Învingătorul hotărăște: erou sau trădător

Cine ar fi îndrăznit până în 1990 să vorbească despre cei din Divizia Tudor Vladimirescu în termeni de trădători de țară? Tot până în 1990, cine l-ar fi considerat pe generalul Ioan Mihai Pacepa erou anticeaușist? Nu doar în istoria românilor s-a întâmplat această radicală răsturnare de percepție. După cel de-al Doilea Război Mondial, învingătorul sau regimul politic aflat la putere au lipit etichete cu „cei buni” sau „cei răi”, după bunul plac și interes.

Comunismul, printre multele sale crime, a făcut-o și pe aceea de a perverti, de a macula noțiunile de bine și de rău. Înainte vreme, lucrurile erau îndeobște clare: trădătorul era trădător, iar eroul, erou. Logica și morala marxist-leninistă au reușit să inverseze valorile: trădătorul poate fi considerat erou dacă a părăsit capitalismul, fascismul, burghezia și a trecut de partea clasei muncitoare, a comuniștilor, a URSS. Invers, eroul revoluției poate deveni peste noapte trădătorul ei, dacă toanele dictatorului bolșevic o cer. Prăbușirea în 1990 a utopiei comuniste nu a restabilit în mod convingător balanța morală dintre bine și rău: nu toată lumea îi privește drept eroi pe cei ce au defectat din lagărul socialist și nici nu-i acceptă drept trădători pe cei ce au parcurs drumul invers, în urmă cu 50 de ani. Cu alte cuvinte, legile și morala au avut și au doar un rol de circumstanță, fiind la cheremul intereselor învingătorului.  

Toate acestea s-au întâmplat din cauza cumplitei încleștări ideologice dintre totalitarism și democrație în cel de-Al Doilea Război Mondial, continuate cu aceeași înverșunare pe timpul Războiului Rece. Aici considerăm că trebuie făcută o distincție morală și etică între cei care au trădat pentru a lupta în tabăra nazistă sau sovietică și trădătorii în sens invers, adică cei ce au părăsit lagărul hitlerist sau socialist în favoarea unor puteri democrat-liberale. Nu ne vom referi în aceste rânduri la cei a căror țară a fost ocupată prin forță (cehii de nemți în ’38-’39, polonezii de nemți și sovietici în septembrie 1939) și s-au refugiat în Occident sau cei care, ocupați fiind, au acceptat colaborarea activă cu ocupantul (francezii, belgienii, olandezii, norvegienii, cu naziștii). Va fi vorba doar despre militarii sub jurământ, care, în prizonierat fiind sau dezertând, au trecut de partea inamicului. Indiferent de situație, trădătorii au fost exploatați din plin (în sens diferit, desigur) atât de propaganda statului care i-a primit (ca exemple pozitive), cât și de cea a statului pe care l-au părăsit (ca exemple negative). Lucrurile s-au petrecut în felul următor.

Români contra români. Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan” 

După dezastrele suferite de Germania și aliații săi în bătăliile de la Stalingrad, în ianuarie 1943, și apoi la Kursk, în august 1943, spre toamnă numărul prizonierilor români în URSS era de circa 200.000. Asupra acestora s-a desfășurat o intensă campanie de propagandă, asociată cu presiuni de tot felul, de către ofițerii români Nicolae Cambrea, 1900-1976 (viitor general comunist și unchiul de care era foarte mândru regizorul Sergiu Nicolaescu), Dumitru Petrescu (comunist ilegalist), Iacob Teclu, Mircea Haupt, sub coordonarea cominternistei Ana Pauker (1893-1960), pentru a se înscrie într-o divizie de voluntari care să lupte sub comandă sovietică pentru răsturnarea regimului Antonescu și împotriva Germaniei hitleriste. Promisiunea eliberării și a retrocedării Ardealului pierdut prin Dictatul de la Viena, dar nu și a Basarabiei și Bucovinei răpite prin ultimatumurile sovietice din iunie 1940, a fost unul dintre argumentele folosite de propagandiștii români prosovietici, pe lângă evidenta amenințare a pieirii prin foamete și mizerie a soldaților prizonieri în lagăre.

