⬆

Industrializarea României interbelice

Se spune astăzi că dacă nu construia ceva Nicolae Ceaușescu nu se mai făcea nimic în țara din spațiul carpato-danubiano-pontic. Este interesant de observat că populația are memorie socială scurtă și nici măcar nu se mai discută despre uzinele ridicate în epocă Gheorghe Gheorghiu-Dej. Așa cum în contul unor faraoni și voievozi erau puse toate clădirile importante, așa și dictatorul de la București a reușit să inducă ideea că n-a fost ceva deosebit înainte de martie 1965.

Dacă se mai citește un anuar statistic al României interbelice, se constată că se făcuseră pași importanți pe calea industrializării și a modernizării. În anul 1934, erau înregistrate 3.510 întreprinderi mari ale industriei prelucrătoare și forța motrice a mașinilor are asigurată de motoare cu o putere instalată de 558.468 CP. Erau angajați în aceste firme 208.340 de salariați, ceea ce însemna cam o persoană din 90. Dacă erau introduse în calcule și firmele mici, atunci se ajungea în 1930 la un efectiv de 616.743 de lucrători, 4,4 angajați pentru un loc de producție. Economiștii scriu astăzi că era loc de mai mult în dauna populației rurale, dar economia evolua în funcție de cerere și ofertă. Și posibilitățile financiare erau limitate din moment ce statul și particularii făceau mari comenzi de produse în străinătate. Tot ce era bun trebuia să fie străin.

Industria metalurgică era cea care producea materia primă pentru fabricarea de mașini din ce în ce mai sofisticate și fabricile românești puteau să livreze locomotive, vapoare și chiar avioane. La nivelul anului 1934, existau în țară 351 de întreprinderi ce aveau 37.796 de angajați și au realizat bunuri în valoare de 6.460.642.000 lei.

Materialele de construcții făceau obiectul de activitate a 263 de firme cu 11.051 angajați. Erau deja 11 capacități de producere a cimentului și alte 18 realizau produse din ciment. Cererea mare de pe piață făcea ca 156 de fabrici să livreze clienților cărămidă și țigle.

Omenirea începea să trăiască în epoca materialelor artificiale și industria chimică putea să obțină mărfuri prelucrate superior din materii prime ieftine. Erau înregistrate 254 de întreprinderi cu 20.282 de angajați, dar în anul următor erau deja 22.282. Și sunt numai câteva exemple despre ceea ce exista în perioada interbelică.

O fabrică modernă nu poate să existe fără energie electrică, motoarele puse în funcțiune de mișcarea electronilor fiind cele mai rentabile și mai curate instalații de forță. Autoritățile de la București au fost interesate de ridicarea de centrale electrice și rezultatele au fost deosebite pentru o țară care era obligată de agresivitatea vecinilor să cheltuiască prea mult pentru înarmare. Centrala hidroelectrică de la Dobrești avea o putere instalată de 16 MW și putea să asigure aprovizionarea capitalei printr-o linie de 110.000 V. Nevoile energetice ale Bucureștiului erau deosebite și termocentrala Grozăvești a ajuns la o putere de încă 46 MW în zece ani. Electrificarea țării se făcea în ritm rapid, dar mijloacele tehnice și financiare ale epocii nu permiteau progresul generalizat și nu erau încă materialele necesare întinderii firelor până în cel mai termocentrala Grozăveștiîndepărtat sat.

Se dezvoltau în interbelica eră centre industriale cu producții deosebite la nivelul țării și chiar se poate scrie că era un fenomen accelerat de polarizare a capacităților de producție. Au apărut județe industrializate și cantitatea de mărfuri creștea. Chiar și autorii unor lucrări istorice din perioada comunistă au fost obligați să recunoască discret că România se îndrepta spre un viitor bun, dar au avut invadatorii grijă să nimicească multe fabrici în ceea ce s-a numit Al Doilea Război Mondial. Județul Cluj, de exemplu, livra în 1938 circa 30,5% din producția de sticlărie, 20,4% din cea de încălțăminte, 15,8% din cea de sodă caustică și 6,6% din laminate din oțel.

România se mișca spre progres, dar a venit invazia comunistă care s-a soldat cu distrugerea sau ducerea peste Prut a bunurilor industriale. A fost absolut normal ca apoi să pară că totul a fost făcut de temuta forță de ocupație. Au ajutat mult și forțele maghiare la decăderea regiunilor ocupate după Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Luptele din 1944 au însemnat noi distrugeri în Transilvania. Acesta este rezultatul politicilor zise înțelepte ale liderilor politici totalitari.