Influenţa resurselor energetice în relaţia tensionată UE - Rusia

Principala „armă” prin care Rusia s-a impus pe scena internaţională o reprezintă politica energetică. Aici este o vizibilă conexiune între puterea statului şi monopolul Gazpromului, ori monopolul acestui colos al gazului înseamnă coordonarea directă a resurselor statului şi influenţa acestuia în plan extern.

Un prim obiectiv tangibil, a fost consolidarea poziţiei Gazprom ca un gigant energetic global şi a provocat o stare de îngrijorare în plan european. Îngrijorarea era motivată uşor, Moscova dirija acele negocieri ale Gazpromului cu celelalte state importatoare de energie. Un prim interes al Moscovei întru realizarea obiectivelor mai largi a fost reacaparera resurselor energetice ruse şi controlul statului asupra acestora. Resursa energetică, în scurt timp, a devenit elementul-cheie al dezvoltării rapide a unei Rusii care necesită acea modernizare, care a urgentat progresul economic. În fond, ce îşi propunea Rusia era să utilizeze sursa energetică drept instrument politic în propriile interese ale geopoliticului.

Vicepreşedintele Gazpromului, Alexandr Medvedev susţine că:“Gazprom urmăreşte să îşi păstreze poziţia de cel mai mare exportator de gaze naturale către Europa, să continue să mărească capitalizarea de piaţă şi să devină cea mai mare companie de energie din lume”. Este de reţinut că acesta să referă nu doar la gaz natural, ci la “energie”[1]. Alexei Miller, Directorul Executiv al acestei companii gigantice, a remarcat recent că Gazprom a devenit dintr-un campion naţional un lider mondial. Într-adevăr, după ce Gazprom, cu sprijinul aparatului de stat, a reuşit să monopolizeze piaţa energetică din Rusia, încearcă să facă acelaşi lucru în exterior.

Astfel, în afară de controlul asupra gazoductelor, Gazprom a achiziţionat în întreaga Europă elemente de infrastructură necesare industriei extractive de gaz natural. Wingas (o firmă subsidiară a Wintershall, ea însăşi parte a BASF) este deţinută în proporţie de 35, 5% de Gazproom[2]. Zece la sută din conductă este interconectoarea dintre Belgia şi Marea Britanie şi este deţinută de Gazprom, care vrea să acapareze un procentaj similar din conducta cu Olanda şi Marea Britanie.

Gazprom mai este tentată să facă investiţii în petrol, electricitate, dar şi în tehnologia gazului natural lichefiat (NLG) şi în transport.

În luna februarie 2006, Gazprom era interesat să cumpere cea mai mare companie de utilităţi din Marea Britanie, Centrica. Fireşte, apăruse o reacţie negativă la această intenţie a Gazpromului, însă Alexei Miller, Directorul Executiv la Gazprom a anunţat că “dacă Europa nu va fi deschisă ambiţiilor Gazpromului de a achiziţiona activele din cadrul UE, atunci Gazpromul îşi va muta businessul în China şi America de Nord “*.

Neîncrederea UE în sfera securităţii energetice era alimentată de acţiunile sfidătoarare ale partenerului rus. În ciuda diferitor iniţiative multilaterale şi a acordurilor înalte între cele două părţi, îngrijorările erau prezente.

Datorită neîncrederilor apărute era absolut necesar un cadru legal între cei doi parteneri. O primă formă a unui acord în sectorul energetic a fost Dialogul Energetic între Rusia – UE stabilit în 2000.[3]

Acest Dialog îşi propunea soluţionarea acelor probleme legate de securitatea furnizării, incluzând “raţionalizarea producţiei şi a transportului/infrastructurii, posibilităţile investiţiilor europene, dar şi relaţiile între statele producătoare şi consumatoare[4].

Mai mult de atât, cooperarea energetică la nivel inter-guvernamental a fost suplimentată în octombrie 2005 prin desfăşurarea Forumului Energetic Rusia-UE. Acest Forum Energetic era o platformă adresată comunităţii de business pentru a discuta cooperarea energetică.

Între UE şi Rusia este clar că are loc o luptă:UE vrea să-şi impună setul de valori democratice, în timp ce Kremlinul vrea să controleze o parte cât mai mare a industriei energetice europene. Rezultatul este o continuă confruntare între aceşti doi poli şi, totuşi, balanţa înclină în favoarea Gazpromului. Rusia nu se simte în niciun fel ameninţată, mai curând deranjată de presiunile UE, dar are mai multe pârghii de acţiune faţă de spaţiul european.

Poate oare Vestul să răstoarne această situaţie?

De fapt nu, ori ruşii ştiu acest lucru şi vor continua această atitudine agresivă. Să nu uităm totuşi, că Rusia este la fel de â dependentă de Vest, pentru că va dura ani buni şi vor fi nevoie de eforturi enorme pentru a crea noi căi de export pentru gazul din Siberia de Vest, fiind furnizat până în Japonia, China.

