Istorie care nu contează! Patrimoniu la voia întâmplării

Prezentam în deschiderea periplului nostru pe meleaguri bihorene, în materialul de săptămâna trecută, două din cele mai frumoase biserici din această zonă, cea de la Gheghie şi cea din comuna Hotar care spre deosebire de altele au avut şansa să intre într-un proiect transfrontalier de restaurare. Aminteam de atunci că ele sunt excepţia!

De această dată ne vom opri atenţia asupra celorlalte. Cele care au o istorie în spate, dar sunt absolut comune. Mici, din materiale perisabile multe dintre aceste biserici de lemn din Bihor au fost ridicate pentru nevoile spirituale ale comunităţilor locale. Comune în epoca în care au fost ridicate, ele nu au ceva deosebit pentru istoria arhitecturii. Însă fiecare este o mărturie încă vie a unor epoci trecute, a unor tradiţii aproape pierdute, a investiţiilor şi participării cu tot ce aveau mai bun cei care au locuit pe aceste meleaguri, în clădirea unui locaş de cult care să îi reprezinte.

Pe Aceeaşi Temă

Bisericile de la Hotar si Gherghie-O picătură de speranţă într-un ocean de mizerie

Licitaţiile obiectelor de artă, un pericol pentru patrimoniu?

Cele patru biserici despre lemn de care vom vorbi azi sunt în general monumente de importanţă locală trecute în Lista Monumentelor Istorice la categoria B şi există impresia că din acest motiv privirile multora sunt mai atente la cele considereate de importanţă naţională. Spunem că există impresia că, după cum vom vedea şi într-o analiză ce va apărea în revista Historiadin luna Septembrie, canalizarea fondurilor care ar trebui să vină de la statul român prin Ministerul Culturii nu merge chiar acolo unde ar trebui să ajungă.

Mai citeşte despre cazul basilicii de la Tămaşda, din Bihor:

Cea mai mare bazilică romanică din Transilvania, transformată în coteţ de găini

Transformare radicală. Din coteţ de găini, Bazilica romanică din Tămaşda va fi reabilitată complet

Totuşi să nu anticipăm! Cele trei monumente pe care le vom prezenta azi sunt:biserica din Căpâlna, cea din Cociuba Mică (comuna Pietroasa), biserica din Duşeşti (comuna Ceica) şi cea din Hinchiriş (comuna Lazuri de Beiuş). Cine ar trebui să se ocupe ca aceste edificii să nu piară? Sunt cel puţin trei instituţii de unde ar putea să vină bani pentru repararea şi restaurarea lor:administratorul-Biserica Ortodoxă Română, autorităţile locale-care sunt co-proprietari ai bisericilor din moment ce comunităţile locale le-au construit, Ministerul Culturii-care prin Planul Naţional de Restaurare (unicul program prin care statul, respectiv Ministerul Culturii, finanţează clădirile de patrimoniu) ar putea face ceva pentru aceste clădiri.

Pe lângă aceste instituţii diverse proiecte de finanţare pot fi întocmite şi de Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Naţional (după cum am văzut în materialul cu bisericile de la Gheghie şi Hotar) sau Consilul Judeţean.

Click aici pentru mai multe fotografii

Scurt istoric al unor monumente care mor, în fiecare zi câte puţin

Biserica de lemn „Sfântul Ierarh Nicolae" din comuna Căpâlna, datează din secolul al XVIII-lea. Un document din anul 1724 aminteşte la Căpâlna că „biserica este bună", indiciu care arată că, probabil, biserica fusese construită nu cu foarte mulţi ani înainte. În 1883 au fost executate lucrări ample de renovare a bisericii de lemn, din loc în loc fiind adăugaţi stâlpi montanţi de legătură între bârne. Probabil tot atunci s-a optat pentru tencuirea pereţilor pentru a proteja mai bine lemnul. Vechea tindă a fost înglobată naosului pentru a mări spaţiul, o noua tindă, poligonală, fiind adăugată spre vest. Totodată, a fost înlocuit acoperişul din şindrilă cu unul de tablă, în trepte.

