Iubiri și armăsari fără frâu

Scriam la sfârșitul articolului precedent că una dintre figurile tragice ale refuzului de a integra lumea adultă este cea a lui Hippolutos, fiul lui Theseus, primul rege mitic al Atenei. Mitul lui Hippolutos a devenit celebru datorită tragediilor clasice având drept subiect soarta lui:o dramă pierdută, Phaidra, a lui Sofocle, două – una pierdută, cealaltă nu (Hippolutos ascuns sub vălși Hippolutos încununat) – ale lui Euripide, o tragedie a lui Seneca, la care trebuie să adăugăm capodopera lui Racine, ambele intitulate Fedra.

Miezul mitologic al tuturor acestor drame este simplu și dezvoltă o temă destul de răspândită în întregul Orient Apropiat, cea a mașterei îndrăgostite de fiul vitreg. În versiunea greacă, Fedra, soția lui Tezeu, se îndrăgostește de Hippolutos, fiul acestuia dintr-o primă căsătorie;Hippolutos o respinge dezgustat și, ca să se răzbune, regina îl acuză că ar fi violat-o, drept care Tezeu provoacă moartea fiului său doar pentru a afla prea târziu că vina îi aparținea soției infidele.

De la mit la psihologie

De la Racine încoace, această narațiune pare a deschide o perspectivă unică pentru analiza psihologică a iubirilor vinovate. Patima ucigătoare care o sfâșie pe Fedra, amestecul violent de iubire, dorință, remușcare și rușine ocupă întreaga scenă și lasă prea puțin spațiu dramatic pentru tânărul inocent care a stârnit fără voie această furtună. Mai mult încă, Racine imaginează un Hippolutos îndrăgostit cast de fecioara Aricia, ceea ce îl face imun la ispitele Fedrei. Am putea fi tentați ca, inversând această perspectivă, să spunem că opțiunea lui Euripide ar fi mers către personajul Hippolutos, de vreme ce el este eponimul tragediei. Doar la o privire superficială lucrurile ar putea sta așa, înainte de toate fiindcă tragedia greacă nu are în centrul ei psihologia personajelor, ci o acțiune care se desfășoară pe muche de cuțit, în acel punct liminar unde lumea oamenilor întâlnește voința zeilor. Încă din prologul piesei, Euripide o face pe Afrodita, zeița iubirii, să anunțe că drama va înfățișa răzbunarea ei împotriva lui Hippolutos, care o nesocotește și refuză să-i aducă cinstirea cuvenită, fiind el în exclusivitate închinător al zeiței Artemis.

Un alt vânător negru

În acest punct regăsim personajul „vânătorului negru”, Melanion, de la care pornisem ancheta de față. Hippolutos e un alt Melanion, care nu vrea să renunțe la universul adolescentin și exclusiv al vânătorii în ținuturile înțelenite de la hotare și care, înflăcărat credincios al Artemidei, zeița sălbăticiunilor și a vânătorii de sălbăticiuni în locuri neumblate, nu aduce jertfe decât acestei stăpâne absolute, refuzând dimensiunea adultă a existenței, cea care presupune și iubire, căsătorie și procreere – teritoriul prin excelență al Afroditei.

Paredru sau dușman?

Interesant este că, la origine, Hippolutos pare a fi o divinitate locală asociată Afroditei, cel puțin la Atena;la Troizen, locul unde murise, Hippolutos era jelit de coruri de fecioare și primea drept sacrificiu simbolic o șuviță de păr din partea acestora. Euripide menționează explicit această dimensiune de cult a eroului său în finalul tragediei, ca și în drama pierdută, Hippolutos Kalyptomenos, „cel ascuns sub văl”. Astfel, drama, ca și mitul, exprimă un avertisment pe care cultul îl coroborează – acela referitor la riscurile, nu odată mortale, pe care refuzul darurilor Afroditei le comportă.

Antecedentele mitice ale tragediei nu sunt nicidecum lipsite de semnificație:pe de-o parte, exclusivismul vinovat al lui Hippolutos e, cel puțin în parte, ereditar, fiindcă Hippolutos e și fiul unei Amazoane, fie Hippoluta, fie una dintre surorile ei.

