Istoria relațiilor diplomatice între România și Rusia

În toamna anului 1878, Rusia țarilor recunoștea, pentru a treia oară în cursul acelui an – după tratatul de pace de la San Stefano din 3 martie și Congresul de la Berlin din 13 iunie-13 iulie – statul român independent și suveran, aliatul fidel în războiul ruso-româno-turc de la 1877-1878, stabilind cu el relații diplomatice moderne, la nivel de legații conduse de trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari. Relațiile diplomatice bilaterale erau însă prezente de multă vreme.

Solii domnilor țărilor române și ai țarilor Rusiei circulau destul de frecvent între Moscova, Iași, Târgoviște și București în veacurile XVI-XVII. În aparatul diplomatic ultraperfecționat și pus la punct al domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu (1688-1714), relația cu Rusia era foarte bine avută în vedere, de ea ocupându-se doi diplomați cu experiență și vaste cunoștințe în spațiul, limba, cultura și mentalitatea rusească: frații David și Teodor Corbea din Şcheii Brașovului. Iar prezența și neobosita activitate a diplomatului-cărturar român de renume, Nicolae Milescu spătarul (1636-1708), în fruntea „Departamentul Soliilor” (Posolskii Prikaz, Cancelaria diplomatică) de la Moscova nu este altceva decât o excepție care confirmă regula. Dascăl de renume, Milescu a instruit generații întregi de tineri diplomați ruși și s-a bucurat de încrederea deplină a nu mai puțin de trei țari: Alexei Mihailovici (1645-1676), Feodor I (1676-1682) și Petru I „cel Mare” (1682-1725).

Consulatul General al Rusiei la București

Un moment marcant în evoluția raporturilor diplomatice bilaterale a fost înființarea, din ordinul Ecaterinei a II-a, la 2 decembrie 1779, în urma și drept aplicare a articolului XI al tratatului de pace de la Kuciuk Kainargi din 21 iulie 1774, a primei reprezentanțe diplomatice cu caracter permanent pe teritoriul Principatelor Dunărene: Consulatul General al Rusiei la București. Era prima mare putere care înființa o astfel de reprezentanță diplomatică în spațiul românesc, ea fiind urmată de Austria (în 1783), Prusia (în 1785), Franța (în 1796 și 1797, la București și Iași) și Anglia (în 1800). Înființarea consulatelor Marilor Puteri în capitalele celor două principate, București și Iași, la sfârșitul Veacului Luminilor, a însemnat recunoașterea incontestabilă a autonomiei lor, iar reprezentanții acreditați au făcut să crească progresiv interesul oamenilor politici și de stat, dar și al opiniei publice europene pentru destinul și evoluția lor.

Cel dintâi consul general al Rusiei la București, Serghei Lazarovici Lașcariov (Lașkariov, Lașkarev, după alte surse), și-a început activitatea diplomatică la mijlocul lunii februarie 1782. Evident, la acea dată, despre o reciprocitate nici nu putea fi vorba. Principatele Dunărene nu erau entități statale independente și suverane, ci state autonome, vasale puterii suzerane, Imperiul Otoman, a cărui politică externă erau obligate să o servească și să o promoveze, neavând dreptul la o politică externă proprie, specifică. Sub acest statut politic umilitor, nefiindu-le permis dreptul de a avea relații diplomatice cu alte state, ele nu aveau voie să înființeze reprezentanțe diplomatice permanente în alte capitale, cu excepția celor existente la Constantinopol, conduse de agenții diplomatici aferenți, Kapukehaiele.

Primul document internațional ratificat de Principatele Române Unite fără consultarea puterii suzerane

Dacă prima reprezentanță diplomatică cu caracter permanent pe teritoriul românesc a aparținut Rusiei, tot imperiului țarist i se datorează înființarea și organizarea primei instituții de concepere și promovare a politicii externe românești: Secretariatul Statului, predecesorul Departamentului Trebilor Străine, Ministerului Trebilor Dinafară și Ministerului Afacerilor Străine. Bazele sale politico-juridice au fost puse în cadrul celor două acte legiuitoare pentru mai bine de două decenii, Regulamentele Organice ale Țării Românești și Moldovei, din 1831 și 1832, rod al concepției și gândirii administrației militare ruse din Principate.

