În momentul defilării unui detaşament român la Paris, Berthelot l-a îndemnat pe generalul Foch: „Salută, Foch! Trece familia!”
Era firesc – ţinând cont de specificul naţional destul de diferit şi de pericolul de a răni orgoliul uneori exagerat al ofiţerilor români (de altfel, inerent concepţiei de consiliere) – să apară tensiuni şi chiar conflicte serioase în relaţiile bilaterale. Relaţiile dintre Berthelot şi Averescu au fost deosebit de încordate, între cei doi existând o antipatie evidentă ce reiese şi din însemnările fiecăruia.
Francezii au fost destul de critici cu ofiţerii, pe care îi considerau incompetenţi, indolenţi, depravaţi sau cruzi cu subordonaţii. Încă din noiembrie 1916, cenzorul român îl informa pe Berthelot că unele scrisori trimise de oamenii săi din Franţa conţineau remarci „absolut nepoliticoase faţă de armata română şi jignitoare pentru populaţie”. Berthelot a simţit nevoia să le reamintească ofiţerilor săi că, pentru a reuşi în misiunea lor, trebuie să manifeste „tact” şi „modestie”. Cu privire la ofiţerii români, consultanţii francezi trebuiau „nu să critice, ci să le dea motive de a cere sfaturi”. Ofiţerii români trebuiau sfătuiţi „să meargă cu soldaţii, şi nu să călătorească în vehicule în timpul deplasărilor; în cantonamente, să fie prezenţi la împărţirea raţiilor, să controleze pregătirea hranei, să viziteze locurile în care sunt adăpostite trupele, să se întâlnească cu soldaţii pentru a-şi arăta interesul, să fie un exemplu în orice împrejurare”. Berthelot i-a trimis o copie a acestor instrucţiuni lui Prezan, care le-a repetat aproape textual ofiţerilor români. Francezii au fost afectaţi de discrepanţele sociale dintre ofiţeri şi soldaţi. Se pare că influenţa lor a avut un efect favorabil; câţiva prizonieri români le-au spus anchetatorilor austrieci că „de la sosirea ofiţerilor francezi” n-au mai fost bătuţi ori au fost bătuţi mai puţin. Unul dintre cei mai importanţi memorialişti ai Misiunii Franceze, căpitanul Marcel Fontaine, arăta că serbările, banchetele şi petrecerile ocupau un loc cam prea important în armata română şi constata că „bărbaţii din România se pupă mult mai frecvent decât cei din Franţa”.
Fontaine descrie un astfel de banchet, un spectacol total: alămuri de fanfară, saluturi, prezentări, festin culinar, toasturi nesfârşite şi lăutari care cântă cu schimbul. La spectacol participă şi simpli soldaţi, „bieţi oameni care tocmai au asistat la un chiolhan, ei, care de şase luni nu consumă decât fiertură de fasole şi care câteodată sunt trataţi, din păcate, cu lovituri de cravaşă...”. Pe francezi îi frapează şi tăcerea soldatului român. Tot Fontaine remarcă: „Dacă intru la orice oră a zilei în orice casă unde se află doi, zece sau douăzeci de soldaţi, nu aud niciun glas. Toată lumea tace. Să fie oare ăsta temperamentul românesc? Sau doar urmarea înfrângerii, a mizeriei, a despărţirii lungi şi totale de familia rămasă în ţara invadată?” Unele discrepanţe de opinii au apărut în urma solicitării generalului Berthelot către generalul Prezan, din 5 iunie 1917, prin care, „faţă de situaţia care se va crea în curând prin activarea operaţiunilor, locul ofiţerilor francezi din Misiune trebuie să se schimbe”.
Astfel, ofiţerii francezi detașaţi pe lângă unităţi trebuiau să se bucure de acelaşi rol ca şi ofiţerii români, cu aceeaşi funcţie, şi să ia parte la întreaga activitate de luare a deciziilor, inclusiv operative”. În încheierea adresei, Berthelot exprima rugămintea de „a da aceste drepturi ofiţerilor din Misiune pentru că, de fapt, aceştia nu cer altceva decât de a fi puşi pe picior de egalitate cu camarazii lor români, alături de care vor avea onoarea de a merge în foc”. La adresa şefului Misiunii Militare Franceze, generalul Prezan a pus următoarea rezoluţie: „Primeşte cu multă plăcere concursul camarazilor francezi în sensul arătat de generalul Berthelot”. Cum era de aşteptat, nu toţi ofiţerii superiori au fost încântaţi de această cerere acceptată de şeful Marelui Cartier General.