Acest demers asupra prizonierilor români nu a fost singular în politica stalinistă. Anterior, prin metode asemănătoare, sovieticii reușiseră să înființeze, în ianuarie 1942, un batalion (ulterior brigadă) cehoslovac, condus de locotenent colonelul Ludvik Svoboda (viitor general și ministru al apărării în regimul comunist), unitate dotată și întreținută de URSS. Apoi, la 9 mai 1943, Stalin a înființat Divizia poloneză „Tadeusz Kosciuszko”, comandată de colonelul Zygmunt Berling, care, căzând prizonier la ocuparea Poloniei în septembrie 1939, își manifestase disponibilitatea colaborării cu sovieticii. Așa cum afirmă și istoricul militar Florin Șperlea, cadrele militare din aceste unități aveau să fie, întocmai precum în cazul românesc, baza viitoarelor armate populare îndoctrinate și ideologizate, instrumente docile de presiune politică la dispoziția noilor regimuri comuniste din țările respective.

Din 1951 și până în 1959, ziua de 2 octombrie a fost sărbătorită anual în Republica Populară Română drept Ziua Forțelor Armate, având semnificația că pe 2 octombrie 1943 Stalin aprobase înființarea pe teritoriul URSS a Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu”. Această unitate devenise obiectul unui adevărat cult al admirației și prestigiului comunist, fiind folosită drept argument propagandistic pentru a dovedi frăția de arme româno-sovietică, eroismul luptelor anti-hitleriste, superioritatea morală și ideologică a armatei populare față de corupta fostă armată regală, atașamentul indisolubil al armatei față de popor. La momentul respectiv, din 1943 și până în 1945, membrii diviziei „Tudor Vladimirescu”, aflate sub comandă sovietică (a Frontului II Ucrainean), erau considerați în toată România, atât din punct de vedere juridic (potrivit Codului Justiției Militare din 1939 aflat în vigoare), cât și moral, trădători de neam, țară și tron, care, odată capturați, trebuiau a fi deferiți imediat Curții Marțiale și plutonului de execuție. Același lucru era valabil și pentru cea de-a doua divizie de voluntari români, „Horea, Cloșca și Crișan”, înființată pe 12 aprilie 1945 tot în URSS, și pusă sub comanda colonelului Mihai Lascăr, 1889-1959 (decorat de Hitler cu Frunze de Stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier în bătălia de la Stalingrad, dar luat prizonier în noiembrie 1942 de Armata Roșie), viitor ministru comunist al forțelor armate. Chiar și denumirea onorifică a acelor două unități avea puternice rezonanțe propagandistice, personajele istorice Tudor Vladimirescu, Horea, Cloșca și Crișan (a fost avut în vedere și numele lui Avram Iancu) trimițând la ideea de revoltă socială a norodului cel asuprit și exploatat.

Din cele 200.000 de prizonieri români în URSS, doar o mică parte, circa 12.000, au acceptat trădarea. Dintre aceștia, aproximativ 90% au fost soldați și gradați, sovieticii trebuind să instruiască în doar două luni, la Centrul din Riazani, și să avanseze rapid la gradul de sublocotenent sau locotenent de infanterie, artilerie, transmisiuni circa cinci sute de subofițeri pentru a acoperi nevoile imediate de comandă ale diviziei. Cea mai mare parte a corpului de ofițeri români căzuți prizonieri, fie din considerente morale sau nivel de educație, fie pentru că înțelegeau cu adevărat ce înseamnă trădarea, nu au acceptat să treacă de partea inamicului („să vândă sânge de frate pe un blid de terci”, cum spunea sublocotenentul supraviețuitor Mateianu), chiar dacă prin aceasta știau că își primejduiau serios viața. S-au creat astfel în lagărele de prizonieri două tabere dușmane, cei care-și încheiaseră ultima luptă cu sine și semnaseră angajamentul de înrolare șapirografiat fiind mutați în barăcile de voluntari și ceilalți, majoritatea, „bandiții fasciști”, fiind meniți a putrezi în Siberia. Acei români care au cutreierat în noiembrie 1943 lagărele de prizonieri, prezidând adunări de stimulare a înrolărilor, au fost Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman, Petre Boilă, Nicolae Cambrea, Mircea Haupt, Dumitru Petrescu, Iacob Teclu, care vor ocupa poziții importante în viitoarea nomenclatură comunistă de la București.

