În slujba cetăţii  Fenomenul evergetismului în Antichitate jpeg

În slujba cetăţii. Fenomenul evergetismului în Antichitate

📁 Grecia Antică
Autor: Tufaru Marian

Societatea antică greco-romană, deşi avea o structură ierarhică cu foarte mari inechităţi,  producea o elită a cărei generozitate faţă de comunitate este unică în istoria societăţilor preindustriale.[1]Această generozitate este denumită evergetism, un termen folosit de istorici pentru a desemna faptele de caritate ale elitelor antice.

Termenul apare pentru prima oară în teza lui André Boulanger din 1923 despre sofistul Aelius Aristides. Cuvântul este unul antic şi derivă din grecescul εύεργετος(evergetos). Este un termen ce apare deseori în inscripţii în fraza εύεργετείν τήν πόλιν(„oferind beneficiu cetăţii”).

Apărut pentru prima oară în lumea greacă clasică, el înfloreşte în perioada elenistică. Evergetismul este preluat şi de către elitele Imperiului Roman, fiind o modalitate de a intra în cercul honestiores.[2] Istorici au văzut în evergetism piatra de temelie a vieţii civice. Capitalul privat al elitelor a fost folosit pentru a sprijini financiar domeniul public şi infrastructura imperiului, care nu avea suficiente posibilităţi în a le susţine. Alţi istorici au văzut în evergetism precusoarea actelor de caritate creştine. Alte studii relevă satisfacţia de a fi generos şi de a fi apreciat de cetăţeni. Acest lucru şi o oarecare armonie socială şi politică în cadrul cetăţii, lucru ce permitea menţinerea controlului asupra populaţiei.

Evergetismul este preluat de elitele imperiului  Imperiul Roman.

Încă din timpul Republicii romane, membrii clasei senatoriale căutau popularitatea oferind spectacole, lupte de gladiatori, banchete publice sau finanţând construirea unor edificii publice. Această practică devine generalizată în timpul Imperiului, devenind obligatorie pentru membrii elitei care doreau să deţină magistraturi.

De altfel, ei erau singurii care aveau posibilitatea unor asemenea acte. Nicio societate ca cea romană nu avea inechităţi sociale mai mari precum cea romană. Mare parte din venituri erau controlate de elită, formată din senatori, equites şi alte notabilităţi locale care nu reprezentau mai mut de 5% din totalul populaţiei.[3]

Venitul minim legal pentru pentru un decuriones(conducătorul consiliului municipal), membru al elitei locale, era de 100 000 de sesterţi. comparat cu venitul unui plebeu care trăieşte la nivelul subzistenţei, el echivala cu venitul a 800 astfel de plebei. 

Veniturile elitelor imperiale sunt şi mai mari, astfel censul minim pentru un equitus este de 400 000 de sesterţi, iar celui al unui senator este de 1, 2 milioane.[4]Totuşi, venitul unui senator era de regulă mult mai mare. Astfel venitul lui Pliniu cel Tânăr, considerat un senator de condiţie medie, era de 20 milioane de sesterţi.[5]

Aceştia deţin magistraturi controlând practic întreg aparatul administrativ. În aceste poziţii ei deţin numeroase privilegii politice şi juridice. Deasemenea ei sunt cei care decid impozitele şi reuşesc şă obţină numeroase câştiguri în felul acesta.

 Magistraturile sunt însă şi o mare pierdere financiară pentru că aceştia vor fi practic obligaţi să întreprindă acţiuni filantropice cât şi „pâine şi circ” cetăţenilor pentru a-i controla şi a-şi menţine astfel puterea.

Şi totuşi, ce obţinea filantropul în schimbul donaţiei sale?

În primul rând obţinea recunoaşterea publică. În cinstea lui se ridica o statuie  în piaţa publică, cu o inscripţie onorifică dedicată acestuia. În plus, era organizată o ceremonie publică în care cetăţenii ofereau recunoştinţă publică aclamând evergetul, devenit acum unul din honestiores.