Ridicarea preţurilor petrolului şi a gazului

Gazprom până şi în prezent continuă să insiste ridicarea preţurilor în mod continuu şi reuşeşte să facă acest lucru raportându-se la preţurile ridicate de petrol, chiar dacă petrolul şi gazul au direcţii divergente de utilizare în diverse arii. De aceste argumente ne conving şi cei doi academicieni (Jonathan Stern şi Howard Rogers) ai Institutului Oxford pe Studiile Energetice, care susţin că cererea şi oferta nu au nicio valoare în determinarea preţului în cazul Rusiei asupra gazului şi insistă asupra identificării altor furnizori de resurse energetice sau a altor surse de unde să extragă aceste resurse. Aceştia sugerează că “Serghei Komlev, Directorul pe Structurarea Contractului şi Aplicarea Preţului la Gazprom, îşi propune stabilirea unor contracte de lungă durată în furnizarea petrolului şi gazelor, astfel încât să câştige venituri cât mai mari (compania, dar şi statul). Aceasta este o poziţie comercială şi o logică de a deschide calea profiturilor cât mai mari, dar nu răspunde termenilor analitici şi teoretici”.[5]

Totul a început atunci când preţurile globale la petrol au crescut uluitor în 2004. În acelaşi timp, Gazpromul a ridicat spontan preţurile la gaze motivându-şi acţiunile datorită preţului ridicat al petrolului[6].

Conform statisticilor, câştigurile din exporturile de petrol, gaz natural şi petrol rafinat au crescut de la 28 miliarde de dolari în 1998, anul în care rubla s-a prăbuşit la 217 miliarde de dolari în 2007. Ceea ce făcea ca, din acest punct de vedere, compania să nu fie întrecută de nici o altă companie în domeniul energiei[7].

Totodată, veniturile companiei gigant erau mascate şi s-a aplicat practica exportului în cantităţi mai mici. Aceasta mascare a statisticilor a fost sprijinită şi de Banca Centrală a Rusiei care susţinea în 2012 că Europa a importat 2/3 din volumul de gaz exportat de ruşi.[8]

Exportul masiv de resurse energetice şi “boom-ul” economic

Ministrul rus al Finanţelor a calculat că în 2006 veniturile din petrol şi gaze au atins cifra de 3.1 trilioane ruble (aprox. 115 miliarde dolari). Acest venit este egal cu jumătate din veniturile guvernamentale federale[9].

Coborârea preţurilor sau chiar o competiţie acerbă a surselor între diferiţi furnizori de resurse energetice ar fi în detrimentul Gazpromului, ar fi chiar un adevărat coşmar pentru Moscova ţinând cont de cheltuielile masive făcute în infrastructură (mii de kilometri de gazoducte sau conducte petroliere amplasate din Siberia până în Vestul îndepărtat).

Trebuie menţionat faptul că veniturile din exporturile de gaz şi petrol n-au adus o creştere uluitoare a PIB-ului, ci bugetului, mai concret au fost acordate fondului de stabilizare şi de investiţii pe viitor care a ajutat la stabilizarea economiei ruseşti în timpul crizei începute în 2008.

În următorii 25 ani, sursa energetică de bază pentru membrii UE este cea de gaze naturale, în special gazul rusesc. Gazpromul are un venit mai mare din exporturile externe decât din vânzările în interior şi este susţinut în mod absolut de către stat. Să nu se uite că nici o economie atât de mare în tranziţie, cu excepţia Chinei, nu a reuşit să aibă creşterea surprinzătoare a Rusiei.

Parteneriatul celor doi (UE – Rusia) este satisfăcător în mare parte. UE este cel mai important partener în comerţ şi cea mai largă sursă a investiţiilor străine în Rusia. Relaţia aceasta este una deosebită pentru Rusia, una care a determinat “boom-ul economic” si va configura viitorul în plan de dezvoltare al Rusiei.

De ce Uniunea Europeană pierde în faţa Rusiei?

 Dacă la nivel general, în cadrul UE, se critică monopulul şi dependenţa de gazul rusesc, dar şi de petrolul acesteia, atunci în plan intern, la nivelul fiecărui stat membru european importator de resurse ruseşti e mai convenabil şi mai simplu să imporţi aceste resurse, decât să le înlocuieşti cu alte surse energetice. Alternativa resurselor energetice obişnuite este sprijinită în plan general şi teoretic, însă nu se întreprind acţiuni concrete şi vizibile în diversificarea surselor energetice[10].

Dar oare în problema imposibilităţii identificării unei alternative a furnizării resurselor energetice e de vină doar Rusia şi acţiunile sale monopolizante?

