Iubirea platonicã, un mit?
De la faimosul filosof Platon avem sintagma şi conceptul de “iubire platonicã”. Da, poate cã derivã de la el, dar semantica conceptului este departe de ceea ce înțelegea el prin iubire. O nouã lucrare subliniazã faptul cã gânditorul grec nu a susținut niciodatã sentimentul fãrã împlinirea fizicã.
Istoricul Jay Kennedy de la Universitatea din Manchester, care a dat lovitura anul trecut dupã ce a dezvãluit cã ar fi spart codul din scrierile celebrului autor, a publicat recent un manual pentru a decodifica adevãratul înțeles al vechilor scrieri platoniciene.
“Despre Platon – acel Einstein al secolului de aur grecesc-s-a spus vreme îndelungatã cã favoriza dragostea purã, impecabilã, lipsitã de contactul sexual, dar aceastã nouã cercetare scoate la ivealã cã autorul era departe de astfel de concepții”, susține Dr. Kennedy, care lucreazã la Centrul pentru Istoria Stiintei, Tehnologiei şi Medicinei de la Facultatea de Stiințe ale Naturii. “Simbolurile decriptate aratã de fapt cã Platon nu avea nicio legãturã cu dragostea platonicã aşa cum o înțelege omul modern, ci mai degrabã punea accentul pe o cale de mijloc. Pentru el moralitatea era sinonimã cu moderația – dorea sã se evite atât promiscuitatea, cât şi abstinența.
“Inainte de Platon sexul însemna doar procreație şi asigurare permanenta de progenituri. În acest sens Platon marcheazã o nouã direcție în istoria sexualitãții în Occident, unii speculând chiar cã ar fi inventat iubirea romantic. Pentu el însã pasiunea eroticã este un soi de forțã spiritualã care ne-ar putea ajuta sã ne descoperim propriul suflet, prin intermediul unei legãturi profunde cu o altã fiintã umanã. Erosul, iubirea, este o energie creatoare care inspirã artele, literatura, ştiințele.
Dr. Kennedy a spart codul platonician când i-a venit ideea cã muzica greceascã ar fi o cheie de interpretare a lucrãrilor filosofului Athenian. Noua carte a cercetãtorului, “The Musical Structure of Plato’s Dialogues”, reveleazã doctrinele secrete din spatele operelor, inclusiv “Symposion”, un text filosofic cu tematica dragostei.
Dascãlul lui Platon, Socrate, îşi petrecea nopțile singur cu unele dintre figurile dominante ale Athenei în materie de sex-appeal, dar nu a cedat tentației”, ne spune Dr. Kennedy. “Platon nareazã povestea maestrului sãu pentru a evidenția cã adevãrata dragoste ținteşte profunzimile sufletului, nu plãcerile trupeşti, prin urmare mulți au interpretat greşit crezând cã autorul milita împotriva sexului şi mitul iubirii platonice s-a rãspândit extrem de rapid. Dar s-a uitat cã acelaşi Platon celebra fãrã rețineri arta eroticã şi homosexualitatea, împãrtãşind pãrerea comunã a grecitãții despre frumusețea corpului gol pe care simțul lor estetic îi îndemna sã-i prețuiascã armonia. Drept urmare, mulți istorici au contestat mitul iubirii platonice.
Socrate a fost în cele din urmã executat, sub acuzația de corupere a tineretului şi de promovare a unor moravuri îndoielnice. Dr. Kennedy susține cã Platon, temându-se de o soartã asemãnãtoare, şi-a ocultat propria filosofie folosind un sistem de simboluri musicale.
Platon şi-a împãrțit fiecare operã în 12 pãrți, inserând un simbol muzical la fiecare al 12-a pasaj. Notele armonioase utilizate înseamnã idealuri pozitive cum ar fi bunãtatea şi afecțiunea, în vreme ce notele disonante sunt echivalente cu idei negative ca respingerea, cearta şi reavoința. Aceste modele musicale ar fi capabile sã ne arate ce şi pe cine susținea de fapt filosoful, fiind un comentariu ingenios anexat operei, pe care noi trebuie sa-l descifrãm.
În Symposion, cunoscuta lucrare despre amor şi erotism, încercãrile ieftine de a vinde sexul se aflã în concordanțã cu notele disonante pe scara muzicalã, arãtând dezacordul autorului. Dar pasajele despre pasiunea eroticã nãscutã din afecțiunea necondiționatã a unui suflet pentru altul stau plasate deasupra unora dintre cele mai armonioase note, ceea ce ne duce cu gândul cã aşa-zisul apãrãtor al abstinenței era de fapt în favoarea consumãrii fizice a iubirii.
Mai existã şi un numãr de simboluri care demonstreazã cã Platon respingea extremele, desfrâul şi puritatea. Calea pe care o promova era aceea a moderației, a echilibrului.
Termenul de “iubire platonicã” dateazã de altfel cam de acum 500 de ani. În timpul Renaşterii, amânarea actului sexual era un pas important în dobândirea egalitãții femeii cu bãrbatul. Elisabeta a Angliei chiar a comandat piese de teatru care sã promoveze aceastã idee. Într-o epocã în care femeia era tratatã ca o maşinã de fãcut copii, iubirea platonicã însemna amânarea necazurilor derivate din naşterea sau creşterea copiilor, precum şi încercarea de stabilire a unei relații mai profunde cu cel care curta.
Kennedy adaugã:“La rãsãritul erei modern, femeia a utilizat inteligent reputația de geniu a lui Platon pentru a atrage atenția bãrbatului. Iubirea platonicã era un argument în defavoarea întemeierii unui cãmin şi permitea femeii sã se implice în activitãțile artistice şi literare. Când sexul putea avea adesea consecinte fatale, apelul la Platon era un fel de permisiune pentru a avea o viațã mai sãnãtoasã şi bogatã spiritual”. În fond, dincolo de mitul iubirii, datoritã lui Platon în mare mãsurã, societatea a cãpãtat o dimensiune a înțelepciunii neştiutã pânã atunci, cu reflexe indelungate.
Sursa:University of Manchester
