Impunerea modelului stalinist în România. Revoluția culturală (1948 - 1953)

În Raportul politic al Comitetului Central, prezentat la Congresul de unificare a P.C.R. cu P.S.D., în februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu-Dej ținea să sublinieze că „la baza Partidului Muncitoresc Român noi am pus ideologia de clasă a proletariatului – ideologia marxist - leninistă”, adică „învățătura lui Marx, Engels, Lenin și Stalin” [1].

Membrilor PMR li se atrăgea atenția că influențe străine „se refugiază cu deosebită ușurință în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în știință. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialiste, împotriva influențelor reformiste și revizioniste în teorie și în politică – reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru” [2].

Erau astfel formulate direcțiile de acțiune în domeniile învățământului, științei și culturii: promovarea luptei de clasă, respingerea influenței occidentale, puritatea ideologică, punerea la baza oricărei activități a ideologiei marxist-leniniste-staliniste.  

„Revoluțiile” din R.P.R. și propaganda

P.M.R. era partid de guvernământ, astfel că directivele sale trebuiau înfăptuite prin folosirea tuturor pârghiilor, inclusiv a celor administrative. În concepția acestui partid (care se inspira din experiența sovietică), în România trebuiau realizate trei revoluții: industrială, agrară și culturală. Pentru conducerea procesului de înfăptuire a revoluției culturale, în conformitate cu ideologia PMR, s-au creat structuri speciale: Secția Propagandă și Agitație a CC al PMR, cu 12 sectoare; între acestea: Învățământul Public, Presa Centrală, Presa de Provincie, Știința, Literatura și Arta, Editurile și Radioul [3].

În Regulamentul de funcționare a Aparatului C.C. din 15 octombrie 1948 se menționa: „Secția de Propagandă și Agitație a CC al PMR controlează executarea hotărârilor partidului de către: Ministerul Învățământului, Comitetul Artelor, Academia R.P.R., Comitetul de Radioficare și Radiodifuziune, Comitetul pentru Cinematografie, Comitetul Așezămintelor Culturale, Comitetul pentru Educație Fizică și Sport, Direcția Generală a Industriei Poligrafice, Editurilor și Difuzării Cărții și Presei, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, Agenția «Agerpres»”. Secția mai controla Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor, Uniunea Artiștilor Plastici, Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii.

În nomenclatura C.C. al P.M.R. intrau: membrii Prezidiului Academiei Republicii Populare Române, directorii institutelor de cercetări științifice ai Academiei, redactorii responsabili ai revistelor științifice, rectorii universităților, decanii facultăților de Filosofie și de Istorie, toate cadrele didactice de științe sociale, directorul Teatrului Național și cel al Operei Române, președintele și secretarul Uniunii Scriitorilor și cei ai Uniunii Compozitorilor, directorul Comitetului de Radioficare și Radiodifuziune, directorii editurilor etc [4].

De activitatea în domeniul propagandei și agitației răspundea Iosif Chișinevschi (foto), secretar al CC al PMR, având ca adjuncți pe Mihai Roller (pentru învățământ și știință), Ofelia Manole (artă și literatură), iar între colaboratorii externi pe Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Aurel Baranga, Matei Socor, Hilda Jerea, Miron Radu Paraschivescu.

Cele mai importante directive ideologice erau transmise prin Scânteia, organ al CC al PMR, avându-l ca redactor-șef pe Sorin Toma, iar adjuncți Silviu Brucan și Ștefan Voicu. Lucrările de propagandă se tipăreau la Editura Politică, în fruntea căreia se afla Leonte Tismăneanu [5].

Pentru formarea cadrelor din domeniul ideologic, în octombrie 1949 și-a început activitatea Școala Superioară de Partid Jdanov, pe lângă CC al PMR; candidații erau selectați mai întâi la nivelul județelor și apoi de comisia de admitere; durata cursurilor era de 2 ani. În martie 1954, Școala Jdanov a fost transformată în institut de 4 ani; absolvenții institutului obțineau titlul de candidați în științe (noua denumire a doctoratului), la specializarea Istoria P.C.U.S., Istoria P.M.R., Filozofie și Economie Politică. În acea vreme, „să fii jdanovist însemna a da dovadă de vigilență, combativitate, intransigență față de manifestările burgheze” [6].

