Incursiune în istoria tumultuoasă a Palatului Cantacuzino
Una dintre cele mai frumoase clădiri de patrimoniu de pe Calea Victoriei, Casa cu Lei sau Palatul Cantacuzino, a fost în ultimii anii în atenţia presei mai puţin pentru promovarea şi cinstirea memoriei lui George Enescu şi mai mult pentru scandalurile între locatari:Muzeul „George Enescu” şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR). Lipsa de comunicare, interesele şi orgoliile au făcut ca monumentul să-şi arate vârsta. Da, speranţe de mai bine există, de vreme ce s-a întocmit o documentaţie pentru reabilitarea clădirii prin fonduri europene;planul acesta e umbrit totuşi de decizia UCMR de a continua să subînchirieze clădirile anexe palatului unor firme private, precum şi de lipsa de iniţiativă în această problemă a Ministrului Culturii.
La 1900, Bucureştiul număra circa 300.000 de locuitori şi era în plin proces de modernizare. Unul dintre cei mai ambiţioşi, dar şi dintre cei mai bogaţi români ai acelor timpuri era Gheorghe Grigore Cantacuzino (1833-1913). Descendent din marea familie a Cantacuzinilor, care a dat Bizanţului împăraţi de seamă, Grigore Cantacuzino a ţinut să-şi arate originile, construind trei castele grandioase:cel de la Zamora-Poiana Ţapului, cel de la Floreşti, care seamănă cu Micul Trianon (castelul de la Floreşti e azi o ruină) şi cel de pe Calea Victoriei.
Istoria familiei Cantacuzino are un personaj central în secolul al XVI-lea:Andronic Cantacuzino (1553-1601). Acesta a fost singurul supravieţuitor, atunci când sultanul Murad al III-lea a decis uciderea tuturor Cantacuzinilor, în 1578. Cel mai mic dintre cei trei fiii ai lui Andronic Cantacuzino se va aşeza în Ţara Românească şi va pune bazele ramurii Cantacuzinilor de pe meleagurile noastre. Conştiinţa de veche familie princiară l-a călăuzit permanent în viaţă pe Grigore Cantacuzino, numit „Nababul” datorită averii sale imense. Jurist, dar şi un bun administrator, el a ocupat numeroase funcţii publice:ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Lascăr Catargiu, primar al Bucureştiului, preşedinte al Senatului şi prim-ministru în 1899.
Reşedinţa celui mai bogat român de la începutul secolului XX
În 1901, Grigore Cantacuzino îl angajează pe arhitectul Ion Berindei să ridice pe Calea Victoriei un palat care să reflecte puterea şi greutatea numelui său. „Nababul” preconiza iniţial că suma necesară ridicării acestei clădiri era de 400.000 lei (în acea vreme, leul era la paritate cu francul francez). La final, cheltuieliele au însumat peste 700.000 lei. La inaugurarea oficială din 1906, cei 600 de invitaţi aleşi de Nabab cu mare grijă au fost rugaţi să respecte o serie de reguli:bărbaţii urmau să poarte toate decoraţiile, iar femeile trebuiau să fie împodobite ca la un bal al Curţii regale. Oaspeţii de onoare au fost perechea princiară moştenitoare:Ferdinand şi Maria.
Îmbinând robusteţea stilului baroc cu gingăşia rococo şi cu elemente Art Nouveau, clădirea respiră şi astăzi măreţie şi opulenţă. Cei doi lei de la intrare impun respect, iar gardul cu grilaj, în stil Ludovic al XIV-lea, oferă o idee de ce se ascunde în interior. Marmură albă şi verde, piele de Cordoba, onix, statuete din bronz, pereţi lambrisaţi, ceramică pictată, parchet american de stejar şi multe altele, în cele mai opulente stiluri, împodobesc Palatul Cantacuzino. Piesele de mobilier se înscriu în aceiaşi tendinţă. Toate acestea au fost sortite însă parcă de la început unei ironii a sorţii demnă de parabolele biblice, care prezintă efemeritatea zidirii umane...