Pereţii au fost re-pictaţi, acea pictură păstrându-se în condiţii bune până azi. Totuşi dincolo de lucrări micuţe de reparaţii, nu s-au mai făcut lucrări majore. Tencuiala de pământ în multe locuri a început să cadă expunând lemnul, iar frumoasa pictură interioară a început să aibă de suferit. Biserica se află într-o stare destul de bună, iar sumele care ar trebui alocate nu sunt uriaşe. Probabil nişte reparaţii făcute bine acum va scuti monumentul de probleme mult mai mari ce ar putea să apară în viitor

Biserica „Sfântul Gheorghe" din Cociuba Mică, comuna Pietroasa, a fost construită în anul 1715 cu o parte din materialul lemnos în stare bună de la o biserică mai veche, după cum atestă o inscripţie de pe peretele vestic al tindei. Acest fapt este întărit şi de o conscriere din 1724 în care se spune că biserica „este acoperită cu şindrilă". În timp, construcţia a suferit o serie de modificări, începând cu înlocuirea învelitorii din şindrilă cu alta de ţiglă la navă şi tablă la turn, „podirea" cu duşumea, mărirea ferestrelor, tencuirea la interior şi exterior. Poate cel mai mare prejudiciu suferit de monument a fost adus la 1901, de vopsirea pereţilor la interior în vopsea în ulei, fiind astfel acoperită pentru totdeauna pictura ce fusese executată de David Zugravul. Totuşi locaşul prezintă încă frumoase decoraţiuni în lemn în jurul uşii şi al bârnelor. Starea de conservare însă se debreadează rapid pe măsură ce în multe locuri a căzut deja tencuiala, iar intemperiile acţionează asupra lemnului.

Biserica de lemn "Pogorârea Sfântului Duh" din Duşeşti, comuna Ceica, are un turn „cu bulbi", semn că nu este prea veche şi a fost construită cel mai probabil în prima jumătate a secolului al XIX-lea înlocuind o altă biserică, despre care la 1756 oamenii satului afirmau că a fost construită de strămoşi.

Pereţii construcţiei nu sunt construiţi, ca e obicei, din cununi de bârne orizontale suprapuse, ci în sistemul paiantei, cu bârne prinse din loc în loc în stâlpi verticali, şi tencuită, încă de la început, în întregime, atât la interior, cât şi la exterior, rămânând fără tencuială doar iconostasul, bolta naosului şi tavanul tindei. La interior, biserica este pictată doar la iconostas şi bolta naosului, pictura neavând o valoare artistică deosebită. Pe peretele vestic al naosului se află inscripția:"...s-au zugrăvitu în anul 1870 prin pictorul Emanuel Weiss Antal". Renovarea din anul 1934 a modificat în totalitate imaginea ei iniţială.

Biserica ortodoxă Înălţarea Domnului din Hinchiriş, comuna Lazuri de Beiuş, a fost construită în anul 1614 din lemn de stejar, în stil ardelenesc, sub formă de corabie. Semnele de mutare de pe pereți și tradiția locală indică aducerea bisericii de pe un alt loc. Conform tradiției, locul ei inițial a fost pe dealul Bogojeștilor. Momentul mutării poate fi cel al alinierii satului pe vatra sa actuală, la 1773. După mutare ar fi apărut firesc necesitatea de a repicta biserica, ceea ce pare să se fi întâmplat în anul 1776, conform inscripției de pe ușile diaconești. Biserica a suferit o alterare semnificativă a butei și a turnului în timpul unor reparații din anul 1926.

Azi însă problemele cu care se confruntă sunt datorate scorojirii tencuielii de pământ şi infiltrarea apei în interiorul locaşului. Câteva lucrări de restaurare şi nişte sume modice ar putea să rezolve problemele.

Probleme mici care s-ar putea mări-de ce nu se întâmplă nimic

După cum am văzut majoritatea locaşurilor prezentate nu sunt într-o situaţie disperată, dar dacă nu se vor lua măsuri urgente starea lor de conservare se va degrada, iar ceea ce acum ar putea fi rezolvat cu nişte fonduri de întreţinere, vor necesita în viitor sume considerabile.