Pentru adormirea conștiințelor bântuite de nu puține coșmaruri ale celor care semnaseră înrolarea, la 4 februarie 1944, patriarhul Rusiei a hirotonisit trei preoți dintre prizonierii români cu studii teologice, a căror misiune a fost sfințirea drapelelor de luptă ale diviziei, dezlegarea de vechiul jurământ față de rege și oficierea depunerii unui nou jurământ de luptă împotriva Germaniei hitleriste și a fascismului, dar și pentru prietenia trainică dintre România și URSS și frăția de arme cu Armata Roșie; totul, sub perfida invocare a divinității de către ateea URSS. Îndoctrinarea și susținerea moralului destul de tulbure al voluntarilor s-au realizat nu numai prin ședințe propagandistice regulate, ci și prin ziarul „Graiul liber”, editat de colonelul Mihai Maltopol după modelul „Graiului nou” al Armatei Roșii.

 După căderea regimului comunist, unul dintre membrii diviziei, ajuns general de brigadă jurist, se justifica, afirmând că, decât să rămână pasiv în lagăr, unde „o ducea de bine, de rău, în siguranță și satisfăcător”, a preferat „într-un moment foarte greu pentru țară, să moară pe câmpul de luptă alături de armata română decât să piară înfometat în gulagurile URSS”. În realitate, doar amânarea ofensivei sovietice din primăvara anului 1944 și lovitura de stat de la 23 august 1944, prin care România a întors armele de partea aliaților, au făcut ca Divizia „Tudor Vladimirescu” și sora ei „Horia, Cloșca și Crișan” să nu fie aruncate în luptă împotriva și nu alături de armata română.

Trădarea juridică vs. trădarea morală 

Aspectele juridice și morale ale trădării membrilor Diviziei „Tudor Vladimirescu” au fost ocultate pe timpul regimului comunist (la fel ca și luptele armatei române pe Frontul de Est împotriva URSS). În schimb, propaganda comunistă a evidențiat luptele sângeroase și pierderile importante suferite de divizie în luptele pentru eliberarea Debreținului și a Oradei, din toamna anului 1944, ceea ce le-a asigurat o aură eroică supraviețuitorilor. Deși nu puțini ofițeri ai diviziei fuseseră decoraţi cu ordinul „Mihai Viteazul” pentru acte de eroism în luptă, aceste distincții au fost trecute sub tăcere deoarece fuseseră acordate prin Decret regal, fiind în schimb menționate doar cele sovietice. Un titlu de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul” nu putea conviețui ideologic cu cel de „Erou al muncii socialiste”.

Pentru că învingătorul într-un război își impune întotdeauna dreptatea şi punctele de vedere, prin Legea 320 din 26 aprilie 1945, o parte dintre militarii diviziei „Tudor Vladimirescu-Debrețin” au fost reintegrați în armata română, până atunci ei figurând în evidențele Armatei Roșii, amintitul Cod al Justiției Militare fiind deci caduc. Învingătorul își impunea, deci, propria lege. Comuniștii aveau nevoie de acei militari, gata îndoctrinați, pentru a-i trimite ca ofițeri politici pe lângă unitățile Armatelor 1 și 4 ce luptau pe Frontul de Vest. Ulterior, în august 1945, tot prin lege emisă de comuniștii aflați la putere, ambele divizii au fost reintegrate în compunerea armatei române cu păstrarea denumirilor.

Unul dintre ultimele acte marcante ale Diviziei „Tudor Vladimirescu” – și care a confirmat „investiția” sovietică – s-a consumat pe 30 decembrie 1947: abdicarea Regelui Mihai nu s-a făcut doar sub șantajul uciderii a o mie de studenți și sub amenințarea pistolului lui Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, ci și sub presiunea unităților credincioasei divizii comuniste, dispuse în jurul Palatului Elisabeta și în punctele strategice ale Capitalei.

Ultimul supraviețuitor demnitar al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, care, în 1942, atunci când a căzut prizonier în URSS, era doar sergent TR, dar care a ajuns apoi general cu patru stele, confirmând și după 1990 remarcabilele sale calități de cameleon și oportunist politic, este controversatul Marin Dragnea, președinte al Asociației Naționale a Veteranilor de Război. Nu cunosc și nici nu am auzit de vreun fost membru al Diviziei „Tudor Vladimirescu” care, după 1990, să fi exprimat oarece regrete sau remușcări, să-și fi recunoscut sau asumat trădarea. Dimpotrivă.

