Istoria perucii, de la obiect sanitar la impozit

Peruca a fost inventata in antichitate, in urma cu aproape cinci milenii, facandu-si aparitia, aproape simultan, in mai multe zone ale lumii antice, mai ales in Egipt, Sumer, Asiria si Persia, si avand utilizari diverse, de la modalitatea simpla si eficienta de a evita paduchii si pana la definirea statutului social al purtatorului.

Cazuta in derizoriu, la sfarsitul antichitatii, a revenit puternic in actualitate, in timpul secolului al XVII-lea, cand moda a situat peruca printre obiectele de vestimentatie indispensabile persoanelor bogate.

Egiptenii purtau peruci pentru a se apara de paduchi

Picturile care ii reprezinta pe egiptenii din antichitate ii infatiseaza avand, de obicei, podoabe capilare bogate, aranjate in coafuri elegante si sofisticate. Dar, in multe din aceste cazuri, coafurile cu suvite spiralate si aranjate cu multa migala erau false. Egiptenii purtau peruci pentru a scapa de paduchi, care, dupa cum se stie, traiesc numai in contact direct cu pielea capului. Purtarea perucilor inlatura problema paduchilor si scutea persoanele detinatoare de asemenea obiecte de vestimentatie sa-si mai piarda timpul cu aranjarea parului si, in plus, acest accesoriu capilar le putea masca si anumite diformitati crescute pe pielea capului. Consultantul englez Joanne Fletcher, de la Fundatia de Bioantropologie din Marea Britanie, a examinat cu multa atentie mostre de par provenit din Egipt si a descoperit, in nisipul din orasul Hierankopulos, cel mai vechi paduche si cea mai veche peruca realizata de coaforii egipteni, mostrele datand din anul 3500 i.Hr.

Dupa cum apreciaza Fletcher, perucile erau purtate de egiptenii bogati, de regi, regine si persoanele din suita lor, cei saraci neavand bani sa si le procure, mai mult, in timpul lucrului le-ar fi putut murdari si chiar i-ar fi putut incomoda. Din aceste cauze ei se multumeau, de cele mai multe ori, cu o simpla mesa, care era mai usor de fixat si de purtat. Perucile egiptene erau rezistente, fiind tratate cu diferite substante aromate, mai ales cu emolienti si uleiuri vegetale si animale. De asemenea, ele erau parfumate cu diferite esente obtinute din flori, cea preferata, fiind cea de scortisoara. Fletcher sustine ca a descoperit ca, in Egiptul antic, peruca a avut mai multe perioade de evolutie, in cursul diferitelor dinastii de faraoni. Daca la inceput, barbatii au purtat parul lung si femeile parul scurt, dupa o perioada de timp, moda s-a inversat.

Asirienii isi parfumau, mai ales, barbile false

Asirienii foloseau perucile, in special, la anumite ceremonialuri religioase, ei preferand, mai ales, barbile false, frizate si colorate in diferite nuante. Femeile din Palestina antica isi radeau parul inaintea casatoriei si-si faceau din el o peruca pe care o purtau dupa acest eveniment, obicei care facea parte din complicatul ceremonial al nuntii, si care, s-a pastrat pana in zilele noastre.

O perioada destul de lunga de timp, cuprinsa intre sfarsitul antichitatii si inceputul evului mediu mijlociu, peruca a cazut intr-o perioada de ignorare, fiind neglijata si tratata cu indiferenta, acum fiind preferat parul natural, chiar daca femeile din Venetia obisnuiau sa si-l vopseasca blond-auriu si sa-l frizeze in cele mai variate feluri.