Iar cel dintâi tratat bilateral încheiat, la 1860, de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, entitate politică creată de Unirea de la 24 ianuarie 1859, va fi unul cu... Rusia țaristă. Este vorba despre „Convenția telegrafică” sau „Aranjamentul telegrafic” româno-rus, semnat la 3/15 decembrie 1860, la București. Documentul a fost încheiat pentru „a facilita corespondența telegrafică între cele două țări și a reglementa contabilitatea relativă la acest serviciu”. Aranjamentul, semnat în urma unor negocieri bilaterale desfășurate în toamna anului 1860, completat cu noi prevederi în cursul anului 1861, va intra în vigoare în ianuarie 1862, schimbul instrumentelor de ratificare având loc la 1/13 februarie 1862. Era primul document internațional negociat, semnat și ratificat de Principatele Române Unite, stat autonom, deci nu independent, fără consultarea și avizul puterii suzerane, Poarta Otomană. Convenția va rămâne în vigoare până la 14/26 decembrie 1865, când tot la București va fi semnată de cele două părți una nouă.

Misiune specială la Livadia, în Crimeea

În primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), relațiile româno-ruse au fost bune, ele având un flux normal, pozitiv. Ele se vor răci apoi treptat, în urma sprijinului acordat de domnitor insurgenților polonezi, în timpul și după revoluția eșuată din 1863. În vederea punerii în aplicare a țelurilor avansate ale politicii sale, având nevoie de suportul Marilor Puteri, Cuza a inițiat sistemul misiunilor speciale în principalele capitale europene.

O atare misiune a fost aceea din august 1861: Cuza va trimite la reședința de vară a țarilor ruși de la palatul Livadia din Crimeea o delegație formată din generalul Ioan Emanuel Florescu, Alexandru Balș și Nicolae Docan, cu scopul bine determinat de a obține sprijinul țarului și autorităților ruse pentru recunoașterea unirii politico-administrative, care urma a fi îndeplinită la 24 ianuarie 1862.

Palatul Livadia, în Crimeea, în 1863 (acuarelă)

Carol trimite negociatori experimentați la Sankt Petersburg

Abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866) și înscăunarea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul de la București (10 mai 1866) nu au fost tocmai bine văzute la Sankt Petersburg. De aceea, noul domn, principele Carol I, va întreprinde acțiuni vizând câștigarea bunăvoinței autorităților ruse. Şi va continua, la rândul lui, inițiativa misiunilor speciale a predecesorului său. Iar prima misiune va fi trimisă la foarte scurtă vreme după alegerea sa, în iunie 1866, cu scopul clar și evident de a obține recunoașterea noului domn de către Curtea de la Sankt Petersburg.

Misiunea era alcătuită din doi oameni politici de marcă, negociatori experimentați: Gheorghe Costa-Foru și Vasile Boerescu. La Sankt Petersburg, ei au avut drept interlocutori doi diplomați și consilieri de stat pe măsura lor: Giers, viitor ministru de Externe al Rusiei, și Stremouhov, demnitar în Ministerul rus de Externe, directorul „Departamentului Asia”, însărcinat cu „Afacerile Orientului”. Iar misiunea lor a fost încununată de succes, Rusia recunoscând în cele din urmă firmanul de investitură emis de Poartă lui Carol I în calitatea oficială a acestuia de domn al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. Această recunoaștere reiese cu claritate din scrisoarea trimisă la 9 noiembrie 1866 de cancelarul Gorceakov ambasadorului Rusiei la Constantinopol, generalul conte N.P. Ignatiev.

