În Germania medievală aveau loc cele mai multe execuții de vrăjitoare: de ce?
În epoca medievală-modernă timpurie, teritoriile germane au ocupat locul I în privința numărului de persoane executate pentru „vrăjitorie”. Cum ne explicăm acest lucru?
Împăratul Maximilian I avea la curte un magician pe nume Johannes Trithemius, abate de Sponheim, un om cu o reputație de necromant. In aceeași epocă, trăiau în Imperiul Romano-German mai mulți bărbați cunoscuți ca magicieni:se remarcă Henric Cornelius Agrippa din Nettesheim, Theophrastus Bombastus von Hohenheim sau Johann Faust. Însă nici unul dintre acești bărbați nu a fost vreodată judecat pentru vrăjitorie. Din punct de vedere teologic, ei se îndepărtaseră foarte mult de ortodoxia creștină, dar viețile lor nu erau în pericol în ciuda faptului că, potrivit legii, ei puteau fi judecați pentru vrăjitorie.
În 1563, Johann Weyer critica faptul că acești bărbați își continuau practicile fără nicio problemă, în timp ce sute de femei bătrâne și bolnave erau judecate și executate pentru vrăjitorie. Scrierile lui Weyer demonstrează că, în spațiul german, indiferent de ce spuneau teologii sau juriștii, vrăjitoria nu era doar o deviație mintală sau spirituală;ea nu era, înainte de toate, o simplă erezie sau apostazie. Vrăjitoria era, mai degrabă, un delict social de care se făceau vinovate în principal femeile.
Cel puțin până la mijlocul secolului al XVI-lea, credința populară de la sate vedea în vrăjitorie nu un soi de conspirație demonică, ci doar o amenințare la fertilitata pământurilor, animalelor și familiilor. Vrăjitoarele apăreau, în imaginarul colectiv, drept persoane singuratice care-și practică magia malefică prin intermediul farmecelor, talismanelor, alifiilor etc. Blestemele și otrăvurile lor puteau aduce grindină și ger timpuriu sau puteau cauza diverse boli, impotență, avorturi sau chiar moarte. Vrăjile erau doar amenințări cotidiene care puteau altera ritmul normal al vieții de la țară.
În cadrul valului de procese privind vrăjitoria, s-au remarcat cu precădere statele ecleziastice din centrul Germaniei. Spre exemplu, între 1587 și 1593, Arhiepiscopul-Elector de Trier a sponsorizat o goană după vrăjitoare în urma căreia au fost executate (prin ardere pe rug) 368 de vrăjitoare din 22 de sate. Elanul autorităților a fost atât de mare încât în 1585, două dintre aceste sate au rămas fiecare cu o singură femeie. În regiunea mănăstirii din Quedlinburg, 133 de femei au fost executate într-o singură zi. La abația din Fulda, Prințul-Alabate Balthasar von Dernbach a condus un regim de teroare care se pare ă a făcut, în zece ani, câteva sute de victime. La Fürzburg, episcopul Philipp Adolf von Ehrenberg a condamnat la ardere pe rug, în doar opt ani, circa 900 de persoane (potrivit, inclusiv 19 preoți catolici și câțiva copii. Electorul de Koln a supravegheat executarea propriului său cancelar, a soției sale și a secretarei acesteia, iar la episcopia de Bamberg, Johann Georg II Fuchs von Dornheim ar fi eliminat 600 de vrăjitoare în 10 ani (1623-1633).
Deși statele ecleziastice au dominat goana după vrăjitoare, nici teritoriile seculare nu s-au lăsat mai prejos. În micul comitat Helfenstein au fost arse pe rug 63 de vrăjitoare în doi ani (1562-1563). În ducatul Braunschweig-Wolfenbüttel, 53 de persoane au fost executate între 1590 și 1620, iar în statul Ducelui de Braunschweig-Luneberg au murit 70 de vrăjitoare între 1610 și 1615. Primul loc îl ocupă de departe ducatul Bavariei, unde ar fi fost executate circa 2000 de vrăjitoare.
Trebuie să ne întrebăm acum cineajungea pe rug sub acuzația de vrăjitorie. Majoritatea erau femei, de obicei bătrâne și sărace, și cele mai multe ori văduve. Per ansamblu, 80-90% din persoanele executate erau femei, iar specialiștii încă nu s-au pus de acord privind cauzele acestei ure și frici de femei.
Primele persecuții masive ale vrăjitoarelor au legătură cu autorul faimosului tratat Malleus Maleficarum, apărut în 1487 sub semnătura lui Heinrich Kramer. În 1484, acesta a obținut de la Papa Inocențiu al VIII-lea o bulă prin care autorităților seculare și ecleziastice germane li se cerea colaborarea cu Kramer și asociatul său Jacob Sprenger în vănătoarea de vânarea vrăjitoarelor. Din punct de vedere teologic, această bulă nu venea cu niciun argument nou împotriva vrăjitoriei, dar importanța ei a stat în faptul că părea că aprobă viitoarele activități ale celor doi inchizitori. Retipărită cu fiecare ediție a tratatului Malleus Maleficarum, bula papală legitima și teorile inchizitoriale ale lui Kramer și Sprenger. Astfel, înarmați cu această bulă, cei doi au început o campanie anti-vrăjitoare în dioceza Konstanz în urma căreia au fost executate, între 1481 și 1486, 48 de persoane.
Istoricii sunt de părere că Imperiul Romano-German a excelat în goana după vrăjitoare nu neapărat din cauza unui anume „temperament german”, ci datorită sistemului legislativ. În primul rând, acesta acorda episcopilor și altor oficiali ecleziastici o influență foarte mare în teritoriile lor, iar în al doilea rând, permitea profesorilor universitari să facă parte din mecanismul judiciar.
Cele mai multe procese au avut loc între 1570 și 1630 (cu un alt val în unele regiuni, în anii 1670), însă pe măsură ce elitele au încetat să mai creadă în vrăjitorie, a scăzut și numărul proceselor. În plus, a crescut și numărul criticilor la adresa acestor procese. Pentru că în marile procese de după 1625 majoritatea acuzaților erau copii, criticii au subliniat faptul că mărturiile minorilor nu sunt credibile și că nicio mărturie smulsă sub tortură nu poate fi folosită ca probă. În aceste condiții, numărul persoanelor condamnate și executate pentru vrăjitorie a scăzut dramatic în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Cazuri izolate au existat chiar și în secolul următor, dar teroarea colectivă se terminase. Imaginarul social a rămas însă marcat de marile procese din secolul XVI și a făcut din spațiul german tărâmul vrăjitoarelor.
H.C. Erik Midelfort, Heartland of the Witchcraze:Central and Northern Europe, în „History Today”, vol. 31, nr. 2, 1981