La sfarsitul secolului al XVII-lea francezii au redescoperit peruca

Pe la sfarsitul secolului al XVII-lea, perucile revin in actualitate dintr-o stringenta necesitatea de a retusa imperfectiuni fizice ale individului. Astfel, regele francez Ludovic al XIV-lea (1643-1715) fiind atins de calvitie-inca din tinerete pierzandu-si o buna parte din parul sau lung si negru-si pentru ca la Curte se considera ca un cap plesuv nu poate fi compatibil cu pozitia sa senioriala, suveranul a adoptat mai intai un fel de gluga cu gauri prin care ieseau propriile suvite de par ce-i mai ramasesera, pentru ca, atunci cand si acestea i-au cazut, pentru ca nu cumva chelia sa-i stirbeasca din autoritate si pentru a nu i se vedea dizgratiosii noduli pe care ii avea pe cap, a introdus, ca moda obligatorie, la Curtea Frantei, purtatul perucii. Printr-un decret, monarhul prevedea rangurile nobiliare care aveau dreptul sa poarte acest accesoriu capilar si ce lungime trebuia sa aiba pletele aflate sub peruca. Conform celor relatate de istorici, pe vremea Regelui Soare, atat femeile cat si barbatii aveau, in mod obligatoriu, cate un set variat de peruci. Aceste seturi contineau peruci pentru casa, pentru dineuri, pentru serviciu, pentru serate festive si, chiar, peruci pentru intalniri amoroase.

Istoricii spun ca Ludovic al XIV-lea avea angajati, la palat, 48 de perucheri, infiintand, astfel, prima breasla de perucheri din Paris, care ii confectionau peruci pentru diferite momente ale zilei. Astfel, cu o peruca cu parul alb si inaclaiat, taiat scurt, la nivelul urechilor, dormea in timpul noptii sau se odihnea dupa masa de pranz. O alta peruca, cu parul negru si strans intr-o singura coada, care atarna pe spate, era folosita la diverse intalniri protocolare, pe cand, o alta peruca speciala, era folosita de rege cand mergea la toaleta, insotit de primul valet si de primul medic. O alta peruca, facuta din par castaniu, buclat fin si impartit in trei suvite groase, care atarnau libere, una pe spate si doua pe umeri, numita si "peruca de vanatoare", era purtata de rege la partidele de vanatoare, la lupte sau cand se plimba prin gradinile Versailles-ului. "peruca pentru mesa" era sobra, cu parul saten, strans bine pe langa urechi, si purtata de suveran cand asista la slujbele religioase, tinute zilnic, in capela. Dar cea mai eleganta era "peruca pentru bal", pe care regele o purta la intalnirile oficiale si la balurile de la palat.

Si pentru ca decretul emis de Ludovic al XIV-lea cu privire la purtarea perucii sa aduca venituri la visteria statului, s-a infiintat un impozit pe peruca. Celui care platea acest impozit i se punea o stampila in interiorul perucii, iar controlorii de impozite aveau dreptul sa smulga, in orice loc, perucile de pe capul oamenilor si sa constate daca au platit sau nu impozitul.

Printre ocupatiile Evului mediu  se numara si aceea de perucher

In timpul lui Ludovic al XIV-lea, perucherii erau foarte cautati pentru ca un nobil elegant nu putea avea, asa cum am aratat, doar o singura peruca, si apoi, acestea trebuiau intretinute, pieptanate si aranjate periodic, iar uneori chiar dezinsectizate, pentru ca in ele se cuibareau diversi paraziti. Pentru a-si domoli mancarimile de sub peruca, nobilii aveau scarpinatori speciale, sculptate in fildes sau realizate din diferite materiale pretioase.

Inca din secolul al XVI-lea exista la femei tendinta de a-si arata la diferite serbari galante, frumusetea parului si a pieptanaturii. Culoarea preferata de femei, in perioada Renasterii italiene, era cea blonda, iar in multe tari europene, doamnele isi vopseau parul in functie de culoarea rochiei. Cand nu voiau sa si-l vopseasca, femeile, dar si barbatii, preferau sa poarte peruci. Moda perucilor fiind asa de raspandita in Evul mediu, parul natural era foarte cautat si se vindea foarte scump. La Venetia, tarancile isi vindeau parul in Piata San Marco, iar la Milano, in Piata Broletto. in Anglia, in scopul comercializarii parului, defunctele erau, de multe ori, tunse inainte de a fi inmormantate.

In secolul al XVIII-lea perucile iau forme si dimensiuni diferite, in functie de starea sociala si meseria purtatorului, dar toate au parul alb si pudrat cu prafuri obtinute din amidon fin combinat cu arome de floare de portocal sau lavanda. Exista insa si peruci albastre, violete sau roz. La sfarsitul secolului al XVII-lea, perucile, ingreunate de pomezi, pudre si ornamente, initial la moda printre doamnele de la curtea regala de la Versailles, au devenit simbolul decaderii nobilimii franceze.