Sankt Petersburg, acuarelă, 1868

În următorii ani misiunile speciale la Sankt Petersburg au continuat, cea mai importantă dintre ele fiind aceea trimisă de Carol I la începutul anului 1868 (lunile februarie-martie), alcătuită din I. Cantacuzino, fost ministru, și episcopul Ismailului, Melchisedec. Misiunile speciale românești la Sankt Petersburg, având fără îndoială o contribuție de seamă, un rol clar și bine determinat în evoluția relațiilor diplomatice româno-ruse, au precedat, în mod logic, o altă etapă la fel de importantă: înființarea de agenții diplomatice în cele două capitale, București și Sankt Petersburg.

1868: consulatul devine agenție diplomatică

Prima care a făcut acest pas a fost Rusia, la fel ca în urmă cu nouă decenii. Şi a fost un pas simplu, formal, în logica evoluției politice a relațiilor dintre cele două state. Consulatul General al Rusiei la București, prima reprezentanță diplomatică cu caracter permanent înființată de un stat străin pe teritoriul românesc, teoretic la 2 decembrie 1779, practic în februarie 1782, a fost ridicat în vara anului 1868 la rangul de agenție diplomatică.

Cel din urmă consul general al Rusiei, baronul Offenberg, a devenit astfel primul agent diplomatic al acestei țări la București. În scrisoarea din 6/18 iunie 1868 către ministrul Afacerilor Străine al României, Nicolae Golescu, baronul Offenberg încunoștința guvernul României de decizia țarului Alexandru al II-lea de a ridica consulatul general de la București la rangul de agenție, care să aibă titulatura oficială de „agenție diplomatică și consulat general al Rusiei”.

Ludovic Steege, agent diplomatic la Viena, Berlin și Sankt Petersburg

După un an, în baza reciprocității, guvernul de la Sankt Petersburg a acceptat înființarea unei agenții diplomatice a României în capitala Rusiei. Practic, însă, nu a fost vorba despre un agent diplomatic al României cu reședința la Sankt Petersburg, ci de agentul diplomatic al României la Viena, Ludovic Steege, cu reședința în capitala imperiului austro-ungar, care avea însă o acreditare multiplă, la Berlin și Sankt Petersburg. Numit la 24 decembrie 1868 agent diplomatic al României la Viena, Ludovic Steege va fi ulterior acreditat și în celelalte două mari capitale.

La 1 iunie 1869, Steege a fost primit oficial de către țarul Alexandru al II-lea. Iar primirea a fost cu adevărat una plină de căldură și simpatie, fapt remarcat și de diplomatul român, care, în scrisoarea sa către centrala M.A.S., sublinia: „Maiestatea Sa mi-a manifestat foarte grațios vechile sale simpatii pentru România, afecțiunea sa particulară pentru Alteța Sa Prințul nostru”. Ludovic Steege a îndeplinit această funcție până în mai 1870, când a fost înlocuit de P.P. Carp. O agenție diplomatică a României la Sankt Petersburg va fi însă creată numai după patru ani, în 1874.

Într-adevăr, în primăvara anului 1874, a fost înființată agenția diplomatică a României la Sankt Petersburg, titular fiind George C. Filipescu. În calitatea sa oficială, agentul român a fost primit la 26 aprilie 1874 de către țarul Alexandru al II-lea. Primirea însă va fi ceva mai rece în raport cu aceea a lui Ludovic Steege, cu patru ani în urmă, țarul având cuvinte nu tocmai favorabile la adresa principelui Carol și a oamenilor politici și de stat români. Diplomatul român, cu tact și abilitate, a evitat să se angajeze în dispută, nedându-i autocratului rus replica la insinuările și jignirile acestuia.

Momentul 1878

Se cunosc foarte bine evenimentele din anii 1877-1878, cercetate cu minuțiozitate de istoricii români și ruși: alianța româno-rusă din războiul ruso-româno-turc, încheiat cu victoria trupelor româno-ruse; lipsa de recunoștință arătată de partea rusă aliatului român la lucrările armistițiului de la Kazanlîk (ianuarie 1878) și ale păcii de la San Stefano (ianuarie-martie 1878), reprezentanții acestuia din urmă nefiind nici măcar admiși la lucrări, deși erau perfect îndrituiți să se afle acolo ca parte beligerantă învingătoare; în sfârșit, decizia unilaterală a părții ruse de a „răsplăti” fidelitatea aliatului său prin raptul teritorial al celor trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad, restituite Moldovei de Congresul de pace de la Paris din 1856.

