Între istorie și medicină: secretele procesului de reconstrucție facială

Reconstrucția facială se bazează pe specificitatea unor caractere de grup și a unor trăsături individuale de ordin antropologic, particularități morfologice, normale și patologice, precum forma și dimensiunile sinusurilor osoase craniene, ale arcadelor zigomatice, ale maxilarului și mandibulei sau ale sistemului dentar.

Examinarea antropologică permite obținerea informațiilor privitoare la sex, vârstă, talie, în prezența unor informații anatomice oferite de forma și de dimensiunile oaselor.

Teoria care stă la baza reconstrucției faciale este aceea că dacă fiecare individ în parte are o față unică, atunci fiecare persoană va avea și un craniu unic cu particularitățile sale antropometrice, astfel încât mici variații ale formei, aspectului și proporțiilor craniului duc la variații importante ale feței, care va fi o adevărată hartă a craniului. În încercarea de a realiza reconstrucții faciale criminalistice au fost folosite și principii utilizate în chirurgia reconstructivă craniană.

Reconstrucția facială se utilizează de peste un secol, existând trei tehnici principale:

Reconstrucția 2D constă în desenarea feței pe o fotografie a craniului, la care au fost aplicate distanțiere pentru evidențierea grosimii țesuturilor pericraniene. Tehnica necesită abilități artistice deosebite și, de regulă, pot realiza acest tip de reconstrucție artiști plastici, portretiști, gravori.

Reconstrucția facială 3D utilizează o tehnică sculpturală (metoda Manchester). Unul dintre pionierii reconstrucției faciale 3D sculpturale a fost Mihail Gherasimov. Metoda acestuia implică două faze: reproducerea craniului și apoi modelarea măștii faciale.

Faza inițială presupune reconstrucția mușchilor masticatori și a mușchilor gâtului, după care se intră în faza a doua de reconstrucție a feței. Detalii ale formei nasului pot fi determinate din forma și din mărimea oaselor nazale, din forma fosei nazale și a maxilei. Gherasimov a determinat forma gurii din poziția și forma dinților și a oaselor maxilare, poziția ochilor față de rădăcina nasului, a oaselor orbitale și a ductelor lacrimale, precum și a urechilor din forma și poziția proceselor mastoidiene, a ramurii mandibulei și a meatului acustic extern.

Karen Taylor (n. 1952) a sistematizat metoda de reconstrucție facială în două etape: o etapă care implică o tehnică de colectare a informațiilor, pregătirea craniului, adâncimea țesuturilor, și o fază artistică, care implică sculptura și tehnica modelajului în lut.

Richard Neave (n. 1936) a dezvoltat o tehnică nouă, numită metoda Manchester, utilizând toate elementele morfologice scheletale ale craniului pentru stabilirea formei și a localizării țesuturilor moi. Metoda se bazează pe studiile referitoare la grosimea acestora, valori care sunt însă statistice, ele fiind valori medii ale grosimii țesuturilor moi la nivelul celor 34 de puncte antropometrice ale craniului. Neave a reconstruit și fața lui Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare.

Metoda Manchester înglobează studiul anatomiei faciale, a expresiei, datele antropometrice și relația dintre țesuturile moi și cele tari ale feței. Ulterior începe reconstrucția facială propriu-zisă, prin remodelarea tuturor mușchilor mimicii, ai celor masticatori, a nasului, gurii și urechilor, utilizându-se de asemenea și proteze oculare pentru a da un aspect cât mai real craniului reconstituit.

O altă metodă pentru identificare este compararea morfologică a craniului cu fotografia persoanei dispărute pentru a se putea deduce un număr suficient de corespondențe de forme. Un procedeu simplu este suprapunerea fotografiei persoanei dispărute peste clișeul craniului, obținut prin fotografierea la aceeași scară și din aceeași incidență.

Dată fiind variabilitatea craniană din rândul unei populații, există o probabilitate destul de mare ca suprapunerea celor două fotografii să nu apară decât în caz de identitate. Metoda suprapunerii fotografice este în prezent înlocuită cu suprapunerea video, care permite orientarea craniului în aceeași poziție ca și figura din portret.

Craniu cu peg-uri (distanțiere) în cele 34 de puncte antropometrice, care stabilesc grosimea țesuturilor moi pericraniene

Reconstrucția facială 3D computerizată

Ulterior au apărut scannere laser, care scanează craniul la rezoluție înaltă și obțin o imagine digitală 3D a acestuia, care este introdusă în computer. Scanarea craniului se poate realiza și cu un computer tomograf utilizat în explorările radiologice uzuale. După introducerea imaginii în computer, operatorul alege un număr de puncte antropometrice (de regulă, cele 34 utilizate în mod curent în reconstrucția manuală), pe care aplică distanțiere virtuale corespunzătoare grosimii țesutului moale pericranian al craniului respectiv (în funcție de rasă, vârstă și sex), după care este aleasă dintr-o bază de date o față comună care s-ar potrivi pe craniul cu pricina.

Ulterior sunt adăugate celelalte componente ale feței umane, nas, ochi, urechi, buze, care se potrivesc cât mai realistic pe craniul scanat. Există diverse programe care realizează acest tip de reconstrucție, însă majoritatea reconstrucțiilor au un facies robotic, cu un grad mai redus de realism, comparativ cu cele obținute prin reconstrucția manuală 3D.