Istoricul Florin Șperlea este cel care, încă din 2005, a semnat în revista „Spirit Militar Modern” o pertinentă comparație între statutul juridic și cel moral de trădători, pe de o parte, a celor din Divizia „Tudor Vladimirescu” și, pe de alta, a celor care au făcut parte din două-trei regimente ce au format așa-numita „Armată Națională de Eliberare”. Aceasta fusese constituită în noiembrie 1944 sub comanda generalului Platon Chirnoagă, ministru de război în Guvernul legionar condus de Horia Sima la Viena, după ce generalul căzuse prizonier al germanilor în octombrie 1944, în încercuirea de la Szolnok, în Ungaria. Într-adevăr, și unii, și alții erau în aceeași măsură trădători și pasibili de pedeapsa cu moartea din punct de vedere juridic, al Codului Justiției Militare. Și unii, și alții ridicaseră arma alături de o putere cu care România se afla în război la momentul respectiv, URSS în octombrie 1943 și Germania nazistă în noiembrie 1944. Dacă Florin Șperlea recunoaște „caracterul subiectiv și unilateral al judecăților morale” și admite că ar fi aproape „fictiv” ca un judecător să se plaseze în locul și condițiile trădătorului în cauză, noi ridicăm întrebarea: cum altfel mai putem face deosebirea, decât din punct de vedere al justiției morale, între cei ce au ales să moară chinuiți în Gulag-ul sovietic și apoi în cel românesc și cei ce au ales să treacă de partea învingătorului, cu toate avantajele de rigoare?

Ruși contra ruși 

Dacă soarta a vrut ca românii să nu ajungă să se lupte între ei în cel de-Al Doilea Război Mondial, nu aceeași șansă au avut-o rușii. Trădătorii protagoniști ai acestei lupte fratricide au fost generalii Andrei Andreievici Vlasov (1900-1946) și Bronislav Vladislavovici Kaminski (1899-1944). Spre deosebire de cazul românilor, cei doi comandanți ruși, împreună cu cei din subordinea lor care trecuseră și luptaseră de partea naziștilor, au fost și sunt considerați, în Federația Rusă, la fel ca și în URSS, nimic altceva decât trădători. Deși au trădat „în sens invers”, multe din împrejurările și reacțiile celor doi ruși sunt similare cu cele ale românilor. Rușii însă s-au arătat dispuși să trădeze a doua oară, unii dintre ei revenind în tabăra sovietică, pe măsură ce devenea evidentă pierderea războiului de către germani.

Cazul Vlasov 

Generalul Vlasov a avut în copilărie o educație religioasă la un seminar ortodox din Imperiul Țarist, dar în 1919 a trecut de partea Revoluției bolșevice distingându-se în cadrul Armatei Roșii. La sfârșitul lui 1941, „Pravda” i-a publicat fotografia ca unul dintre remarcabilii generali apărători ai Moscovei, dar în iunie 1942 a fost luat prizonier de nemți. Chiar dacă, încă din primele zile de prizonierat, Vlasov a afirmat că îl considera pe Stalin drept cel mai mare dușman al poporului rus, mulți istorici sovietici apreciază comportamentul și deciziile sale pro-naziste drept un rezultat al oportunismului și al fricii de pedeapsa lui Stalin pentru faptul de a fi pierdut ultima sa bătălie.

Hitler nu a avut niciodată încredere în trădători și cu atât mai puțin în Vlasov, drept pentru care, doar silit de dezastrele Wehrmachtului și la insistențele lui Himmler, a acceptat, în septembrie 1944, înființarea Armatei de Eliberare a Rusiei sub conducerea acestuia. Până atunci însă, Vlasov a fost intens exploatat propagandistic de către Goebbels, care i-a permis să țină discursuri anti-sovietice de recrutare în lagărele de prizonieri ruși, să scrie proclamații anti-staliniste pe fluturași diseminați asupra trupelor sovietice și chiar a emis un fel de ecusoane cu inexistenta Armată de Eliberare a Rusiei. După aprobarea lui Hitler, Vlasov a înființat la Praga, pe 14 noiembrie 1944, Comitetul de Eliberare a Popoarelor din Rusia, ce dirija politic Forțele armate. Acestea erau formate din voluntari ruși numiți Hiwi, de la Hilfwillinger („dornici de a ajuta”). Numărul lor la mijlocul anului 1943 a fost estimat la câteva sute de mii, dar germanii nu au avut niciodată, pe bună dreptate, prea multă încredere în voința lor combativă. Majoritatea lor erau foști prizonieri ruși care acceptaseră trecerea de partea germanilor pentru a scăpa din lagărele unde germanii le aplicau un regim de exterminare.