In Evul mediu peruca a facut parte si din recuzita militarilor si judecatorilor

Despre regina Elisabeta I a Angliei (1558-1603) se spune ca avea o colectie de 80 de peruci, iar rivala ei, regina Scotiei, Maria Stuart (1542-1547), in timpul celor 18 ani de captivitate in Anglia, isi schimba peruca in fiecare zi.

In timpul Evului mediu a existat o vreme cand si militarii mergeau pe campul de lupta cu peruci carliontate pe cap, iar din cauza ca, in zonele cu clima mai umeda, carliontii se intindeau, fierul pentru facut carlionti intra in dotarea obligatorie a militarilor.

Tot in aceasta perioada, peruca facea parte, alaturi de roba, din recuzita judecatorilor. in "Istoria culturala a prostiei omenesti", autorul Ráth-Végh István arata ca judecatorul, o data ce imbraca roba si peruca, devenea un fel de robot care aplica legile fara crutare. Nu exista, la el, nici discernamant, nici circumstanta atenuanta, nici indurare, pentru cel care a incalcat legea. Prin purtarea perucii figurile aveau o monumentalitate deosebita, iesind in relief capul leonin, invadat de carlionti mari si lungi, fie in culori naturale, fie in diferite nuante obtinute cu ajutorul unor coloranti preparati din plante. De la picioarele subtiri si elegante, pe care si le etalau in acea vreme barbatii, incaltate cu pantofi cu funde si tocuri inalte, cu ciorapi de matase si jartiere cu catarame aurite, silueta se latea prin haina de brocart cu mansete late si maneci impodobite cu dantele, ajungand la peruca uriasa, cu o carare pe mijloc, ce impartea cascadele de par de o parte si de alta a capului si pe umeri, coborand pana la jumatatea pieptului.

Deasupra perucii se aseza o palarie cu bor larg si multe pene, iar pentru ca aceasta complicata structura sa poata sta bine pe cap, aceia care nu chelisera si aveau propriul par, trebuiau sa si-l rada, ori sa si-l tunda foarte scurt. Pentru a nu le fi frig, atunci cand nu purtau peruca, oamenii tineau pe cap o tichie de matase, ce facea deliciul caricaturistilor din epoca. Cu toate acestea, portretizarea fara peruca nu era o rusine, asa cum ne-o demonstreaza mai multe gravuri sau picturi in ulei care i-au imortalizat pe Händel, Voltaire, Diderot, Hogarth, Chardin s.a.

Dupa Revolutia Franceza, peruca isi pierde din importanta

Dupa anul 1750 perucile isi pierd buclele ample, reducandu-se numai la doua rulouri deasupra urechilor si la o coada lunga lasata pe spate, impletita cu o panglica de matase terminata printr-o funda bogata. Aceasta pieptanatura ciudata i-a uimit atat de mult pe locuitorii din tarile Romane, in timpul ocupatiei austriece din 1787-1781, incat in popor, perioada respectiva a fost numita "vremea nemtilor cu cozi".

In 1761, pictorul si gravorul englez William Hogarth ironiza perucile intr-o plansa plina de sarcasm, in care compara diversitatea formelor perucilor cu stilurile din arhitectura. Si toate acestea pentru ca mai era inca vremea perucilor de marimi aberante, in care mesterii perucheri imaginau compozitii tematice, precum anotimpurile, parcul, gradina de pomi fructiferi sau marea de corabii, prinzand diverse obiecte ciudate in par pentru a-i oferi celui care o poarta originalitate si distinctie. Dupa Revolutia Franceza, peruca isi pierde din importanta, ea devenind desueta si amintind de o lume definitiv apusa, barbatii redescoperind virtutiile estetice ale parului tuns scurt, dupa binecunoscutul obicei al romanilor.

Din antichitate si pana astazi, peruca a fost, in permanenta, obiectul de recuzita indispensabil actorilor, fara de care, acestia, nu puteau reda, pe scena, personajele pe care le interpretau cat mai aproape de infatisarea lor reala.

Azi, intr-o lume dominata de parveniti, peruca a fost scoasa de la naftalina, tot mai des, de persoanele imbogatite peste noapte, care, prin tinuta lor extravaganta, incearca sa epateze si sa se impuna tot mai mult in societate.