În Notiţe zilnice din război, generalul Alexandru Averescu arăta: „Cu începere de la 7 iunie 1917, rolul de mai sus [de instructori şi consilieri tehnici - n.n.] a fost extins la acela de controlori ai acţiunii comandanţilor, care erau obligaţi să-i ţină la curent cu tot ce revine în legătură cu organizarea, pregătirea şi executarea operaţiunilor”. Chiar subiectivă, aprecierea lui Averescu reflectă adevărul şi trebuie corelată cu instrucţiunile date generalului Berthelot cu prilejul numirii în funcţia de şef al Misiunii Militare Franceze, prin care se dorea un control cât mai accentuat asupra activităţii în armată, ceea ce presupunea, inerent, şi un amestec în exercitarea conducerii. Au existat şi conflicte grave. În mai 1917, colonelul francez Steghens, căruia Regele îi încredinţase comanda tehnică a artileriei grele româneşti, a solicitat ca Prezan să suspende avansarea locotenent-colonelului Jetianu „pe motiv că acesta nu vrea să execute ordinele date”. În acelaşi timp, Berthelot a cerut îndepărtarea colonelului Paşalega, comandantul artileriei Diviziei 2 infanterie, care s-a dovedit a fi „absolut ostil” planului francez. Pe de altă parte, aşa cum relatează generalul Rosetti, „erau unii ofiţeri francezi, puţini la număr, este adevărat, care erau lipsiţi de tact. Păreau să ne considere locuitori ai unei colonii, poate nu ca negrii, dar ca algerienii, marocanii sau indochinezii”. Printre cei menţionaţi se afla şi colonelul Pétin. Şi alţii îl considerau „arogant”, sau, după cum se exprima Regina Maria, „neavând reputaţia de a fi un bărbat foarte amabil”.
Şi colonelul Antonescu, viitorul mareşal, pe atunci şeful biroului operaţii de la Marele Cartier General, cu care Pétin era în legătură zilnic, a recunoscut ulterior că francezii „ne-au învăţat să purtăm un război”, adăugând: „Tot ei ne-au umilit zilnic prin lipsa de tact şi trufia lor”. Chiar dacă relaţiile franco-române nu au fost idilice, iar tensiunile şi conflictele au existat împreună cu respectul, afecţiunea şi camaraderia, dorinţa de a reorganiza armata română a pus în umbră toate problemele. Acest efort comun a fost cel mai bine caracterizat de Argetoianu: „Francezii ne-au arătat drumul, dar noi l-am parcurs”. Succesul colaborării franco-române a fost demonstrat în scurt timp, în cursul marilor bătălii din vara anului 1917. Prezenţa francezilor şi împărţirea lipsurilor, a greutăţilor, dar şi a satisfacţiilor au insuflat puternice sentimente de respect şi de afecţiune în rândul soldaţilor. Majoritatea ofiţerilor români au fost încântaţi să fie consiliaţi de cei francezi „pentru că ei au mai multă experienţă în războiul modern decât noi”. „Am ajuns să-l cunosc bine”, mărturisea un oarecare locotenent Costescu despre maiorul de Meru, „n-am decât cuvinte de laudă despre el”. Traiul în comun, mesele şi activităţile sociale la care participau împreună i-au împins să se preţuiască şi mai mult unii pe ceilalţi.
Poate cel mai mult a contat jertfa de sânge dată de sutele de francezi morţi pe frontul românesc, de la simpli soldaţi la piloţi din Misiunea aeronautică sau medici din Misiunea sanitară. Din Franţa au venit medici, chirurgi, radiologi, farmacişti, dentişti şi chiar veterinari, precum şi numeroase surori medicale, un ajutor nepreţuit în combate rea epidemiilor. Unii erau doctori militari din cadrul Misiunii, dar majoritatea erau civili recrutaţi în Franţa şi plătiţi de statul român. Nouăsprezece doctori francezi şi mulţi alţi lucrători auxiliari au murit, dintre care medicul maior Clunet a rămas cel mai venerat dintre martiri. Clunet era profesor la Universitatea din Nancy; în vârstă de 38 de ani, în doliu după fetiţa sa, sosise în ţară împreună cu soţia, în octombrie 1916. Numit director al Spitalului de contagioşi din Bucureşti, apoi şef al Spitalului francez de exantematici de lângă Iaşi, se devotase trup şi suflet „îngrijirii fără nicio rezervă a bolnavilor”, pentru a fi răpus el însuşi de tifos în martie 1917.