Principalele sarcini ale activiștilor erau: răspândirea învățăturii lui Marx, Engels, Lenin și Stalin; combaterea ideologiei „imperialiste”, dezvăluirea și combaterea rămășitelor reacționare burgheze în toate manifestările ei; popularizarea succeselor obținute de Uniunea Sovietică; publicarea și prelucrarea materialelor sovietice și aplicarea tuturor indicațiilor primite din partea consilierilor sovietici.

Aceștia erau plasați pe lângă Ministerul Învățământului Public, Ministerul Artelor (devenit în iulie 1952, Comitetul pentru Artă), precum și pe lângă toate instituțiile de învățământ superior, principalele instituții de cercetare științifică, de cultură și de artă. Pentru orientarea activului, dar și a tuturor lucrătorilor în domeniul culturii, se organizau expuneri ale conducătorilor de partid și de stat (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Leonte Răutu), urmate de dezbateri pentru clarificarea tuturor problemelor în spiritul ideologiei oficiale.

Activiștii de rang mai mic urmau cursuri de învățământ politic, după care, în calitate de propagandiști, țineau expuneri în întreprinderi și instituții. Conform unei hotărâri a CC al PMR, în timpul programului de lucru se citea zilnic articolul de fond din „Scânteia”.

În munca de propagandă un loc important îl ocupa evidența activității Partidului Muncitoresc Român și a conducătorilor săi, precum și a succeselor obținute de oamenii muncii în fabrici, pe ogoare, pe șantierele de construcții etc. Filmele erau aproape toate de producție sovietică, având o tematică educativă: lupta împotriva fascismului hitlerist, victoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei, experiența și izbânzile oamenilor sovietici pe șantierul „luptei pașnice” pentru socialism.

Repertoriul teatrelor era de asemenea aprobat de Secția Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R., el cuprindea, în principal, piese scrise de autori sovietici și români; s-au pus și scenă și opere ale unor scriitori occidentali, în care era criticate „moravurile burgheze”, necinstea, avariția și alte tare ale societății capitaliste. În orașe și în sate s-au construit brigăzi artistice care prezentau programe pe scenele caselor de cultură și ale căminelor culturale; aceste programe erau avizate de secretarul P.M.R. cu propaganda, care trebuia să fie vigilent, pentru a se asigura acestora o ținută ideologică clară și combativă.

Instituții ale propagandei prosovietice

Pe lângă propaganda „de masă” s-au întreprins acțiuni și s-au creat instituții menite să promoveze ideologia marxist – leninistă – stalinistă și să contribuie la sovietizarea României. Un rol important l-a avut Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), cu sediul în București și filiale în toată țara. Încă din 1946 s-au înființat editura și librăria Cartea Rusă; în același an, au apărut la București Analele Româno-Sovietice; în 1947 și-a început activitatea în București Institutul de Studii Româno-Sovietice, cu filiale în Cluj, Iași, Timișoara, Târgu-Mureș; în 1948 s-a înființat Muzeul Româno - Rus, cu filiale în 27 de orașe.

Pentru pregătirea specialiștilor în limba și literatura rusă s-a creat Institutul de Învățământ Superior Maksim Gorki. Elogierea Uniunii Sovietice, a rolului său eliberator, precum și a ideologiei comuniste, se realiza până și prin intermediul Imnului de Stat al RPR:

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor

Cu poporul sovietic eliberator

Leninismul ni-e far și tărie și-avânt

Noi urmăm cu credință partidul neînfrânt.

În Constituția din 1952 se afirma că „Republica Populară Română a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra imperialismului german și a eliberării României de către glorioasa armată sovietică” [7].

Cultul personalității lui Stalin

O componentă esențială a propagandei oficiale era cultivarea cultului personalității lui Stalin. Acesta era prezentat ca un adevărat geniu al omenirii, cel mai bun prieten al poporului român; foarte răspândită era lozinca „Stalin și poporul rus/ Libertate ne-au adus!”.

Lucrarea sa, Istoria Partidului Comunist al URSS a fost tipărită în anul 1949 în 625.000 de exemplare [8] și a devenit cartea de căpătâi a tuturor activiștilor P.M.R. Principalele evenimente din istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (aniversarea zilelor de naștere și de moarte a lui Lenin, ziua de naștere a lui Stalin, victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, ziua Armatei Roșii) erau marcate prin articole în presă, emisiuni de radio, adunări publice, demonstrații populare etc.

