Inflația, încotro?
În decembrie 1991, celebrul actor de comedie Dem Rădulescu juca într-un monolog la fel de celebru intitulat „Milogu S.A.”, despre dificultățile omului de rând în perioada de tranziție care abia începea. Practic, sistemul economic și social românesc se prăbușise fără a fi înlocuit de un alt sistem care să ofere locuri de muncă și protecție socială unor pături largi de cetățeni, care nu se mai confruntase cu problemele economiei de piață.
Această prăbușire a adus schimbări fundamentale în societate. S-a sperat complet greșit că trecerea de la o economie super-centralizată la o economie de piață se va face într-o perioadă scurtă de timp, de numai 2 ani (vezi în acest sens Programul Guvernului Petre Roman publicat în 1990, criticat de autori la vremea respectivă).
În sceneta scrisă de Dan Mihăiescu, marele actor prezenta (poate fără intenție) aspecte macroeconomice și sociale de mare relevanță până în zilele noastre. O privire atentă și mai în detaliu merită efortul, pentru a înțelege ce a fost greșit în tranziția către o economie de piață și dacă ceva s-ar fi putut face altfel pentru evitarea inflației. Cerșetorul pe care Dem Rădulescu îl înfățișează în mod strălucit voia la finalul unei zile „la serviciu” să cumpere „o litră de salam din ăla mov”.
La început, crede că bruma de bani (mărunțiș) adunată în va fi îndeajuns, dar imediat își dă seama că creșterea galopantă a prețurilor s-ar putea să fie o mare problemă. „Să vedem dacă îmi ajung, că de dimineață era 460” (per kg, în prețuri vechi, bineînțeles), „la 10 era 530, la 12 – 670, iar acum știu eu cât o fi?…”. Trei decenii mai târziu, românii își amintesc de adevărurile sociale durabile prezentate de Dem Rădulescu, prin prisma inflației actuale.
Un alt aspect important al alinierii prețurilor românești cu cele internaționale este legat de prețul forței de muncă (în principal salariul), care a avut implicații sociale directe. În esență, la începuturile tranziţiei, el nu era nici pe departe la nivelul celui internațional. A fost o realitate de necontestat, utilizată ca argument în atragerea de investiții străine, de capitaluri care erau dornice să producă pe o piață europeană relativ mare (circa 23 milioane locuitori în acei ani și de 19,1 milioane în 2021 după o emigrare în masă, în special a tineretului) și cu forță de muncă bine calificată și ieftină.
Corelația dintre producție și consum poate fi însă fundamental zdruncinată, în măsura în care prețul forței de muncă suferă de grave și persistente nealinieri. În ceea ce ne privește, am optat mereu pentru o abordare echilibrată a raportului „muncă-salarii-prețuri”, în care creșterea producției trebuie să devanseze creșterea salariilor.
Reforme graduale, inflație galopantă
Reforma prețurilor efectuată la 1 noiembrie 1990 nu a fost decât începutul procesului de liberalizare a prețurilor. Subvențiile acordate pentru produsele de bază aveau să fie în curând anulate, iar ultima etapă a fost cea de la 1 mai 1993. Privind retrospectiv, s-ar putea susține că singurul rezultat al acestor reforme a fost inflația. Acest lucru nu este, însă, în întregime adevărat.
Dacă reforma prețurilor s-ar fi făcut în condiții economice favorabile (creștere a producției și productivității, politică fiscală prudentă, politică de credit și monetară adecvată, accelerarea privatizării și a restructurării etc.), rezultatele ar fi fost diferite. Presiunea exercitată de sindicate a fost de asemenea un element important care a perturbat desfășurarea lentă și mai ales coerentă a liberalizării prețurilor.
Reforma prețurilor a fost fără îndoială un proces continuu, având în vedere distorsiunile de prețuri grave moștenite din perioada socialistă. La sugestia organismelor financiare internaționale, pe 2 iulie 1996, România a ajustat prețul la o serie de produse vitale pentru întreaga economie: gazele naturale (creștere cu 57,5%), energia electrică (+58,7%), motorina (creștere de 20%). Prețul benzinei a ajuns la 990 lei/litru față de 650 lei/litru anterior majorării. Prețul cărbunelui a crescut, de asemenea, la 55.000 lei/tona, în timp ce prețul lemnului de foc a crescut la 60.000 lei/tona. Prețurile de consum pentru unele produse de bază, cum ar fi laptele și pâinea, au crescut în 1996 cu circa 43%. În paralel, Ministerul Finanțelor a acordat o serie de compensații pentru energie, combustibil și pâine. Acestea erau menite să protejeze păturile populației care realizau venituri mici și au avut un impact favorabil din punct de vedere social.
