În slujba Romei: legionarii și auxiliarii din Dacia

O carieră în armata romană era, de cele mai multe ori, cea mai bună posibilitate de a-și asigura existența și de ascensiune socială pentru cei mai mulți tineri neînstăriți din Imperiul Roman. În trupele auxiliare, destinate soldaților fără cetățenie romană, serviciul militar se întindea pe parcursul a 25 de ani – spre deosebire de soldații din legiuni, posesori ai cetățeniei, al căror serviciu activ dura 16 ani, petrecuți, de obicei, în teritorii îndepărtate de locul de baștină. 

Procesul de încorporare începea cu o scrisoare de recomandare (litterae commenditiciae), care avea un caracter obligatoriu în vederea înrolării recrutului într-o anumită unitate. Următoarea etapă pentru viitorul soldat era probatio: investigarea statutului legal al recrutului, pentru a determina dacă din acest punct de vedere era apt pentru înrolare, alături de examinarea medicală. 

Trupele legionare și auxiliare, care alcătuiau temelia armatei romane, erau cantonate în fortificații numite castre, plasate strategic în apropierea sau pe linia frontierei Imperiului, numită limes. Aceste castre, care au la origine taberele de marș fortificate din perioada campaniilor militare ale Romei republicane, reprezentau mediul cotidian al soldaților pe parcursul serviciului lor militar. În medie, timpul petrecut de soldații romani în campanii trebuie să fi fost destul de scăzut, mulți dintre ei neavând ocazia în decursul serviciului lor militar să participe la operațiuni militare de anvergură; astfel, viața lor cotidiană coincide în mare măsură cu viața de tabără. 

De-a lungul carierei sale, un soldat putea fi transferat de mai multe ori dintr-o unitate în alta, aflate adesea la distanțe foarte mari. După lăsarea la vatră, veteranul era înzestrat cu cetățenia romană, extinsă și copiilor săi, cu dreptul la căsătorie recunoscută legal și cu o proprietate funciară sau o sumă de bani. Pentru a putea dovedi calitatea sa de veteran, i se înmâna o așa-zisă diplomă militară din bronz care enumera unitățile în care a efectuat serviciul militar și provinciile în care erau cantonate acestea.

Viața în castru

Odată încorporat, sarcinile zilnice ale soldatului erau stabilite în avans pe perioade de mai multe zile, întocmindu-se tabele și registre în acest sens pentru fiecare centurie (subunitate compusă din circa 80 de soldați). Activitatea soldaților începea dimineața, cu o paradă generală, continuată de o inspecție a trupelor, citirea ordinelor și a parolei din ziua respectivă. După aceea erau citite numele soldaților care urmau să participe la misiuni în afara castrului, adunarea generală luând sfârșit prin depunerea jurământului de supunere. O parte considerabilă a soldaților primea sarcini care implicau părăsirea castrului pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp, aceștia fiind trimiși în patrulă, detașați temporar la alte castre sau însărcinați cu misiuni speciale. 

Pe baza documentelor păstrate ale administrației castrelor (papiri, tăblițe cerate, foițe de lemn), se pare că efectuarea gărzilor reprezenta probabil principala sarcină a soldaților. Conform acelorași surse, soldații se foloseau în mod regulat de dreptul de a pleca în permisie. Obținerea permisiei presupunea respectarea unei proceduri birocratice, printre care înaintarea unei cereri în acest sens, numită commeatus.

Machetă a unei barăci de soldaţi, prezentată în diferite faze de construcţie (realizată de Dan Anghel pentru pavilioanele expoziţionale Time Box din cadrul Parcului Arheologic de la Călugăreni, judeţul Mureş)

În interiorul castrului, soldații din fiecare centurie erau cantonați în câte o baracă. În ceea ce privește Dacia, cel mai bine cunoscute barăci sunt cele din castrul legionar de la Potaissa (Turda, jud. Cluj), respectiv castrul auxiliar de la Buciumi (jud. Sălaj). De obicei, în castrele trupelor auxiliare, acestea erau clădiri din lemn și chirpici, cu un plan rectangular având dimensiuni de circa 10×40-50 metri. Barăcile erau împărțite în 8-10 compartimente de locuit pentru soldați (papilio), dublate fiecare de câte un depozit de arme (arma). Într-unul dintre capetele barăcii se afla o aripă separată pentru centurion (comandantul subunității) și secunzii acestuia, care beneficiau astfel de mai mult spațiu și de un grad mai mare de confort. Pe una dintre laturile lungi ale clădirii era amenajată o verandă (porticus). 

Pe baza datelor arheologice, cunoaștem faptul că încăperile soldaților erau dotate, în cele mai multe situații, cu câte o vatră (pentru încălzire și gătit), o latrină și un sistem subteran de drenaj. Aceste încăperi erau ocupate de câte opt persoane care alcătuiau un contubernium, subunitate a centuriei. Putem spune şi că aceste încăperi erau marcate de o lipsă acută de spațiu și de lumină – având în medie aproximativ 3,5×3,5 metri – și fiind relativ întunecate, din cauza accesului restrâns la lumină naturală. Descoperirile arheologice arată că soldații foloseau opaițe cu ulei de măsline pentru a ilumina aceste încăperi. O simulare bazată pe un model 3D al unui contubernium din castrul auxiliar de la Buciumi (jud. Sălaj) arată însă că și folosirea concomitentă a mai multor opaițe producea o luminozitate redusă, suficientă doar pentru orientarea în cameră. 

În ciuda rigorii și a disciplinei militare romane care au devenit un exemplu de urmat pentru armatele perioadelor ulterioare, concepțiile moderne privind „viața de tabără” nu par să fie aplicabile pe deplin perioadei Antichității romane. Date arheologice mai recente, atât din Europa Occidentală, cât și din Dacia, nuanțează considerabil viziunea unui mediu închis ermetic în care civilii aveau doar acces limitat și doar în condiții speciale. Analiza materialului arheologic – inclusiv din Dacia – pare să indice, spre exemplu, o prezență mult mai consistentă a femeilor în castre decât se presupunea până recent. Prin prisma mărturiilor arheologice, castrele prezintă imaginea unor spații de confluență și interacțiune între civili și militari, respectiv romani și comunitățile băștinașe.

Foto sus: Legionar roman stând de pază pe graniţa Imperiului, undeva în Dacia (ilustraţie de Cătălin Drăghici)

Acest text este un fragment din articolul „Viața cotidiană în Dacia romană", publicat în revista Historia Special nr. 32, disponibilă  în format digital pe platforma paydemic.com 

Cumpără Acum