Este însă drept că, totodată, Rusia a recunoscut, prin tratatul de pace de la San Stefano, din 19 februarie/3 martie 1878, independența României, fiind prima mare putere care a făcut acest gest într-un act internațional. Dar cu ce preț...

Iancu Ghika: luptă diplomatică la Sankt Petersburg

Un rol important în culisele acestor evenimente l-a jucat generalul-diplomat Iancu Ghika, ultimul agent diplomatic al României la Constantinopol și, ulterior, primul trimis extraordinar și ministru plenipotențiar în capitala Rusiei.

Iancu Ghika a fost mandatat să desfășoare, la începutul anului 1878, imediat după încetarea ostilităților, lupta diplomatică la St. Petersburg pentru apărarea intereselor, drepturilor și demnității României. La începutul războiului, fiind atașat, în calitate de general de divizie, încă din aprilie 1877, pe lângă țarul Alexandru al II-lea, generalul-diplomat avea experiența contactelor și discuțiilor cu rușii, deci era exact omul potrivit pentru a se „bate” pentru apărarea intereselor românești.

Chiar a doua zi după sosirea sa în capitala imperială, la 14/26 ianuarie 1878, Ghica înștiința Ministerul Afacerilor Străine al României că țarul și cancelarul i-au declarat răspicat că Rusia nu va îngădui prezența României la negocierile de pace, că va reîncorpora cele trei județe din sudul Basarabiei, revenite la țara mamă prin Tratatul de la Paris din 1856. Potrivit instrucțiunilor primite, Iancu Ghika s-a opus cu toată fermitatea acestor samavolnicii.

Ţarul Alexandru al II-lea conducând defilarea gărzii sale de onoare, în prezenţa Prinţului Carol (dreapta), la Ploieşti, în iunie 1877

În cele cinci întrevederi avute cu cancelarul Gorceakov, diplomatul român a demonstrat monstruozitatea care era pe cale să fie săvârșită de Rusia față de un fidel aliat. La amenințarea proferată de Gorceakov, în numele suveranului său, în cursul întâlnirii din 20 martie/1 aprilie, cum că guvernul rus va proceda la ocuparea României și dezarmarea armatei ei în cazul când nu va fi acceptată tranzitarea țării de către armata rusă din și înspre Bulgaria, generalul-diplomat Ghika avea să-i replice cu cuvintele domnitorului Carol I, ce-i fuseseră transmise telegrafic de ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu: „O armată care a luptat la Plevna sub privirile împăratului Alexandru al II-lea poate fi zdrobită, însă nu se va lăsa niciodată a fi dezarmată”.

La 14/26 aprilie 1878, considerând misiunea încheiată, beizadea Iancu Ghika – era fiul domnului post-regulamentar și pre-unionist al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica și nepotul primului domn post-fanariot, „pământean”, Ioniță Sandu Sturdza – s-a reîntors la București. Nu va rămâne multă vreme aici pentru că, la 30 septembrie/12 octombrie 1878, avea să fie numit, la recomandarea călduroasă a lui Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, ministru plenipotențiar la St. Petersburg.

A rămas în post până la 22 martie/ 30 aprilie 1881, când a încetat din viață în urma unei pneumonii contactate la ceremonia înmormântării țarului Alexandru, căzut victimă unui atentat.

Recunoașterea independenței – cu condiții

Congresul de la Berlin al Marilor Puteri (1/13 iunie-1/13 iulie 1878) a dat câștig de cauză Rusiei în chestiunea retrocedării celor trei județe din sudul Basarabiei. La lucrările forumului, Marile Puteri au recunoscut independența României, condiționând-o totuși de aplicarea a două clauze: modificarea articolului 7 din Constituția de la 1866, prin care le erau acordate drepturi politice și civile tuturor supușilor țării, indiferent de confesiune (articolul 44 al Tratatului de la Berlin – erau vizați evreii din România) și cedarea de către România Rusiei a porțiunii „teritoriului Basarabiei… care la apus se mărginește cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul brațului Chiliei și cu gura Stari-Stambulului”. În schimbul celor trei județe din sudul Basarabiei pierdute, Marile Puteri îi „ofereau” României Dobrogea cu Delta Dunării (articolele 45-46 ale tratatului).