Odată cu creșterile de prețuri, Guvernul României a anunțat și o creștere a salariilor de 6% pentru primele trei trimestre ale anului 1996, iar – începând de la 1 iulie 1996 –pensiile au fost majorate cu circa 10,5%. Pe de altă parte însă, Ministerul Finanțelor a anunțat că, la nivelul anului 1996, volumul total al cheltuielilor bugetului consolidat a crescut cu 1.000 miliarde lei.
În contextul datelor prezentate mai sus, se poate afirma că – în primul deceniu al tranziţiei – România a ajustat, cu oarecare ezitări, prețurile interne, atât la produsele de bază cât și la produsele de lux, atât la nivelul prețurilor finale, cât și la nivelul celor intermediare. În aceste condiții, s-a realizat deci ceea ce în literatura de specialitate se numește „alinierea prețurilor”. Pentru unele categorii de produse (benzină, țigări, produse de consum din import etc.) s-a reușit alinierea la nivelul prețurilor internaționale. Pentru alte produse, în special cele de bază din consumul populației, prețurile interne nu erau încă aliniate.
În timpul perioadelor inițiale de tranziție, România a adoptat o politică mixtă de liberalizare a prețurilor. De exemplu, în perioada 1990-1993, prețurile unor produse din import nu erau corelate cu valoarea lor internațională bazată pe prețurile CIF (la frontiera țării importatoare) și cursurile de schimb existente la data efectuării importurilor respective. Având în vedere această situație specifică, reforma prețurilor în România a început la 1 noiembrie 1990, când regiile autonome și societățile comerciale au fost lăsate să își stabilească propriile prețuri și tarife, bazate pe raportul dintre forțele de pe piață, în cazul acelor produse unde existau cel puțin trei producători. Pentru produsele de bază cum au fost pâinea, carnea, zahăr, ulei ete., liberalizarea a fost inițial prevăzută pentru 1 iunie 1991, amânată însă de mai multe ori.
Retrospectiv, este interesant de amintit și faptul că legislația necesară pentru acest proces a fost introdusă de asemenea gradual. Multe dintre deciziile Guvernului erau amalgamate din această cauză, conținând elemente certe de piață și, în același timp, elemente de dirijare centralizată. Hotărârea Guvernului nr. 1109/1990 cu privire la liberalizarea prețurilor și măsuri de protecție socială, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 115/23 noiembrie 1990, este un exemplu tipic din acest punct de vedere.
Deși liberalizarea prețurilor a fost făcută gradual, fenomenul a intrat în limbajul și preocupările de zi cu zi ale întregii societăți. Ca un corolar, presiunea pentru devalorizarea rapidă a leului a devenit evidentă, iar cercul vicios „inflație-devalorizare-inflație” s-a transformat într-o realitate românească.
Sarcina cea mai dificilă a celor care au condus reforma în acea perioadă a fost (și într-un fel continuă să fie în foarte multe cazuri) spargerea cercului vicios menționat mai înainte. Banca Națională a României (BNR) a fost nevoită până la urmă să procedeze la o operațiune majoră de redenominare a cursului leului la 1 iulie 2005, când 10.000 de lei vechi au fost schimbați pentru 1 leu nou. Măsură a fost controversată, dar absolut necesară pentru combaterea inflației.
Cauzele inflației din prezent
Cauzele inflației actuale sunt multiple și au origini atât interne, cât și externe. Fundamentele economice si situația geo-politică sunt diferite acum față de cele de la începuturile tranziției.
Criza energetică provocată de războiul dintre Federația Rusă și Ucraina este fără îndoială un factor major. Guvernatori de bănci centrale, economiști, analiști și alți factori de decizie sunt aproape unanimi în a prezice în perioada următoare și o criza alimentară care va avea un impact negativ asupra inflației. Pentru a complica lucrurile și mai mult, toate țările de pe planetă au trebuit să facă față timp de doi ani (și încă nu s-a terminat) unei pandemii de COVID-19 de proporții biblice.
Marile deficite bugetare au devenit situații obișnuite. In plus, nivelurile scăzute ale dobânzilor până de curând au avut implicații vaste pentru băncile centrale și guverne, pentru creșterea economică, pentru cetățeanul obișnuit și în final pentru inflație. O privire mai atentă este necesară.
Se remarcă nivelul încă scăzut, până de curând, al dobânzilor pentru banii emiși de băncile centrale. Aproape toate țările din tabelul de mai jos sunt în situația în care nivelul dobânzilor plătite este mai mic decât cel al inflației. Mai direct spus, cine economisește pierde bani.
Acesta a fost, este și va fi în continuare motivul pentru care cei ce economisesc se orientează și către alte instrumente, cum ar fi criptomonedele. Aurul nu mai este neapărat primul activ de refugiu, cum obișnuia să fie în perioade tulburi.