Unitățile acestor forțe armate de eliberare a Rusiei au luptat efectiv contra celor ale Armatei Roșii pe Oder, la 11 aprilie 1945, și, fiind copleșite numeric de sovietici, au fost obligate să se retragă. Alte batalioane rusești au fost trimise de germani pe Frontul de Vest, în Belgia, Franța, Italia, Finlanda. În timpul revoltei din Praga, izbucnită pe 5 mai 1945, după o oarecare ezitare, Vlasov a trădat din nou, de data aceasta pe nemți, unitățile sale întorcând armele de partea luptătorilor din Rezistența cehă împotriva unităților SS, sperând într-o clemență din partea învingătorilor americani sau sovietici. N-a avut parte nici de una, nici de alta, deoarece americanii l-au repatriat forțat alături de alți colaboratori ai naziștilor, iar sovieticii, după un an de temniță la Liublianka, l-au judecat și spânzurat pe 1 august 1946.

Chiar dacă, în 2001, organizația rusă „Pentru Credință și Patrie” a încercat, fără succes, un recurs de reabilitare a generalului Andrei Vlasov, răspunsul procuraturii ruse a fost ferm: legea reabilitării victimelor represiunilor politice nu se aplică în cazul lui Vlasov, care a fost absolvit doar de acuzație de propagandă anti-sovietică.

Cazul Kaminski 

La fel ca Vlasov, Bronislav Kaminski a avut parte de o educație superioară în Imperiul Țarist, dar apoi a luptat de partea Armatei Roșii în Războiul civil din Rusia (1918-1922). A căzut victimă epurărilor staliniste în 1937, fiind întemnițat până în 1941, când a fost eliberat și trimis cu domiciliu forțat în regiunea Lokot. După cucerirea teritoriului de către germani s-a apropiat de administrația germană, devenind un lider al miliției autohtone subordonată germanilor, care avea drept misiune lupta împotriva partizanilor sovietici. În 1942, Kaminski ajunsese șeful admistrației autonome locale, cu propriile sale ziare, tribunale, încurajând inițiativa privată și desființând în sate colhozurile sovietice.

Adunând prizonieri ruși aflați în lagărul din apropiere, uniforme germane uzate și tehnică sovietică capturată și reparată, Kaminski și-a închegat o brigadă luptătoare, care, în 1943, avea circa douăsprezece mii de oameni. La fel ca în cazul armatei lui Vlasov, germanii nu au avut prea multă încredere în oamenii din brigada lui Kaminski, mai ales după înfrângerea suferită în bătălia de tancuri de la Kursk, atunci când mulți dintre foștii soldați ai Armatei Roșii, simțind că se întorc sorții războiului, au început să se întoarcă în tabăra sovietică, trecând la puternicele batalioane de partizani ce operau în zonă.

Datorită sprijinului lui Himmler, brigada lui Kaminski a fost absorbită în iunie 1944 în cadrul Waffen SS. Tot Himmler a fost acela care l-a trimis pe Kaminski și brigada lui pentru a contribui la înăbușirea insurecției anti-naziste izbucnite pe 1 august 1944 la Varșovia. Kaminski și oamenii săi s-au remarcat prin cruzimi, masacre și mai ales prin jafurile în beneficiu personal (fără a preda bunurile jefuite Reichfuhrerului SS Himmler, așa cum se obișnuia). Nu sunt clare împrejurările morții lui Kaminski, în august 1944: executat într-o ambuscadă de partizanii polonezi sau executat din ordinul lui Himmler pentru că ar fi furat proprietățile Reich-ului. Cetățenii sovietici de diferite naționalități, nu doar ruși, sub comanda lui Andrei Vlasov sau Bronislav Kaminski, reprezintă doar o parte din cele câteva sute de mii care au luptat alături de Wehrmacht împotriva Armatei Roșii, în diferite structuri militare, printre care Corpul rus din Serbia, Armata Națională Populară Rusă din Belarus, Brigada Gruzină, mai multe unități de cazaci sau ceceni, conduse sau inspirate în multe cazuri de foști ofițeri „albi” din timpul Războiului civil. Atunci, în timpul războiului, mai apoi pe timpul lui Stalin (împotriva căruia s-au ridicat majoritatea dezertorilor ruși) și a succesorilor acestuia, dar și după 1990, în Federația Rusă nu au existat nuanțe și interpretări asupra statutului acelor oameni – altul decât acela de trădători de patrie.

Dacă Hitler ar fi câștigat războiul, atunci probabil că Vlasov și Kaminski ar fi fost declarați eroi ai eliberării Rusiei și ar fi ajuns miniștri în guvernul rus.