Cele două momente din anul 2006 extrem de importante în sectorul energetic:disputa pe gaze a Rusiei şi Ucrainei şi proiectul Nord Stream au atras atenţia asupra problemei UE a politicii sale faţă de Rusia. Oficialii ruşi sunt conştienţi de slăbiciunile UE şi de lipsa de coeziune şi consens în problematica energetică, care mai curând e considerată o problemă de un mare interes naţional pentru anumite state europene. Aceşti lideri ai anumitor state europene care preferă bilateralismul în schimbul multilateralismului din simplul motiv că bilateralismul are mai multe beneficii în relaţia directă cu Rusia. Franţa si Italia sunt consumatori mari ai energiei ruse şi relaţionează bine cu statul rus. Importanţa legaturilor comerciale a fost sesizată chiar şi în momentul invaziei trupelor americane în Iraq, s-a format o adevărată opoziţie având drept piloni principali Franţa şi Rusia. Germania a fost dintotdeauna un partener important şi special pentru Rusia. În momentul aplicării sancţiunilor Rusiei în criza din Ucraina, Germania a ezitat să ia acţiuni dure sau de presiune. Putin s-a bucurat de relaţii strânse cu fostul Cancelar german Gerhardt Schroeder şi a construit un partenerat solid cu actualul Cancelar, Angela Merkel. Atât Germania, cât şi Franţa au fost cointeresate în fortificarea relaţiilor cu Rusia[11].

Această preferinţă se referă strict la nişte beneficii de ordin economic (stabilitate energetică, preţuri convenabile, securitate şi sprijin în diverse alte sectoare, etc), dar şi la o poziţionare mai bună în relaţiile politice cu Rusia. Atâta timp cât aceste state nu vor prioritiza interesul politicilor comune la nivelul UE faţă de Rusia, Kremlinul va şti să joace cu fiecare stat în parte şi să-şi realizeze interesele sale naţionale. Astfel, problema nu poate fi direcţionată doar Rusiei, un stat cu o politică pragmatică, realistă, care ştie să-şi prioritizeze interesele şi să submineze într-un mod dibaci politica europeană. Mai întâi de toate, problema e la nivel intern, în cadrul UE, care nu a reuşit să îşi impună politicile proprii care ar trebui să fie respectate de către celelalte state membre. Este evident că divergenţa intereselor naţionale a statelor membre este, totuşi, un obstacol în acest sens şi pune în evidenţă problemele de ordin decizional ale UE.

UE nu face altceva decât să critice şi să dezaprobe controlul statului rus asupra resurselor energetice şi a activelor enorme ce le deţine, să se enerveze de presiunea ruşilor asupra Ucrainei. Disputa gazului a reamintit statelor membre UE că atâta timp cât Europa este dependentă de energia rusă, este la fel de vulnerabilă precum Ucraina în acea dispută. Conflictul cu Ucraina din 2004 a pus în evidenţă nu doar slăbiciunea statului ucrainean, dar şi a UE, fapt care denotă şi mai mult pericol. Dacă UE este un exponent al demoraţiei, garantul libertăţii, respectării drepturilor şi obligaţiilor omului, atunci in materie energetică şi militară este chiar neputinicioasă, un “perdant”. Mai mult de atât, de când Gazpromul devine un sinonim al Kremlinului şi se ştie foarte bine lărgirea în continuare a monopolului Gazpromului în spaţiul european prin deţinerea activelor, cumpărarea diverselor companii, a infrastructurii, există viziunea clară că Kremlinul controlează o mare parte a pieţii interne europene de gaze.

Note

[1]Olga Oliker, et.al., Russian Foreign Policy:sources and implications, , (Arlington and Pittsburgh:RAND Corporation, 2009), p.70

[2]“Gazprom and Wintershall sign master agreement to swap assets”, Gazprom, December 23, 2013, http://www.gazprom.com/press/news/2013/december/article181323/

[3]“Bruxelles:Dialog energetic între Rusia şi UE”, Radio Vocea Rusiei, 13 septembrie 2010http://romanian.ruvr.ru/2010/09/13/20166602/

[4]“European Union – Russia energy dialogue”, http://ec.europa.eu/energy/russia/overview/index_en.htm>

[5]Jeremy Lovell, “Gazprom is jeopardizing Europe's gas market by pricing:academics”, Platts, 2 February 2013     http://www.platts.com/latest-news/natural-gas/london/gazprom-is-jeopardizing-europes-gas-market-by-8141125

[6]Floyd Norris, “Why One Gas Is Cheap and One Isn’t”, New York Times, March 30, 2012 http://www.nytimes.com/2012/03/31/business/economy/why-natural-gas-is-cheap-and-gasoline-isnt.html?_r=1&

[7]Olga Oliker, et.al., Russian Foreign Policy:sources and implications, (Arlington and Pittsburgh:RAND Corporation, 2009), p.47

[8]Gabe Collins, “Russia:Can The Gas Empire Strike Back?”, The Diplomat, May 27, 2013   http://thediplomat.com/2013/05/russia-can-the-gas-empire-strike-back/

[9]Peter Netreba, “Finance Ministry Cleanses Budget of Oil, ” Kommersant, August 28, 2006

[10]J. Hughes, ‘EU relations with Russia:Partnership or asymmetric interdependency?’ in

N. Casarini and C. Musu (eds) The EU’s Foreign Policy in an Evolving International

System:The Road to Convergence, Basingstoke:Palgrave, 2006.

[11]Ibidem p.47