Statele europene neinteresate sau foarte puțin interesate în rezolvarea „problemei evreiești” din România puteau trece la recunoașterea oficială a statului român independent și suveran și la stabilirea cu el de relații diplomatice bilaterale la nivel de legații, conduse de trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari. Iar prima care va face acest lucru, în toamna anului 1878, va fi Rusia. În cursul lunilor septembrie-octombrie 1878, Rusia țarului Alexandru al II-lea a recunoscut România independentă și suverană a principelui Carol I, între cele două state fiind stabilite relații diplomatice moderne, avansate, la nivel de legații conduse de trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari.

Ghika, ministru plenipotențiar al României la Sankt Petersburg

Astfel, la 30 septembrie/12 octombrie 1878, generalul Iancu Ghika, ultimul agent diplomatic român în capitala Imperiului Otoman, era numit prin decretul domnesc nr. 2217 trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Sankt Petersburg.

La 29 noiembrie/11 decembrie, el își prezenta scrisorile de acreditare țarului Alexandru al II-lea. În telegrama expediată la 1/13 decembrie Centralei Ministerului Afacerilor Străine, generalul Iancu Ghika menționa că, în cadrul respectivei ceremonii, țarul a avut la adresa principelui Carol I și a României „cuvintele cele mai flatante”.

Alexandru al II-lea l-a rugat apoi pe ministrul plenipotențiar al României să-i adreseze mulțumiri principelui pentru telegrama trimisă și să îi mărturisească cât de plăcut impresionat a fost de „această marcă de adeziune” (în original „cette marque d’adhesion”). „Primirea pe care mi-a făcut-o Majestatea Sa – se încheie telegrama – a fost cea mai grațioasă”.

Drum deschis de Rusia, continuat de alte state

În baza reciprocității, ultimul agent diplomatic și consul general al Rusiei la București, baronul Dmitri F. Stuart, era numit de țarul Alexandru al II-lea ministru rezident al Rusiei. La 21 septembrie/3 octombrie, țarul rus îi scria principelui Carol, solicitându-i acreditarea în calitate de ministru rezident a baronului Stuart.

La răspunsul afirmativ al acestuia, la 15/27 octombrie 1878, la București, proaspătul ministru rezident al Rusiei era primit, în cadrul unei ceremonii oficiale, cu mare pompă și cu mult fast, într-o audiență de prezentare a scrisorilor de acreditare, de către domnitorul Carol I al României. În răspunsul său, suveranul României a ținut să evidențieze excelenta colaborare militară româno-rusă, dând sincere asigurări asupra dorinței României de a întreține cu Rusia „relații de bună armonie și prietenie cordială”.

Relațiile politico-diplomatice dintre cele două state intrau acum pe un nou făgaș, specific epocii moderne.

În următoarele două luni ale anului 1878, octombrie și noiembrie, alte două state recunoșteau independența României, stabilind cu țara noastră relații diplomatice la nivel de legații conduse de trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari: Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Drumul, o dată deschis de Rusia, fusese continuat și de alte state – și, după 8/20 februarie 1880, numărul acestora va spori considerabil.

Iar la 2/14 februarie 1879 era promulgată legea suplimentară pentru înființarea primelor nouă legații ale României în străinătate. Acestea erau: Atena, Berlin, Belgrad, Constantinopol, Londra, Paris, Sankt Petersburg, Roma și Viena. La acea dată, numai la trei dintre ele ființau și funcționau legații ale României: Constantinopol, Sankt Petersburg și Viena.

Foto sus: Imagine-document: cartierul general al armatelor aliate în Bulgaria, în 1877; în uniformă de culoare închisă, Carol I, lângă ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea (aşezat)