Ei doreau astfel să devină plăcuţi plebeilor, „mai mult dintr-o ambiţie personală decât pentru a corupe alegătorii, spune Paul Veyne.[6]Totuşi, faptele de binefacere faţă de cetate erau metode de a te propulsa pe scena politică şi a-ţi păstra funcţia.

Dealtfel, binefacerile faţă de cetate erau şi o modalitate de a se afirma statutul financiar superior. Dintotdeauna, marile personalităţi au ţinut să se diferenţieze de restul populaţiei şi prin aceste acte de caritate, care presupuneau uriaşe eforturi financiare, îşi dovedeau puterea şi câştigau respectul acesteia.

Dar mai era şi ostentaţia nobiliară. Bogătaşii se considerau nişte personalităţi publice şi doreau să reamintească acestu lucru cu fiecare ocazie. La moartea unei asemenea notabilităţi, tot oraşul era poftit la banchetul funerar şi se organizau jocuri de gladiatori funebre.[7]

În curând, acest fenomen devine o obligaţie. La fiecare eveniment important din viaţa unei notabilităţi, cum ar fi căsătoria, aceştia erau obligaţi să doneze către cetate o importantă sumă de bani.

Uneori, elitele îşi slăveau propriile opere de binefacere. Acesta este cazul lui Magerius din Cartagina, care decorează pereţii propriei case cu un mozaic în care el apare imaginea sa şi a patru gladiatori care se luptă cu patru leoparzi. Numele fiecărui luptător este scris în dreptul imaginii sale, tot aşa şi numele fiecărui animal. Mozaicul este relatarea unui spectacol pe care Mageriu l-a oferit din banii săi.

Sunt scrise, de asemeni, amănunţit aclamaţiile şi dorinţele publicului care preaslăveşte zelul binefăcătorul său, scandând lozinci spre lauda acestuia:„Magerius! Magerius! Magerius! Pilda ta să rămână instructivă în viitor! Binefăcătorii de dinainte să-ţi înţeleagă lecţia! Unde şi când a fost vreodată ceva aşa frumos? Ne dai un spectacol demn de Roma, capitala! Ni-l dai din banii tăi! Aceasta este ziua ta de glorie! Asta, da, bogăţie adevărată![8]

Evergetismul este aşadar un punct de manifestare a onoarei nobiliare şi de o oarecare întrecere între membrii elitei. Fiecare vrea să-i întreacă pe ceilalţi să ofere ceva mult mai impunător şi mai spectaculos, să rămână în conştiinţa celorlalţi pentru cât mai mult timp.

Astfel, majoritatea monumentelor şi a clădirilor publice din epoca romană se datorează acestor oligarhi care, fie din spirit civic sau din dorinţa de măreţie, au ajutat la dezvoltarea urbanismului şi a infrastructurii imperiului roman. Datorită lor s-au construit numeroase monumente şi edificii care impresionează şi astăzi şi care dovedesc măreţia civilizaţiei romane.

Surse:

http://www.livius.org/de-dh/decuriones/decuriones.html

NOTE

[1]Arjan Zuiderhoek, The politics of munifience in the Roman Empire:Citezens, Elite and Benefactors in Asia Minor, p.1

[2]Honestioressau ”oamenii onorabili” sunt personalităţi importante pentru cetate. Primesc acest titlu datorită faptelor civice sau a originii lor sociale înalte. Printre privilegiile honestiores, se află şi dreptul de a nu fi torturat în cadrul unui proces.

[3]Ibidem, p.4

[4]Ibidem, p.4

[5]Apud. Duncan Jones, 1982, p.17-33, Arjan Zuiderhoek, The politics of munifience in the Roman Empire:Citezens, Elite and Benefactors in Asia Minor, p.5

[6]Coord. Philippe Aries şi George Duby, Istoria vieţii private, vol I, p. 119.

[7]Ibidem, p.117

[8]Ibidem, p.120