De exemplu, la 25 mai 1949, Biroul Politic al CC al PMR a adoptat o hotărâre privind sărbătorirea a 70 de ani de la nașterea lui Stalin, la 21 decembrie. S-a stabilit ca festivităților să se desfășoare sub lozinca „I.V. Stalin – marele geniu al omeniri muncitoare, conducătorul oamenilor muncii din întreaga lume, eliberatorul și prietenul poporului nostru”.

S-a instituit o comisie de partid – condusă de un secretar al C.C. al P.M.R., formată din reprezentanți ai Conferinței Generale a Muncii, Uniunii Tineretului Muncitor, Ministerului Artelor, ARLUS, Institutului Româno-Sovietic, Asociației pentru Răspândirea Cunoștințelor Științifice, Editurii P.M.R., Uniunii Scriitorilor și Academiei R.P.R.  

Aniversarea zilei de naștere a lui Stalin. Expoziție la Iași 

Comisia trebuia să coordoneze manifestările propuse: editarea a 4 volume din operele lui Stalin; reeditarea biografiei acestuia; editarea unui album biografic Stalin și a unei foto-expoziții; editarea unor broșuri de mare tiraj despre viața și opera lui Stalin; editarea și reeditarea unui ciclu de cărți din literatura sovietică despre Stalin, a unui ciclu de broșuri despre întâlnirile lui Stalin cu muncitori, țărani, colhoznici, intelectuali; editarea unor culegeri de poezie și proză originale (românești) despre Stalin; adunarea de daruri pentru Stalin în lunile iunie – octombrie, urmând ca acestea să fie duse liderului sovietic de o delegație de oameni ai muncii din RPR; realizarea unei mari expoziții consacrate vieții și operei lui Stalin (tablouri, desene, sculpturi); inaugurarea unei săli speciale „I.V. Stalin – prietenul și eliberatorul nostru”; organizarea unei sesiuni științifice solemne la Academia R.P.R., în colaborare cu Institutul Româno- Sovietic, consacrate operei științifice a lui Stalin; elaborarea unui ciclu de conferințe despre viața și opera lui Stalin; organizarea unui festival al filmelor consacrate lui Stalin; punerea în scenă a unui ciclu de piese de teatru înfățișând rolul lui Stalin în calitate de comandant al popoarelor sovietice; organizarea în perioada 15 – 19 decembrie a unor adunări solemne în toate întreprinderile, instituțiile, școlile, universitățile, căminele culturale cu expuneri asupra vieții și operei lui Stalin; desfășurarea, în ziua de 20 decembrie, a unor adunări pe sectoare și plăși; adunări solemne la Ateneul Român, la care Gheorghe Gheorghiu-Dej va prezenta expunerea Geniul lui Stalin ne luminează calea spre socialism.  

Orașul Stalin – cerința oamenilor muncii

Pentru spiritul vremii este semnificativă scrisoarea prin care se anunța că „la inițiativa muncitorilor CFR-iști din Brașov”, cetățenii orașului Brașov au exprimat Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Guvernului Republicii, „dorința lor fierbinte ca orașului lor să i se acorde înalta cinste de a purta numele marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul și prietenul iubit al poporului român, Iosif Visarionovici Stalin” [10]. 

Monumentul lui Stalin, din orașul cu același nume 

Pe această bază, la 22 august 1950, Prezidiul Marii Adunări Naționale a decretat schimbarea numelui orașului Brașov în acela de Orașul Stalin. Pe adresa „Tovarășului Stalin. Moscova - Kremlin” se trimiteau mii de scrisori semnate de colective de muncitori și țărani, dar și de persoane individuale.

Darurile oferite erau machete (tractoare, semănătoare etc.) costume naționale, albume cu desene realizate de copii etc. La intrarea în Parcul Herăstrău s-a înălțat statuia lui I.V. Stalin, înaltă de 8 metri, așezată pe un soclu de 6 metri. În toate orașele, bulevardele din zona centrală purtau numele lui Lenin și Stalin; nu lipseau străzile 7 Noiembrie, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, Armata Roșie etc.

