Iobăgia, fundament al feudalismului
Vreme de mai multe secole iobăgia a reprezentat un fenomen foarte normal în cadrul structurilor sociale ale Europei evului mediu. Cu toate acestea, cu timpul s-au înăsprit criticile şi măsurile care până la urmă au dus la căderea sa.
În jurul anului 940 un grup de mai mulţi oameni liberi se încredinţează contelui de origine habsburgică Guntram şi în schimbul protecţiei sale se angajează să îi plătească un anume cens în fiecare an. În curând contele începe să le ceară protejaţilor săi tot felul de favoruri, ca de pildă varii munci agrare care se transformă treptat în obligaţii permanente. Tot mai multe poveri îi apasă pe oamenii odinioară liberi, care se plâng regelui burgund Konrad, dar fără niciun rezultat. Pentru că nu aveau ce să facă ca să se împotrivească aristocratului, trebuie să se supună şi să-şi accepte destinul de iobagi.
Este doar unul dintre multele exemple de iobăgie în rândul ţăranilor europeni, mai ales din vestul şi central continentului. Colapsul Imperiului Carolingian a favorizat o ascensiune neaşteptată pentru aristocraţia laică şi cea ecleziastică. Teama de foamete, ameninţarea duşmanilor precum turcii, maghiarii sau vikingii i-au convins pe foarte mulţi să-şi cedeze libertatea în schimbul protecţiei oferite de mai marii pământurilor. Printer cei care ajung iobagi se numără şi prizonierii de război, criminalii, datornicii, sau pur şi simplu omani păcăliţi sau forţaţi prin violenţe.
Ce însemna concret să fii iobag depindea în bună măsură de regiunea în care te aflai. În Scandinavia abia dacă era formalizată în vreun fel. În Wűrttemberg se limita în mare măsură la plată în formă de bani. În Rusia se deosebea foarte puţin de sclavie, iobagii putând fi vânduţi de către stăpâni sau chiar ucişi. Istoricii încă nu au căzut de acord asupra unei definiţii exacte a iobăgiei. În general se consideră sinonimă cu privarea de libertate, asociată cu obligaţii în bani sau sub formă de servicii prestate pentru un aristocrat, supunerea faţă de acest aristocrat şi aria sa de jurisdicţie. Cine nu se supunea era pasibil de pedepse nu de puţine ori foarte severe. De exemplu într-o plângere din 1747 împotriva lui Friedrich Wilhelm von Rochow se pomemeşte că vătaful contelui a ucis în bătaie un argat şi mai multe servitoare pentru că nu au putut munci două săptămâni la rând.
În statele succesoare ale Imperiului Carolingian s-au schimbat puţine în situaţia iobagilor. Aristocraţii şi clericii s-au temut că vor ajunge într-un con de umbră şi au luptat cu orice mijloace pentru a-şi păstra privilegiile feudale. Oprimaţii nu aveau decât o singură cale pentru a încerca să-şi întoarcă soarta crudă:răscoala. În ciuda ambiţiei ţăranilor, revolte precum războiul ţărănesc german din anii 1524-1526 au fost reprimate cu cruzime de către oştile greu înarmate şi şcolite ale nobililor.
Mai promiţătoare părea o revoltă pasivă, care să submineze sistemul pe termen lung. Unii ţărani mai isteţi reuşeau să acapareze o parte din bunurile de consum când trebuiau să asigure transporturile către stăpân. Alţii îşi neglijau intenţionat muncile obligatorii. Bunăoară, când nobilul Friedrich Ludwig August von der Marwitz se trezeşte în dimineaţa de Rusalii, prin 1806, constată cu stupoare că gospodăria i-a luat foc. Dar asta nu era singura problemă. Tăranii refuzau să stingă focul. Doar cu mari dificultăţi reuşeşte nobilul sa pună în mişcare lucrurile pentru a-şi salva proprietatea. Niciunul dintre iobagi nu dă alarma şi nu reacţionează până când nu este ameninţat cu moartea.
În secolul al XVIII-lea iobăgia este supusă unei critici acerbe. În oraşele în plină ascensiune se dezvoltă o burghezie mai luminată, alcătuită din meşteşugari, negustori sau funcţionari care nu mai credeau în utilitatea feudalismului. Pentru a-şi asigura propria poziţie, burghezia trebuia să lovească în aristocraţie. În acest sens a folosit şi iobăgia, ca punct principal de critică, mai ales că începuse şi era luminilor.
Încep să ia amploare idei revoluţionare, mai ales după 1789. Începe epoca revoluţiilor, în care se militează pentru abolirea definitivă a feudalităţii, un motto pe care armatele lui Napoleon îl răspândesc până în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei. Chiar şi după înfrângerea marelui general, nu s-a mai putut reveni la vechile structure, în ciuda eforturilor depuse în acest sens. În 1861 cade ultimul bastion al iobăgiei europene, în Rusia ţaristă. După înfrângerea în războiul Crimeii împotriva puterilor Marii Britanii şi Franţei, ţarul Alexandru al II-lea adoptă cea mai important reformă liberală, care desfiinţează dependenţa feudală a iobagilor ruşi de marii latifundiari. În ciuda abolirii dependenţei juridice, din punct de vedere material, concret, mulţi foşti iobagi ruşi, dar şi occidentali, rămân la cheremul proprietarilor de pământuri.
Iobăgia a reprezentat mult timp un simbol, poate cel mai marcant simbol, al întunecatului ev mediu. Astăzi sunt şi voci care afirmă că a existat totuşi şi ceva pozitiv în acest fenomen. După cum spunea Peter Blickle, “toate nemulţumirile oamenilor s-au îndreptat împotriva iobăgiei. Dar abia în acest context a putut să se dezvolte o conştiinţă a libertăţii, au început să-i strălucească razele în deplinătatea lor”.
Mai multe pe:
g-geschichte.de