Citeşte şi:
Palatul Cantacuzino, de la locuinţa Nababului la Muzeul George Enescu
Convenţia dintre Ministerul Culturii şi UCMR 17 Mai 1991 – extrase
Palatul Cantacuzino – Act de Donaţie
Scrisoare Ioana Maria Cantacuzino către Preşedintele României
Maruca nu şi-a dorit palatul
La mai puţin de şase ani de la recepţia lucrării, „Nababul” se stinge din viaţă, lăsând în urmă nu doar o avere colosală, ci şi patru moştenitori. Intrarea României în război şi înfrângerile din 1916-1917 au făcut ca palatul să fie rechiziţionat de trupele germane. Văduva, Ecaterina Cantacuzino, s-a mutat în casa din spate a servitorilor, imobil ce va servi mai târziu drept locuinţă lui George Enescu şi Mariei (Maruca) Cantacuzino.
Aceasta din urmă era nora „Nababului”;Maruca se căsătorise în 1898 cu Mihail Cantacuzino. Relaţia ei cu palatul a fost întotdeauna sub semnul celei pe care o avea cu socrul ei;opulenţa şi ideile de mărire ale „Nababului” erau profund dispreţuite de Maruca. Totuşi, ea a condus destinele palatului de la moartea soţului ei, în 1928, până în 1967, când a făcut un act de donaţie în favoare Muzeului „George Enescu”.
Sunt multe de spus despre viaţa tumultoasă a Marucăi, precum şi despre relaţiile tensionate cu cei doi copii ai săi din prima căsătorie:Alice (căsătorită Sturza, apoi Lupoaie) şi Constantin (Bâzu). Unele dintre aceste amănunte de familie au stau chiar la baza deciziilor care privesc clădirea de faţă. De pildă, Maria Cantacuzino şi George Enescu nu preferau luxul şi, pentru a nu mai avea discuţii cu cei doi copii ai săi despre palat, Maruca a închiriat fosta reşedinţă a „Nababului” Preşedinţiei Consiliului de Miniştri;aceasta, încă din timpul guvernării lui Iuliu Maniu, în 1933. Contractul a fost prelungit până după plecarea definitivă a celor doi din ţară, în 1946. Doar între 15 aprilie 1943 şi 26 august 1944 palatul a găzduit serviciile speciale ale Ministerului de Interne. După bombardamentele naziste de după 23 august, regele Mihai şi generalul Sănătescu au ordonat mutarea Guvernului în Casa cu Lei.
Soarta palatului în comunism;cum s-a născut Muzeul „George Enescu”
Există voci care susţin că după plecarea celor doi la Paris palatul ar fi fost rechiziţionat de statul comunist. Fals. Proprietara îl dăduse spre închiriere până la finele anului 1947, iar mai târziu, clădirea a fost dată în folosinţa Academiei Române. Aici, în 1954, s-a instalat Institutul de studii româno-sovietice.
În anul următor, clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor de patrimoniu;iar la Paris marele compozitor George Enescu înceta din viaţă. Am rugat pe doamna Cristina Andrei, directoarea Muzeului „George Enescu”, să ne povesteasca acest episod, precum şi circumstanţele în care s-a născut aceast instituţie muzeală:„În 1955, George Enescu a murit, sărac şi bolnav, într-o cameră de hotel la Paris, căci nu mai putea să-şi mai ţină nici apartamentul din Rue de Vichy şi stătea gratis în hotelul unui român. Se pare că Maruca nu mai era pe lângă el când a murit. A fost îngropat în cimitirul Père Laichaise. După moartea lui, prin Hotărâre de Guvern, localitatea în care s-a născut, Liveni, şi-a schimbat denumirea în George Enescu. Apoi s-a înfiinţat un muzeu care să-i poarte numele şi un festival (primul a fost în 1958). Practic, din 1956, a apărut muzeul din această clădire. Maruca trăia în Elveţia. Acolo a şi murit, 13 ani mai târziu, în 1968, când avea aproape 90 de ani. Au fost schimburi de corespondenţă, şi nu numai, cu statul român, în sensul de a dona palatul, casa de la Luminiş şi conacul de la Tescani. Totuşi, până să facă actul de donaţie, cel puţin pentru palat, muzeul a funcţionat aici din 1956;iar Uniunea Compozitorilor se afla şi atunci, cum este este şi acum, cu acordul Marucăi”.