Cultul personalității la liderii romani

A fost promovat și un cult al personalității conducătorilor PMR, evident la dimensiuni mult mai mici. Cei mai mediatizați erau Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Vasile Luca. Au fost editate broșuri de propagandă privind lupta lor împotriva regimului burghezo – moșieresc, pentru prietenie cu Uniunea Sovietică, pentru „pacea și bunăstarea poporului muncitor”.

Lozinca ”Ana, Luca și cu Dej/ Au băgat spaima-n burghezi” era răspândită până și în grădinițele de copii. Presa, mai ales Scânteia, publica fotografiile liderilor PMR, cuvântările rostite de aceștia, reportaje de la vizitele lor în întreprinderi și pe șantiere.

La 8 noiembrie 1951, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost felicitat de către conducerea întreprinderilor din Capitală și din țară (între care Grivița Roșie, Timpuri Noi, Casa Scânteii, Uzinele 23 august din București, Combinatul Siderurgic Hunedoara, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Hidrocentrala V.I. Lenin din Bicaz), de către președinții Gospodăriilor agricole colective, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne etc. În cuvântul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mulțumit „din toată inima” tovarășilor care i-au adresat „cuvinte elogioase”; el a dat asigurări că nu va „înșela încrederea poporului, încrederea clasei muncitoare și a partidului”, că va urma „cu sfințenie îndrumările, sfaturile iubitului nostru tovarăș Stalin”, că va fi „un soldat credincios al cauzei lui Lenin și Stalin [11].

Prudent din fire, Gheorghe Gheorghiu- Dej nu a lăsat să se extindă cultul personalității sale, fapt ce putea genera reacția negativă a liderilor de la Kremlin. În ziua de 2 iulie 1952, el a avut o întâlnire cu redactorii presei centrale și locale, la care s-a referit pe larg la un articol publicat în Scânteia din 21 iunie, intitulat O întâlnire de neuitat. Tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej de vorbă cu stahanoviști și fruntași.

Se scria că muncitorii „simțeau că au în față cel mai bun tovarăș, frate și părinte al lor, pe conducătorul partidului”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a respins o asemenea apreciere: „Ce e aia părinte al lor? E o imitare neserioasă. A scrie așa, împingem la neseriozitate. Părinte al oamenilor muncii e tovarășul Stalin”.

El afirma că, scriindu-se mereu despre Gheorghe Gheorghiu- Dej, „parcă cu sila îl băgați pe gât oamenilor. Să vorbim despre Comitetul Central, de linia C.C., de sarcinile puse de C.C.”. Apoi a citat un alt pasaj: „Am văzut cât de bine cunoaște tovarășul Gheorghiu-Dej traiul nostru din mină”. După care a comentat: „Alții ar putea să spună: «Dacă îl cunoaște, de ce nu e apă potabilă, de ce nu e serviciu sanitar, de nu sunt medici?» E cu atât mai grav”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut „să punem capăt dezmățului. Trebuie să prezentăm lucrurile serios, n-avem nevoie de propagandă ieftină” [12].

Școala si propaganda comunistă

În procesul de modelare a conștiințelor, un rol important revenea școlii, frecventată de milioane de copii și tineri. Legea învățământului din 3 august 1948 a marcat o schimbare fundamentală a concepției care a stat la baza școlii românești, de la Alexandru Ioan Cuza încoace. Legea 13 prevedea că întregul învățământ era de stat, fapt ce însemna desființarea școlilor particulare și confesionale; întregul învățământ devenea laic, astfel că religia a fost scoasă din rândul obiectivelor de învățământ; au fost introduse discipline de științe sociale, cu caracter politico-ideologice.

Învățământul superior a fost și el reorganizat: în locul Facultății de Litere și Filozofie s-au înființat trei facultăți: de Istorie, de Filozofie și de Filologie. Facultățile au fost „epurate” de cadrele „necorespunzătoare”, fiind promovate cadre noi, cu origine sănătoasă și orientare din punct de vedere politic și ideologic.

Academia Romană devine Academia R.P.R.

