Italia, poarta de intrare în Europa a ciumei și a... coronavirusului

Totul a început de la asediul de către tătari a cetății Caffa (azi Feodosia, în Crimeea), colonie genoveză încă de pe la 1280. Asediatorii, ca să o cucerească, au aruncat peste ziduri cadavrele unor ciumați, o formă de război bacteriologic avant la lettre, am spune azi. Poarta de intrare în Europa a teribilei boli a fost, ca și recent în cazul coronavirusului, Italia, unde, la Messina, în octombrie 1347, a ancorat o corabie genoveză ce venea de la Caffa.

De aici, prin intermediul șobolanilor negri (rattus rattus), groaznica molimă s-a întins în întreaga Italie, apoi pe tot trupul bătrânului continent.

„Epidemia a ucis nu mai puțin de o treime din populația lumii, iar, într-o Europă deja slăbită de foamete, este posibil să fi murit un procent chiar mai mare” (Simon Jenkins).

În cifre absolute, numărul morților este estimat la peste 26 de milioane. Boala era terifiantă nu doar prin nivelul ridicat al mortalității, ci și prin aspectul ei clinic îngrozitor.

„La începutul bolii, atât bărbaților, cât și femeilor le ieșeau pe la subțiori ori pe la stânghii [articulația femurului cu bazinul – n.n.] niște umflături, din care unele erau cât ar fi un măr, altele cam cât ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, și umflăturilor acestora norodul le zicea buboaie. Iar de la subțiori și stânghii în foarte scurtă vreme buboiul aducător de moarte prinse a se împrăștia, ivindu- se peste tot trupul; după aceea, șartul [rostul, rânduiala – n.n.] bolii se preschimba și multora le apărură pete negre sau vineții pe brațe, pe coapse și pe alte părți, unora mari și rare, altora dese și mărunte.

Și, după cum buboiul fusese la început, și încă mai era, semn neîndoios de moarte, la fel erau și petele, dacă ți se arătau pe trup. Întru tămăduirea lor nici sfaturile doctorilor și nici puterea vreunui leac nu ajutau și nu păreau să fie bune la ceva… nu numai că erau puțini acei care se vindecau, ci dimpotrivă, aproape toți mureau până în a treia zi de la ivirea semnelor de care pomeneam mai sus, care mai curând, care mai târziu, și cei mai mulți fără fierbințeli sau alte neajunsuri” (Giovanni Boccacio).

Ciuma nu cruța pe nimeni, egalizând șansele tuturor în fața morții, dovadă fiind că printre victimele de rang înalt ale „Morții negre” s-au numărat Joanna, soția regelui David al II-lea al Scoției, Alfonso al XI-lea, regele Castiliei, Leonor, soția lui Pedro al IV-lea, regele Aragonului, Simeon cel Mândru, mare cneaz de Kiev și Vladimir etc. Reacția populației în fața pandemiei a fost diversă, dar cea mai comună a fost – potrivit mentalității vremii – găsirea unor vinovați pe considerente religioase.

Unii au dat vina pe o papalitate percepută ca ineficientă și coruptă, deci pasibilă de pedeapsa lui Dumnezeu. Alții i-au găsit la îndemână pe veșnicii „vinovați de serviciu” ai tuturor epocilor: evreii. Într- o singură noapte sunt masacrați la Strasbourg peste 2.000 de evrei, alte câteva zeci de mii alegând calea exilului în mult mai toleranta Polonie a lui Cazimir cel Mare (1333-1370).

Din ciumă s-a întrupat imperiul

Paradoxal, printre consecințele flagelului ciumei, dincolo de tragismul împrejurărilor și al vieților pierdute, au existat și efecte benefice pentru unele țări, greu de bănuit în momentul producerii lor. În Anglia, de exemplu, populația țării a scăzut de la 4 milioane la 2,5 milioane de locuitori. Urmarea imediată a fost aceea că mâna de lucru a devenit mai rară, deci mai scumpă.

Încercările regelui și ale parlamentului de a menține prețul forței de muncă la nivelul anterior ciumei au eșuat complet. În aceste condiții, lorzii, proprietari de pământuri, au renunțat la cultivarea cerealelor, îngrădindu-și proprietățile și transformându-le în pășuni pentru oi. Logic, a crescut foarte mult producția de lână, care, și anterior crizei provocate de ciumă, era o materie de export pentru țesătoriile din Flandra.

Doar că acum nobilii englezi își găsesc vocația antreprenorială și recurg la meseriașii flamanzi pentru a crea pe teritoriul britanic atelierele de produs postavuri și stofe. În termeni moderni, proprietarii de oi preferă să nu mai vândă materia primă, ci să exporte produse cu valoare adăugată.

Pasul următor este acela de a căuta noi piețe de desfacere pentru producția de țesături, prilej pentru corăbiile engleze să despice valurile Mării Nordului, pe care o transformă în noua Mediterană, în locul celei vechi asfixiată de înaintarea otomană, iar ulterior să înfrunte talazurile Atlanticului în vederea prospectării noilor teritorii de peste mări, ce urmau încetul cu încetul să fie explorate, colonizate și cucerite, punându-se astfel jaloanele viitorului Imperiu britanic.

Și iată cum, datorită ciumei, lâna englezească devine izvorul bunăstării și prestigiului britanic de mai târziu. Nu întâmplător, în bursa din Londra va fi amplasată o oaie din aur, iar lordul-cancelar, deci șeful Camerei Comunelor, va sta așezat în timpul ședințelor Parlamentului pe un sac de lână.

„Dezvoltarea comerțului cu lână, nevoia de debușeuri pentru acest comerț, necesitatea de a-și păstra stăpânirea asupra mărilor aveau să aducă după sine lenta transformare a unei politici insulare într-o politică navală și imperială” (Andre Maurois).