Actul de donaţie din 1967 oferea Muzeului „George Enescu” întreaga clădire, deşi Societatea Compozitorilor Români, azi UCMR, îşi avea sediul tot aici. Noul proprietar era statul român, care gestiona acest imobil prin Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (azi – Ministerul Culturii), în subordinea căruia Muzeul „George Enescu” trebuia să fie permanent. Doamna Cristina Andrei continuă povestea:„Iniţial, Enescu şi Maruca ar fi vrut să lase casa muzicienilor. Aceasta, pentru că, în primul rând, el a fost primul preşedintele al Societăţii Compozitorilor Români. Din acelaşi motiv, conacul de la Tescani a fost lăsat să fie casă de odihnă şi creaţie pentru artişti. De aceea, stătea şi Uniunea aici. Mai târziu însă, când s-a făcut actul de donaţie, s-a făcut exclusiv pentru muzeu. Probabil pentru că muzeul era instituţie de stat. Uniunea nu apare în actul de donaţie, deşi şi Uniunea a continuat să rămână în palat pe spaţiile iniţiale”. Omul prin care s-a realizat donaţia a fost Romeo Drăghici, avocat, executor judecătoresc, prieten de familie al Marucăi, dar şi primul director al muzeului. Se pare că relaţiile sale cu cei din conducerea Societăţii Compozitorilor din anii ’60 nu erau tocmai grozave şi că el ar fi insistat ca actul să fie făcut doar în favoarea muzeului.
Ceauşescu şi-a dorit şi el Palatul Cantacuzino
Clădirea pare aproape urmărită de un blestem;cine şi-a dorit-o a avut-o fie prea puţin, fie deloc. „Nababul” a trăit prea puţin în ea, iar fiul său (soţul Marucăi) a murit într-un accident de maşină în 1928. Maria nu şi-a dorit casa, dar a gestionat-o 40 de ani, închiriind-o statului. Autorităţile comuniste şi-au dorit clădirea, dar Institutul de studii româno-sovietice a stat mai puţin de doi ani în ea. Copiii Marucăi doreau palatul, dar văduva lui Enescu a donat-o statului român în nişte condiţii foarte stricte.
A venit şi rândul lui Nicolae Ceauşescu. Tot directoarea Muzeului „George Enescu” povesteşte:„Mai târziu, după cutremur, Ceauşescu şi-ar fi dorit clădirea. Atunci autorităţile au evacuat rapid Uniunea, pe care a trimis-o în subsolul Ateneului. Palatul a fost închis, iar tot patrimoniul a fost trecut în subordinea Muzeului de Artă. Totuşi, din punct de vedere legal, nu puteau să facă nimic, pentru că actul de donaţie era foarte clar:era dată statului pentru muzeu, iar acesta trebuia să fie întotdeauna sub tutela Comitetului pentru Cultură şi Artă. În plus, exista un moştenitor, Oana Orlea, scriitoare la Paris, nepoata Marucăi, fata lui Bâzu Cantacuzino. Ea a moştenit inclusiv drepturile de autor ale compozitorului. Iată ironia istoriei! Familia Marucăi, în special fiica ei, Alice, s-a împotrivit căsătoriei cu Enescu. Enescu era văzut ca un lăutar, în vreme ce ei erau de viţă nobilă. Arc peste timp:cine moşteneşte drepturile de autor ale compozitorului? Chiar nepoata Marucăi;într-adevăr, nu pe linia lui Alice, ci a lui Bâzu, dar tot familia ei, pentru că el nu a avut copii legitimi. Din acest motiv, Ceauşescu n-a putut să ia palatul. În momentul în care nu se mai respectă actul de donaţie clădirea poate fi revendicată de moştenitori. Au vrut, la un moment dat, să facă un fel Muzeu al Muzicii Româneşti. Totuşi, clădirea s-a degradat treptat”.
