către alte figuri bolşevice: Leon Troţki şi Anatoli Lunacearski. După-amiază, odată cu încheierea programului de lucru, străzile s-au umplut şi cu muncitori. Se părea că învie spiritul revoluţionar din februarie. Locul era acelaşi, peisajul doar puţin schimbat. Oamenii de rând înlocuiseră salopetele şi pălăriile purtate în urmă cu şase luni – aveau acum gloanţele în buzunare sau atârnate la gât. Au pornit pe bulevardul Nevski Prospekt, la capătul căruia se afla Palatul Taurida. Se încerca o organizare, se dorea un lider. Mulţimea a fost condusă însă numai de haos şi de pericolul unui război civil. Circulau zvonuri cum că Guvernul Provizoriu fusese înlăturat, că se formează o comisie specială de organizare a protestelor. Seara venea, iar oamenii nu mai aveau răbdare să vadă totul concretizat şi se retrăgeau spre case.

Ezitările bolşevicilor, eşecul revoltei 

4 iulie trebuia să fie ziua deciziilor în tabăra bolşevică. Comitetul Central se reunise, punând cap la cap faptele pentru a hotărî dacă acesta este momentul propice pentru preluarea puterii. Soldaţii şi muncitorii ocupau străzile Petrogradului, lor urmând a li se alătura alţi bolşevici. Însă piesa de bază a revoltei urma să fie flotila de la Kronstadt, cu peste 20.000 de marinari înarmaţi, care îl aveau în frunte pe Raskolnikov. „Pretutindeni vedeai marinari alături de doamne îmbrăcate sumar şi purtând pantofi cu toc înalt”, aşa era descrisă scena sosirii marinarilor la Petrograd.

Era cea de-a doua zi de revoltă – oameni se strângeau, dar bolşevicii încă nu se hotărâseră ce poziţie să adopte. Nu erau siguri dacă acesta era momentul în care Guvernul Provizoriu să fie înlocuit de către Comitetul Central Bolşevic, sau doar să se folosească de ocazie pentru a pune presiune pe Soviet. Lenin fusese adus înapoi în mare grabă, în speranţa că va putea să ia o decizie. Toţi se bazau pe el, mai ales că în iunie, în cadrul Congresului Sovietelor Ruse, când liderul menşevic, membru al Guvernului Provizoriu, Ţereteli afirmase că: „Nu există partid politic care să îi poată spună guvernului provizoriu: «Dă-ne puterea şi părăseşte scena – o să-ţi luăm noi locul!» Un astfel de partid nu există în Rusia”, Lenin se ridicase şi, plin de încredere, rostise: „Est takaia partia!” – „Există un asemenea partid!”. Pare-se însă că nehotărârea lui Lenin în faţa revoltei a fost în final o lovitură de imagine pentru bolşevici. Ezitant şi ambiguu, el a ţinut un discurs incoerent mulţimii adunate – ultimul, de altfel, înainte de momentul Octombrie 1917.

„Asta este oare armata revoluţionară a unui popor liber?” 

Veniţi pentru o revoluţie, revoluţionarii nu au găsit un lider. Aşa că strada avea să încerce să se organizeze singură. În faţa Palatului Taurida era deja multă lume: peste 20.000 de oameni, iar odată cu venirea marinarilor, bulevardul Nevski Prospekt se umpluse. Nici unii nu aveau însă habar de ce trebuie făcut odată ajunşi în stradă.

„Cel mai rău lucru dintre toate acestea a fost mulţimea, filistinii, muncitorul şi soldatul, care nu sunt altceva decât o brută laşă şi lipsită de creier, fără niciun dram de respect de sine şi fără să înţeleagă motivul pentru care se află pe străzi, pentru ce este nevoie de el sau cine îl conduce şi încotro. Companii întregi de militari şi-au aruncat armele şi lozincile atunci când a început să se tragă şi au distrus uşile şi vitrinele magazinelor. Asta este oare armata revoluţionară a unui popor liber? Este limpede că mulţimile din stradă nu aveau absolut nicio idee despre ceea ce fac – totul era un adevărat coşmar. Nimeni nu ştia care sunt ţelurile revoltei, nici cine îi sunt liderii. Dar au existat oare lideri? Mă îndoiesc. Troţki, Lunacearski şi tutti grandi au bâiguit una sau alta, dar totul s-a dus de râpă în faţa toanelor mulţimii”, nota Maxim Gorki, martor al evenimentelor din iulie 1917.

