Ion Inculeț în 1918

Subtitlul Un memorialist necunoscut: Ovidiu Țopa (1891-1974), dl. Barbu Cioculescu prezintă în „România literară” (nr. 14, 10 aprilie 2009, pp. 16-17) amintirile despre împrejurările care au dus la votul Sfatului Țării de la Chișinău, prin care Basarabia a intrat în frontierele României.

Ovidiu Țopa – aflăm de la dl. Barbu Cioculescu – a fost profesor de istorie în învățământul liceal de la Cernăuți apoi, după 1940, la București. În 1917, împreună cu alți doi tineri profesori bucovineni, a venit în Basarabia pentru a-i învăța pe românii de acolo – loviți de rusificare – limba și literatura lor, pe care o știau puțin sau deloc.

Informațiile oferite în memoriile sale sunt deosebit de prețioase pentru istorici, cu atât mai mult cu cât nu dispunem de prea multe surse memorialistice despre cele petrecute în Basarabia, în anii 1917-1918 (de pildă, Ion Pelivan, înflăcăratul luptător unionist nu a pus pe hârtie decât fugar , neîndestulător și indirect – prin soție – cele trăite de el). Relatând amintirile lui Ovidiu Țopa, dl. Barbu Cioculescu scrie: „În rândurile celor oportuniști sau șovăitori (în lupta pentru unirea cu România – n. n.) memorialistul îl numește, curios, pe Ion Inculeț, fecior de țăran din județul Orhei, docent al Universității din Petrograd și viitor ministru român”.

Caracterizarea făcută de Ovidiu Țopa lui Ion Inculeț este încă o dovadă a percepției contradictorii, întâlnită la contemporani în privința cunoscutului om politic. 

O epigramă lui I. Gh. Pelivan

În suita sa de portrete din Basarabia necunoscută (vol. I, Chișinău, Universitas, 1993), Iurie Colesnic își deschide capitolul despre Ion Inculeț cu următoarea afirmație: „Dintre toți marii bărbați care s-au frământat (sic!) în evenimentele anului 1917, figura lui Ion Inculeț este cea mai misterioasă” (p. 186).

Autorul aduce în sprijinul spuselor sale, și această epigramă din 1936: O epigramă lui I. Gh. Pelivan Cu puterea ta de muncă / Pentru-a țării făurire / Ești în stare și capabil / Să mai faci o alipire // Transnistrenii doar așteaptă / Strânși de ruși ca în juvăț / Dar să știi că iar profitul / Îl va trage Inculeț.

Sensul epigramei se deslușește clar, și el este confirmat de mărturiile contemporane: Ion Pelivan (foto) a fost sufletul luptei pentru unire, dar în prim-planul vieții politice basarabene s-a aflat Ion Inculeț, devenit președinte al Sfatului Țării. Cum se explică o astfel de situație, care, măcar unora, le va părea nedreaptă?

Pentru a da, din capul locului, un răspuns concis vom spune că Ion Inculeț a venit de la Petrograd în Basarabia, ca trimis al Guvernului Provizoriu al lui Aleksandr Kerenski, pentru a fi propagatorul – și propagandistul – Revoluției ruse precum și pentru istorie la prezent Ion Inculeț în 1918 Represiunea dezlănțuită de autoritățile stalinisto-mafiote de la Chișinău împotriva tinerilor protestatari ca și a 91-a aniversare a unirii Basarabiei cu România (27 martie/ 9 aprilie 1918) au readus în actualitate prezentul și trecutul teritoriului dintre Prut și Nistru, anexat de Rusia imperială în 1812 și de Uniunea Sovietică în 1940/1944. a păstra unitatea Rusiei (așadar și apartenența Basarabiei la Rusia), pentru ca, în final, el să se alăture luptei pentru unirea Basarabiei cu România, să ajungă șeful Basarabiei independente și, în calitate de președinte al Sfatului Țării, să proclame unirea Basarabiei cu România.

Traseu oportunist? Abilitate politică? Limpezire sufletească? Istoricul nu poate sonda în adâncul personajelor dramei reprezentate de istoria omenirii. Nu are mijloacele, și, în fond, ceea ce interesează, în primul rând, este acțiunea, nu motivarea ei interioară. Deși, așa cum am arătat, Ion Inculeț era reprezentantul Guvernului Provizoriu de la Petrograd, el a acționat în cele din urmă ca exponent al curentului de unitate cu România.

Pentru cei din jurul său sau, cel puțin, pentru o parte din ei, conduita lui a părut inexplicabilă, și unii, precum Ovidiu Țopa, l-au suspectat de oportunism sau șovăire. Fără a intra aici în detalii, am spune că Ion Inculeț a știut să se adapteze împrejurărilor politice, ocupând, apoi, în România Mare posturi guvernamentale, inclusiv acela de vice-președinte al Consiliului de Miniștri.

Abdicarea lui Carol al II-lea și venirea la putere a legionarilor, alături de generalul Ion Antonescu, în toamna anului 1940, a pus capăt carierei sale politice. Ion Inculeț a murit în împrejurări neelucidate nici până astăzi, în urma sinuciderii sau a unui atac de cord. Credem că viața sa ar merita să facă obiectul unei cercetări riguroase și obiective.