Revoluţia şi perioada de după au adus o sumă de lucruri pozitive pentru clădire, dar şi un război care a răbufnit adesea în presă, cu discuţii care nu cinstesc memoria marelui compozitor. Să enumerăm câteva dintre acestea, şi bune, şi mai puţin bune:reînfiinţarea Muzeului „George Enescu”, reparaţiile făcute la Palatul Cantacuzino de Uniunea Compozitorilor (conform Convenţiei din 1991), găzduirea de către palat a diferite evenimente culturale;dar şi subînchirierea unor firme private, de către UCMR, a unor spaţii din ansamblul monumentului (foste anexe şi grajduri), precum şi neînţelegeri dintre conducerile anterioare ale muzeului şi UCMR. Acestea au făcut ca scandalul să escaladeze, iar singurul care a avut de pierdut a fost, de fiecare dată, monumentul.
Istoria palatului în post-comunism
Actualul director al muzeului consideră că e nevoie de o bună comunicare între cei doi locatari ai palatului, că scandalurile din trecut au făcut mai mult rău şi că orgoliile de ambele părţi au dus la situaţii care nu face cinste patronului spiritual al celor două instituţii:„După Revoluţie, preşedintele de atunci al Uniunii Compozitorilor s-a dus la Minister şi a cerut să revină în clădire, însă aceasta trebuia restaurată. Ministerul a zis că nu prea are bani, iar Uniunea, care e un fel de sinidicat, a suportat intervenţiile din banii compozitorilor. Atunci, în 1991, s-a semnat o convenţie şi, astfel, s-a putut reintra aici. Uniunea a revenit pe spaţiile ocupate dintotdeauna şi, mai departe, a făcut demersuri să se reînfiinţeze Muzeul «George Enescu» drept instituţie cu personalitate juridică, ceea ce s-a şi întâmplat. În 2007 s-a preluat vila de la Luminiş şi conacul din Tescani şi iată că locurile, cele trei, legate de George Enescu sunt sub aceeaşi pălărie. Acesta e Muzeul Naţional «George Enescu» în ziua de azi”. Domnia sa consideră că instituţia muzeală şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor au început să se înţeleagă şi că lucruri care în trecut erau doar puncte de conflict au început astăzi, cu înţelegere şi acord, să se rezolve.
În privinţa subînchirierii fostelor anexe şi a grajdurilor, doamna Cristina Andrei a precizat că nu muzeul este cel care trebuie să se pronunţe, ci administratorul donaţiei:Ministerul Culturii. În fond, Convenţia din 1991 este semnată între această instituţie şi UCMR, iar muzeul ocupă spaţiile care i-au fost destinate prin acest act.
Cele două acte care stau la baza situaţiei din prezent a palatului
Lăsând la o parte muzeul, aflat la mijloc între semnatarii convenţiei din 1991, subînchirierea făcută de UCMR contravine actului de donaţie făcut în anul 1967. Însă la baza relaţiilor juridice dintre Minister şi Uniune, în afara actului mai sus menţionat, se află şi această convenţie semnată la 17 mai 1991. Să discutăm, pe rând, prevederile celor documente.
În actul de donaţie, pe lângă menţiunea ca Romeo Drăghici va locui în casa din spatele palatului până la moarte, condiţia principală este:„Muzeul «George Enescu», ce poartă numele marelui dispărut şi care prin activitatea ce depune îi cinsteşte memoria şi numele, să nu fie împiedicat niciodată şi de nimeni în continuarea menirei sale şi să rămână în permanenţă sub tutela exclusivă a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. (...) Nerespectarea totală sau parţială a uneia din clauzele arătate mai sus atrage de la sine revocarea imediată şi fără vreo formalitate a acestei transmisiuni de drepturi ce face obiectul prezentului act”.