„Salută, Foch! Trece familia!”
Destinul multor francezi din Misiunea militară a rămas pentru totdeauna legat de România. Nevoiţi să părăsească ţara, în seara de 9 martie 1918, pe peronul gării din Iaşi, Berthelot şi camarazii săi au fost copleşiţi de sentimentele autorităţilor române şi ale mulţimii care îi petreceau în acordurile Marseillezei, precum la sosire. În semn de afecţiune, parlamentarii români i-au dăruit generalului un exemplar din 1688 al Bibliei lui Şerban Cantacuzino. Profund emoţionat la citirea adresei oficiale care însoţea cartea, Berthelot a răspuns: „Franţa nu va permite îngenuncherea României”. Din fericire, evenimentele i-au îndreptăţit aceste speranţe: în condiţiile remobilizării armatei române, în noiembrie 1918, Berthelot avea să revină în fruntea Armatei de Dunăre şi să contribuie la eliberarea României şi la consolidarea operei de unitate naţională, desăvârşită la 1 Decembrie 1918. Românii nu l-au uitat niciodată pe „generalul burtălău”; în octombrie 1922, Berthelot a primit un domeniu în comuna Fărcădinul de Jos, de lângă Haţeg (Hunedoara), pe care generalul a lăsat-o moştenire Academiei Române şi care îi poartă astăzi numele. Avea să revină adesea, la fel ca alţi membri ai Misiunii franceze, în cea de-a doua patrie a sa, până la 28 ianuarie 1931, când a trecut în lumea veşniciei. Dispariţia sa, oarecum neaşteptată, a fost resimţită în societatea românească, care a adus cu acest prilej, prin numeroase instituţii, organizaţii publice şi diferite personalităţi, un emoţionant omagiu în memoria sa. Aceeaşi dragoste faţă de a doua patrie a nutrit şi Marcel Fontaine. Revine în România încă din 1919 în cadrul Misiunii Universitare Franceze şi se stabileşte aici. Este, pe rând, profesor la Turnu Severin, la Craiova, la Bucureşti, director de studii la Liceul Francez din Bucureşti şi director al cursurilor publice ale Institutului Francez din Bucureşti. Cutreieră ţara ţinând conferinţe de civilizaţie şi literatură franceză şi evocând legăturile spirituale dintre cele două naţiuni. În 1930 se căsătoreşte cu o tânără româncă, tot profesoară, Alexandrina Zaharia. Destinul lor se schimbă brusc în 1948, când cursurile sale sunt interzise; părăseşte atunci România.
Revenit la aproape 60 de ani în Franţa, urmează aceeaşi carieră de apologet al prieteniei româno-franceze şi luptător pentru ideile de libertate. Devine şeful secţiei române din Radiodifuziunea Franceză. Se stinge la 16 iulie 1970, la 82 de ani. Poate cel mai bine a subliniat legătura româno-franceză însuşi generalul Berthelot, în scrisoarea de mulţumire după numirea sa drept membru de onoare al Academiei Române: „Oare România nu lupta ea pentru o cauză dreaptă, pentru un ideal nobil, pentru realizarea speranţelor ei legitime? Ceea ce întărea şi mai mult unirea noastră morală era această unitate de sentimente izvorâtă din aceeaşi formaţie intelectuală şi avânduşi originea într-o civilizaţie comună: sufletul latin, îndrăgostit pătimaş de dreptate şi de libertate. În toate perioadele istoriei, legăturile de unitate au legat România şi Franţa. Aceste legături, cimentate pe câmpul de luptă în momente dureroase şi în zile de glorie, nu se vor putea rupe niciodată”. La sărbătorirea armistiţiului din noiembrie 1919, în timpul paradei militare de la Paris, generalul Berthelot avea să exprime minunat sentimentele celor două naţiuni. În momentul trecerii unui detaşament român, şi-a interpelat vecinul, generalul Foch: „Salută, Foch! Trece familia!”
Foto (sus): 1 decembrie 1918: Regele Ferdinand (centru), Regina Maria (dreapta) și generalul Henri Berthelot intră în București
Acest text este un fragment din articolul „Misiunea Militară Franceză în România” apărut în Historia Special nr. 20, disponibilă în format digital, pe paydemic.com