Guvernul Provizoriu mai era apărat doar de 18 soldaţi ai Regimentului Pavlovski şi de câţiva zeci de cazaci – infinit de puţin pentru a putea face faţă unui eventual asalt din partea mulţimii. Lucrurile erau şi mai simple de atât, căci partea stângă a Palatului Taurida era goală: membrii Dumei fugiseră sau se ascunseseră în clădirea Statului Major General. Dar soldaţii şi cazacii, fie ei şi prea puţini la număr, au fost suficienţi pentru ca, în câteva minute, să umple artera principală a capitalei cu peste 700 de cadavre. S-a tras în neştire – Guvernul trebuia apărat cumva. „Pe străzi treceau în goană automobile şi vehicule blindate. Din diferite direcţii au izbucnit împuşcături. Când au început împuşcăturile, mulţimea de oameni care umplea caldarâmul de pe Nevski Prospekt s-a repezit într-o parte, fugind orbeşte, doborându-i pe cei care-i ieşeau în cale. […] Erau zile frumoase şi calde, soarele strălucea – un contrast izbitor cu scenele îngrozitoare care se petreceau”.

Tot ce aşteptau revoluţionarii era un semn de la liderii bolşevici, de la Lenin. Aceştia însă aproape că nu mai existau. Iritaţi şi din cauza ploii care se abătuse deasupra Petrogradului, câţiva marinari au pătruns în palat şi l-au arestat pe liderul eser, ministrul Cernov. Ei voiau să dea toată puterea sovietelor, aşa cum se striga mereu, şi sovietele nu voiau. Iar pentru asta îl ţineau ostatic pe Cernov. Între timp, a intervenit Troţki şi le-a cerut marinarilor să îl elibereze pe politician. Iar ultima parte a zilei a văzut desfăşurarea unor scene amatoriceşti de teatru ale revoltei.

Târziu, când multă lume se resemnase deja cu gândul că lovitura de stat a eşuat lamentabil, Regimentul 176 din Krasnoe Selo a sosit în capitală. Veneau şi ei să ia parte la marele eveniment istoric de preluare a puterii, dar la Petrograd nu era nimic de văzut. Seara s-a încheiat cu un grup de muncitori care au pătruns în Palatul Taurida pentru a le cere explicaţii membrilor Sovietului. Explicaţii nu au primit, în schimb au fost primii care au intrat în posesia unui ordin care spunea că protestatarii trebuie să se întoarcă la casele lor, altfel vor fi arestaţi drept trădători ai revoluţiei. Şi, ca o ultimă scenă-simbol, marinarii din Kronstadt au ocupat fortăreaţa părăsită „Petru şi Pavel”, dormind în celulele goale, bântuite de trecutul ţarist.

Lenin fuge 

Văzând că pericolul a trecut, Guvernul Provizoriu şi-a făcut din nou apariţia: era momentul să pornească o vânătoare de bolşevici. Încă din seara de 4 iulie, ministrul de Justiţie, Pereverzev, începuse să împrăştie vestea că bolşevicii lucrează pentru germani. Aşa că bolşevicii şi-au pierdut sprijinul soldaţilor, iar regimentele au început să se întoarcă în slujba Guvernului.