Cea mai mare parte a acestor biserici nu mai sunt cele folosite în cult, fiind doar "biserica veche" unde se ţin rareori slujbe. Reparaţiile pe care astfel de monumente le solicitatu curent, datorită materialelor perisabile din care au fost construite, au făcut ca locaşul de cult principal pentru credicioşi să fie construit, după 1918, din zid. Aceste mici construcţii rămând să domine doar cimitirele.

Din acest motiv Biserica Ortodoxă, prin reprezentanţii locali-preoţii de parohie, nu le consideră o prioritate. Am observat din întreaga noastră activitate că acolo unde încă se slujeşte într-un monument istoric, lucrurile arată cel puţin onorabil. Totuşi când mica biserică de lemn devine fie neîncăpătoare, fie prea departe de vatra satului, aceasta este închisă şi lăsată în "conservare".

Autorităţile locale, de multe ori slab pregătite din punct de vedere al managementului resurselor şi a întocmirii proiectelor pentru obţinerea de fonduri externe, dau vina pe lipsa fondurilor. Motivaţia lor nu este cea prezentată de noi, ci faptul că actuala comunitate fie e mult prea mică, fie are alte priorităţi decât patrimoniul.

Nici mai la centru, la Consiliu Judeţean lucrurile nu arată mult prea bine. Toată lumea invocă aceea lipsă de finanţare şi aşteaptă ca Ministerul să facă ceva. Poate oportunităţile găsite de Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Naţional pentru bisericile de la Gheghie şi Hotarvor inspira şi pe alţii. De aici, de la Direcţia de Cultură ni se transmit două lucruri:că vor mai încerca să facă proiecte ca cel menţionat mai sus şi în alte cazuri şi ca o amendare a comunităţilor nu e o soluţie. Ele au nevoie de un ajutor, nu de o amendă.

Singurul mod în care statul se poate implica şi el în ajutorarea acestor biserici ar fi includerea lor în Planul Naţional de Restaurare-unicul instrument de finanţare a clădirilor de patrimoniu. Includerea în PNR este însă o procedură ce presupune evaluarea de către autorităţile de la Bucureşti-Institutul Naţional al Patrimoniului şi Ministerul Culturii. Iată ce prevede site INP (Institutul Naţional al Patrimoniului) cu privire la acest mijloc de ajutare a clădirilor de patrimoniu:

„Institutul Naţional al Patrimoniului elaborează, potrivit strategiei Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi supune aprobării acestuia Planul Naţional de Restaurare (PNR) şi asigură atribuirea contractelor de proiectare şi execuţie a lucrărilor de restaurare, conservare, protecţie şi punere în valoare a obiectivelor cuprinse în acesta, potrivit legii (HG 1258/2001). Planul Naţional de Restaurare este principalul program al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional prin care se alocă fonduri provenite de la bugetul de stat pentru lucrări de restaurare a patrimoniului arhitectural din România. Numărul mare de obiective care necesită intervenţii urgente de consolidare a structurii de rezistentă, restaurare a componentelor de arhitectură sau artistice, comparativ cu sumele alocate de la bugetul de stat si nesemnificativa participare la cofinanţarea lucrărilor de către proprietari a determinat conceperea şi utilizarea de noi criterii pentru stabilirea priorităţilor in finanţarea lucrărilor din Programul Naţional de Restaurare."

Totuşi în condiţiile în care nu dai niciun leu ani de zile, considerând că primează doar unele din cele distruse ajungi să nu reuşeşti să faci mai nimic. Pentru că restaurarea celor distruse costă prea mult, iar degradarea celor mai puţin afectate se accentuează. În plus repartizarea banilor de PNR, după cum am vazut şi în articolul O relaţie încurcată: banii, biserica si patrimoniul, parcă nu se face nici echitabil, nici aleatoriu. Vom reveni cu o comparaţie privind locaşurile de cult din Bihor şi cum au fost incluse unele monumente pe lista PNR în detrimentul altora, în articolul din revista Historia.