Visul unei nopți de vară

Și acest mit al căsătoriei dintre Tezeu și o prințesă a Amazoanelor are o bogată posteritate post-antică:să amintim doar că nunta dintre Hippoluta și „ducele Atenei” Tezeu este cadrul intrigii din Visul unei nopți de vară. Multele variante ale mitului lui Tezeu (povestea este narată de epopeea Theseida, din sec. VI î.H.) îi atribuie fără excepție acestuia o legătură amoroasă cu una dintre prințesele Amazoanelor, fie în legătură cu povestea „muncilor lui Heracles”, dintre care cea de-a noua ar fi fost aceea de a-i aduce lui Eurystheus cingătoarea reginei Amazoanelor, iar Tezeu și-ar fi însoțit prietenul la hotarele lumii, acolo unde trăiau acestea. În alte variante, Tezeu a ajuns singur în aceste îndepărtate ținuturi, răpind-o pe Hippoluta;în unele povești, ea se îndrăgostește de Tezeu și își trădează soațele, măritându-se cu eroul atenian. La rându-le, Amazoanele ar fi atacat Atica, fiind însă biruite de Tezeu – cu sau fără ajutorul lui Heracles. În unele variante, Hippoluta moare însă în luptă, dintr-o greșeală fie a lui Tezeu, fie a altei Amazoane, Molpadia. În alte versiuni, Tezeu învingător o părăsește pe Hippoluta pentru a se căsători cu Fedra.

Fiul Amazoanei

În toate aceste povești însă, Hippolutos e fiul regelui atenian și al unei Amazoane, Hippoluta sau una dintre surorile ei, Antiope, Melanippe sau Glauke. Or, neamul mitic al Amazoanelor era înainte de toate caracterizat prin refuzul înverșunat al căsătoriei. Acestneam legendar de femei războinice de la hotarele lumii cunoscute, fie din stepele din nordul Pontului Euxin, fie din Asia Mică, treceau adesea – toate, sau doar reginele lor – drept fiicele zeului Ares al războiului. După tradiţie, numele lor, a-mazones, ar fi însemnat „fără sân”, deoarece se povestea că Amazoanele îşi ardeau cu fierul roşu sânul drept, pentru a mânui arcul mai bine. Încă din Iliadaaflăm că eroul corintian Bellerophon le-ar fi învins în Licia şi că amazoana Myrrhine avea un mormânt la Troia. În Etiopicelelui Arctinos, regina Amazoanelor Penthesileia îi ajută pe troieni, dar este ucisă în luptă de Ahile.

Cum spuneam și mai sus, a noua dintre Muncile lui Heracles a fost să obțină brâul reginei Hippoluta, provocând o nouă Amazonomahie. Morminte ale Amazoanelor care se bucură de un cult eroic sunt frecvente atât în Tesalia, la Scotoussa şi Kunoskephalai, (Plutarh), cât şi în Grecia centrală:la Megara, Atena, Chaironeia, Chalkis. La Atena, Amazoanelor li se aduc sacrificii anuale, cu o zi înaintea sărbătorii lui Tezeu, Theseia.

Ori căsătorie, ori război

Asemeni zeiței Athena, a cărei competență divină în războaie este condiționată de refuzul căsătoriei, și Amazoanele sunt războinice neîntrecute fiindcă aleg să trăiască fără bărbați. Ele au copii doar în cazuri excepționale, ca Hippoluta, sau în urma unui viol, ca Antiope. Fiu al unei asemenea mame, pentru care Artemis e divinitatea supremă și căsătoria – un accident sau o trădare, Hippolutosnu putea accepta să acorde Afroditei o venerație comparabilă cu cea pe care o rezervă exclusiv zeiței vânătorii.

De aceea, fiul lui Tezeu și al Hippolutei sfârșește ucis de propriii săi cai dezlănțuiți, cum îi menea și numele, format din cuvântul cal, hippos, și un derivat al verbului luo, „dezleg”, „eliberez, dau frâu liber”. Convins că în absența lui Hippolutos a atentat la buna cuviință a Fedrei, Tezeu îl roagă pe părintele său divin Poseidon să-i pedepsească fiul. Poseidon trimite în calea tânărului un monstru marin, care îi înspăimântă caii, și Hippolutos sfârșește zdrobit sub roțile propriului car. Cine alege între Artemis și Afrodita riscă să fie zdrobit sub loviturile zeilor.