Ca și în cazul altor țări, problema dobânzilor în România trebuie privită dintr-o perspectivă istorică. În prezent, dobânda de politică monetară este încă la un nivel scăzut față de nivelul inflației de 14,49% (mai 2022) (deși au fost operate anul acesta câteva creșteri de către BNR), și anume la 4,75% pe an începând cu 6 iulie 2022 (crescută de la 3,75%), după datele publicate. Începând cu 10 ianuarie 2022, BNR a decis să majoreze și coridorul simetric de fluctuație a dobânzilor.
Asemenea niveluri ale dobânzilor ar putea avea un impact pozitiv asupra creditelor acordate sectorului real din economie, dar, în același timp, au un efect negativ pervers, la fel ca și în țările dezvoltate. Nivelul încă scăzut al ratei de refinanțare (care în fapt susținea conceptul „banilor ieftini”) este bun pentru stimularea producției, serviciilor, comerțului, dar are un impact negativ asupra economiilor bănești ale populației și asupra atitudinii acesteia în legătură cu procesul de economisire. Bineînțeles că nu există niciun stimulent de a economisi într-o monedă care se depreciază și care, în primul rând, nu oferă dobânzi remuneratorii.
Mai mult, încrederea populației în moneda națională și în puterea ei de cumpărare se diminuează în mod constant în termeni reali (ajustați la inflație). Cei care economisesc vor trebui să mai aștepte până când va face sens din nou să economisești și să păstrezi banii la băncile comerciale. Stimularea economiilor interne nu este încă o direcție strategică de politică monetară.
Lecțiile trecutului
Credem că ar fi riscant să se tragă o singură concluzie la acest articol. În primul rând, trebuie spus că procesele inflaționiste curente vor continua, cel puțin până anul viitor, chiar dacă se vor înregistra și fluctuații. Până când conflagrația militară din estul Europei nu se va încheia, șansele de a stăvili criza energetică și pe cea alimentară sunt minime. În acest context, Guvernul României și autoritățile monetare trebuie să introducă măsuri de protecție socială pentru cei cu venituri mici, în paralel cu reducerea cheltuielilor bugetare (eliminarea pensiilor speciale și reducerea numărului de salariați din sectorul public). Creșterea gradului de colectare a veniturilor bugetare și restabilirea echilibrului extern (încă ne împrumutăm extern la costuri mai mari ca țările vecine) sunt de asemenea cruciale în combaterea inflației.
Trebuie spus că nivelul „normal” al dobânzilor este unul dintre instrumentele macroeconomice cheie cu funcții eficiente, verificate de sute de ani, pentru oprirea inflației. Ratele dobânzilor au jucat și vor continua să joace un rol major în orice societate în viitorul previzibil, inclusiv în România. Dacă acest instrument va fi utilizat cu motivații strict economice (și nu electorale), efectul va fi fără îndoială pozitiv. Acumularea unor datorii mari de către populație (cum ar fi credite ipotecare, cărți de credit, împrumuturi personale, împrumuturi pentru mașini și alte bunuri de larg consum, leasing etc.) a devenit însă o trăsătură distinctă a multor piețe din țările dezvoltate. Și nu numai.
Obiectivul-cheie al stabilității financiare este în pericol dacă politica dobânzilor reduse sau chiar negative va continua. Atâta timp cât dobânzile vor continua să rămână la niveluri nerezonabil de scăzute (fără justificare economică) și vor alimenta lichiditățile ieftine și fără plasamente imediate, legătura de cauzalitate dintre cele două instrumente este indubitabilă. Băncile centrale (inclusiv BNR) și cele comerciale au obligația statutară să elimine fără întârziere asemenea tendințe. Disciplina monetară trebuie reinstaurată!
În același timp, credem însă că nevoile specifice ale țării noastre vor fi luate în considerare de organismele financiare internaționale, și, după caz, de Uniunea Europeană (în cadrul Planului Național de Reconstrucție și Reziliență) și de alți participanți majori la activitatea piețele financiare și de capital internaționale. Se înțelege că eforturile propriii ale celor afectați de pandemie, de crizele geo-politice și energetice vor trebui, de asemenea, încurajate.
În acest context internațional fără precedent, România va trebui, de asemenea, să se integreze eforturilor de stăvilire a inflației (inclusiv prin reducerea cheltuielilor nejustificate ale Guvernului) și să implementeze măsuri de protecție socială similare, mutatis mutandis, celor din țările dezvoltate. Liderii noștri politici au obligația de a introduce măsuri menite să protejeze populația în limita resurselor bugetare de care dispunem, care să fie judicios și echitabil repartizate. Transparența și onestitatea acestora în transmiterea către populație a adevărului (oricât de dureros va fi acesta) despre cauzele, intensitatea și durata inflației sunt mai necesare ca oricând.
Fragmentul face parte din articolul „Scurtă istorie a inflației. De la începuturile tranziției și până în prezent”, publicat în numărul 247 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