Pe de altă parte, Convenţia dintre Ministerul Culturii şi UCMR, semnată în 1991, indică pe lângă achitarea costurilor de reparaţie din acel moment, de 50 milioane lei, spaţiile pe care cele două instituţii urmează să le ocupe în cadrul ansamblului;muzeul ocupă aripa dreaptă din Clădirea cu Lei, pe nivelele subsol, parter, mezanin, precum şi casa din spate, fosta locuinţă a lui George Enescu. E prevăzută şi perioada de folosinţă a celorlalte spaţii de către UCMR:30 de ani. De asemenea, convenţia include obligaţia Uniunii ca pe parcursul celor 30 de ani să participe la administrarea imobilului şi să sprijine valorificarea moştenirii spirituale a lui George Enescu.
Documentul lasă însă lasă loc de interpretări în privinţa reparaţiilor importante, altele decât cele din 1991. Facem această precizare tocmai pentru că, la un moment dat, Curtea de Conturi a făcut un control şi a socotit că doar Uniunea ar trebui să plătească pentru orice. Însă Convenţia nu are un articol care să conţină expres aceste lucruri;articolul 5 menţionează doar administrarea întregului imobil.
Are dreptul UCMR să subînchirieze spaţii ale clădirii?
Pentru că întotdeauna dreptatea e pe la jumătate în orice conflict, am încercat să obţinem un răspuns de la reprezentanţii UCMR, în special de la domnul Adrian Iorgulescu, preşedinte al acestei Uniuni, dar şi semnatar al Convenţiei din 1991. Am fost amânaţi permanent până la închiderea acestei ediţii. Se nasc de aici o serie de întrebari:dacă Uniunea ar fi avut dreptul de închiriere şi nu ar fi prejudiciat în niciun fel situaţia Palatului Cantacuzino, de ce refuză să discute cu noi? De ce s-a preferat acest aranjament, subînchirierea unor spaţii, în defavoarea altor activităţi care ar fi fost mai aproape de ceea ce îşi dorea văduva prin actul de donaţie?
În 2006, moştenitoarea Marucăi, Maria Ioana Cantacuzino (Orlea), îşi exprima nemulţumirea şi îngrijorarea faţă de această situaţie printr-o scrisoare adresată preşedintelui României. Domnia sa făcea o referire exactă, care ridica unele semne de întrebare asupra viitorului clădirii:„În textul acestei donaţii nicăieri nu se pomeneşte de închirierea lui în scopuri lucrative, fapt ce pare astăzi împlinit, încălcându-se astfel dorinţa donatoarei, ca sa nu mai vorbim de legalitate ...” În fapt, UCMR a închiriat spaţiile cu pricina unor bistro-uri.
Din păcate, toate aceste probleme nesoluţionate ale unui război în parte îngheţat par încă să umbrească atât atitudinea pozitivă a actualei conduceri a muzeului, cât şi perspectiva intrării în reabilitare. S-a deschis, ce-i drept, un drum, o uşă de comunicare;sperăm ca şi Ministerul Culturii – care e, în fond, forul decident – să se aplece asupra acestor probleme şi să găsească cea mai bună soluţie ca dorinţele exprimate prin donaţie să îşi găsească rezolvarea.
Bibliografie:
Georgeta Filiti, Palatul Cantacuzino, istoria unei case, Editura Muzica 2011
Pavel Ţugui, „Palatul Cantacuzino, obiect al unor ridicole diversiuni politice”, http://revistacultura.ro/nou/2010/04/palatul-cantacuzino-obiect-al-unor-ridicole-diversiuni-politice/
Pe site-ul historia.ro găsiţi interviul cu directoarea Muzeului „George Enescu”, actul de donaţie din 1967, scrisoarea Mariei Ioanei Cantacuzino către preşedintele României (2006) şi extrase din Convenţia dintre Ministerul Culturii şi UCMR.