 La 18 iunie 1948, revista Contemporanul scria: „Academia Română nu a reprezentat în trecut decât un apanaj al claselor posedante, al moșierimii, și, mai de curând, al marii finanțe. Nu meritele științifice sau culturale ale unei personalități au stat la baza criteriilor ce condiționau admiterea de noi membri”. Peste puțin timp a apărut decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 9 iulie 1948, prin care Academia Română devenea instituție de stat, primind numele de Academia Republicii Populare Române.

Sub egida Secției Știință și Cultură a C.C. al P.M.R. s-a elaborat Statutul Academiei R.P.R., potrivit căruia aceasta avea ca sarcină fundamentală „să contribuie la propășirea generală a științelor, literelor și artelor în R.P.R.”; această instituție trebuia să pună „ la baza lucrărilor ei folosirea organizată și metodică a cuceririlor științei și culturii, precum și consolidarea democrației populare în drum spre socialism”.

Academia, ca instituție de stat, depinde de Consiliul de Miniștri, căruia îi prezenta periodic dări de seamă asupra activității ei. În baza unei hotărâri a C.C. al P.M.R., academicienii primeau un spor de retribuție de 15%, precum și automobile pentru folosință personală. Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 12 august, au fost numiți 27 membri titulari activi și 15 membri titulari onorifici ai Academiei R.P.R.

Ștefan Voitec, Petru Groza și C.I. Parhon - Prezidiul ședinței de inaugurare a Academiei RPR

La Secția de Științe istorice, filosofice și economicojuridice au fost numiți membru titulari activi: Petre Constantinescu-Iași, Barbu Lăzăreanu și Andrei Rădulescu, iar Constantin Moisil ca membru titular onorific. Printr-un alt decret, din aceeași zi, a fost stabilită componența Prezidiului Academiei: Traian Săvulescu (președinte), Gheorghe Nicolau (secretar general), Barbu Lăzăreanu, Simon Stoilov, Eugen Macovschi, Nicolae Profiri, Ștefan S. Nicolau, Petre Constantinescu – Iași, Mihai Sadoveanu – membri [14].

Președintele Traian Săvulescu era membru titular din 1936, astfel că numirea lui în această funcție era normală; încă trei dintre membri Prezidiului aveau o anumită vechime (Mihail Sadoveanu, Simon Stoilov și Ștefan S. Nicolau), în timp ce majoritatea acestora deveniseră academicieni titulari la 12 august 1948 (Gheorghe Nicolau, Barbu Lăzăreanu, Eugen Macovschi, Nicolae Profiri, Petre Constantinescu –Iași).

Roller – membru al Academiei R.P.R.

În zilele de 1 – 2 noiembrie a avut loc ședința de alegere, de către Adunarea Generală a Academiei a unor noi membri. Între aceștia, Mihai Roller – cu o activitate științifică nulă, dar care era un colaborator de bază a lui Iosif Chișinevschi la Secția de Știință și Cultură a CC al PMR. Mihai Roller a fost ales și vicepreședinte al Academiei, cu misiunea de a reorganiza activitatea în domeniul științelor sociale, mai ales al istoriei.

Deciziile luate anulau întreaga tradiție a Academiei Române, nu numai prin desemnarea unor membri de către guvern, ci și prin numirea în conducere a persoanelor care până în ziua respectivă nu făceau parte dintr-un înaltul forum științific și de consacrare. Academia R.P.R. devenea o anexă a P.M.R. și a puterii executive. Criteriul politic a fost utilizat și în privința vechilor membri ai Academiei. Potrivit Statutului, nu puteau fi membri ai Academiei „persoanele care, prin activitatea lor, s-au pus în slujba fascismului și a reacțiunii, dăunând prin acestea intereselor țării și ale poporului”.

Pe această bază au fost înlăturate numeroase personalități: Lucian Blaga, P.P. Negulescu, Ștefan Ciobanu, Ioan Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru, Onisifor Ghibu, Nicolae Bănescu, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, Ion Nistor, Petre Antonescu, Teofil Săuciuc – Săveanu, Victor Vâlcovici, Dragomir Hurmuzescu ș.a., în total peste o sută de persoane [15].