În Rusia debuta, aşadar, o campanie anti-bolşevică agresivă. Ziarul de casă a lui Lenin, „Pravda”, a fost interzis, nu înainte ca redacţia acestuia să fie bine verificată. Cea mai importantă măsură luată în urma revoluţiei a fost ordinul de arest al tuturor bolşevicilor. Dar foaia nu era nici măcar gata tipărită, şi Lenin era deja departe de capitala rusă. Despre fuga lui Lenin sunt nenumărate poveşti. Cert este faptul că el s-a ascuns prima dată la periferia de nord a Petrogradului, apoi într-o colibă de pe malul lacului Razliv, de unde, cu acte false, a fugit în Finlanda, unde a stat până în octombrie 1917.

Au fost arestaţi în jur de 800 de bolşevici – nehotărârea şi refuzul de a-şi asuma revoluţia i-au costat mult. Unii au considerat că aici este sfârşitul mişcării începute promiţător în luna februarie. „Bolşevismul emoţional, care a mizat pe instinctele întunecate ale maselor, s-a rănit mortal pe sine însuşi – şi ăsta e un lucru bun. Dar democraţia, Anglia, Franţa şi Germania, pot să vadă zdrobitoarea înfrângere a bolşevicilor ca pe o înfrângere a întregii revoluţii”.

O schimbare? 

Prim-ministrul, prinţul Lvov, ajunsese la limită. Simţea că programul pe care îl gândise nu funcţiona, iar faptul că ideea unei guvernări alături de Soviet eşuase sub conducerea sa era de neiertat. În privinţa războiului, Rusia se afla în acelaşi loc: fără soldaţi, fără echipament, fără hrană. Nici oamenii din ţară nu o duceau prea bine. Politica era un haos, căci după zilele din iulie, toţi ochii erau aţintiţi mai mult spre denigrarea bolşevicilor. Aşa că prinţul a considerat că este momentul să lase cârma ţării în mâinile unui politician capabil şi, într-o bună măsură, plăcut de popor: Aleksandr Kerenski. „Singurul mijloc de a salva acum ţara este să desfiinţăm Sovietul şi să tragem în popor. Eu nu pot să fac asta. Kerenski însă poate”, a mărturisit prinţul înainte de a demisiona.

În noua guvernare, Sovietul a intrat în umbră. În primul rând din cauza demisiei lui Ţereteli, liderul lor de încredere, şi, în al doilea rând, Kerenski a strâns în noul cabinet politicieni de dreapta, a căror mentalitate să coincidă cu ideologia Dumei. Cei nouă miniştri care trebuiau să facă parte din guvern, conform înţelegerii din februarie, nu mai reprezentau acum Sovietul, ci erau politicieni individuali.

Dar noul prim-ministru venea cu idei parcă puţin prea democratice pentru situaţia de atunci a Rusiei. După ce bolşevicii au fost arestaţi, ei au fost judecaţi şi, în lipsă de probe, eliberaţi. O decizie criticată de mulţi ruşi de atunci: „Guvernul provizoriu s-ar fi putut folosi de Zilele din Iulie pentru a-i elimina pe Lenin şi pe acoliţii lui. Dar n-a făcut-o. Guvernul făcea pur şi simplu concesii socialiştilor. Guvernul provizoriu nu avea simţul puterii reale. Era o luptă între două forţe: de pe o parte, elemente publice raţionale şi moderate, dar timide şi neorganizate; de alta, imoralitatea organizată cu liderii ei fanatici, absolutişti. Leninii şi Troţkii sunt total indiferenţi faţă de soarta invidizilor. «Unde se ciopleşte, sar şi aşchii», răspund ei convenabil la orice întrebare”.

Revolta din iulie a fost o secvenţă reinterpretată a revoluţiei din februarie, dar şi o previziune pentru viitor. De ce a eşuat această revoltă? Din pricina nehotărârii unui lider în care toţi aveau încredere. Revolta a schimbat totuşi un guvern, dar a ieşit exact invers decât se dorea. Dar cu toate că Sovietul a intrat o perioadă într-un con de umbră, bolşevicii se ascunseseră şi totul părea încheiat în privinţa manifestaţiilor, toamna avea să schimbe totul.