Epurarea învățământului superior

Epurarea politică a cuprins toate domeniile vieții intelectuale, cel mai grav afectat fiind învățământul superior. Încă de la 1 septembrie 1947 au fost comprimați sau pensionați Dimitrie Gusti, Gheorghe Oprescu, Teofil Săuciuc – Săveanu, Florian Ștefănescu – Goangă ș.a. Ulterior, tot din motive politice, au fost scoși din învățământ Lucian Blaga, George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Liviu Rusu etc. În raportul prezentat de Gheorghe Vasilichi în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 7 februarie 1949 se aprecia că prin măsurile luate a reușit să spargă „carapacea reacționară care era autonomia universitară”  [16].

Studenți ieșind de la Institutul de Studii Romano-Sovietice din București 

În locul celor eliminați au fost promovați staliniști învederați, ca Mihai Novicov, Pavel Apostol, C.I. Gulian, Savin Bratu, Ion Vitner, Ovid Crohmălniceanu ș.a. Pentru formarea de cadre noi au fost trimiși la studii în Uniunea Sovietică numeroși tineri, fii de muncitori și țărani, de unde se întorceau cu titlul de „candidat în științe” (titulatură care a înlocuit-o pe cea de doctor), fiind numiți în funcții de conducere (șefi de catedră, șefi de sector în institutele de cercetare științifică etc.). Consilierii sovietici, care funcționau pe lângă toate facultățile, vizau cursurile pe care cadrele didactice le citeau apoi în fața studenților.

Institute de cercetare pe model sovietic

Preluându-se modelul sovietic, s-au creat institute de cercetare, în cadrul Academiei. La 15 iulie s-a înființat Institutul de Istorie a R.P.R., desființându-se Institutul de Istorie Națională, Institutul de Studii Bizantine, Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, Institutul de Cercetări Balcanice, precum și institutele de istorie din Iași și Cluj.

Inițial, în fruntea Institutului de Istorie al R.P.R. s-a aflat Andrei Oțetea, unul dintre puținii istorici care se declarase marxist înainte de 1944; dar el nu prezenta suficientă încredere din punct de vedere ideologic și a fost înlocuit, chiar în 1948, de Petre Constantinescu-Iași, căruia i-a succedat, în 1953, Victor Cheresteșiu. În fruntea filialei din Cluj a fost numit Constantin Daicoviciu, iar a celei din Iași, profesorul Jean Livescu (specialist în limba germană).

La 26 martie 1951, s-a înființat Institutul de Istorie a Partidului Muncitoresc Român, care avea sarcina de a cerceta istoria mișcării comuniste și activitatea P.C.R. Din Consiliul Științific al Institutului făceau parte principalii lideri ai P.C.R.: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș, Gheorghe Apostol, precum și Leonte Răutu, Mihail Roller, Sorin Toma ș.a.

Leonte Răutu (foto) dădea indicații asupra modului în care trebuiau abordate problemele concrete. În broșura intitulată Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului în științele sociale, publicată în 1949, el critica istoriografia burgheză, care nu ar fi acordat atenția necesară rolului slavilor în formarea poporului român, nu a aplicat principiul luptei de clasă în aprecierea evenimentelor și a personalităților; despre Titu Maiorescu scria că a teoretizat plagiatul și imitația servilă, iar Lucian Blaga era acuzat că ascundea „putregaiul cosmopolit în carapacea verbiajului despre specificul național”.

Manualele unice – traduceri din limba rusă

În învățământul primar și mediu (liceal) s-au introdus manuale unice, traduse din limba rusă sau alcătuite sub controlul consilierilor sovietici. Din noile manuale lipseau personalități marcante precum Octavian Goga, Titu Maiorescu, Ion Barbu, Vasile Voiculescu. Pe baza concepției luptei de clasă, Mihai Eminescu era prezent cu poezia Împărat și proletar, iar George Coșbuc cu Noi vrem pământ. Istoria românilor era modelată după interesul marelui vecin de la Răsărit, care trebuia prezentat ca eliberator, iar poporul român beneficiarul politicii Rusiei și apoi a Uniunii Sovietice.

Manualul intitulat Istoria R.P.R., elaborat sub redacția lui Mihai Roller, avea aproape 700 de pagini, dar nu conținea nici măcar un paragraf consacrat unirii din 1918. Capitolul intitulat România în perioada avântului revoluționar creat sub influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (1917 - 1923), avea următoarele subtitluri:

• 1) Însemnătatea istorico-mondială a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie;
• 2) Intervenția imperialistă împotriva revoluției socialiste din Rusia;
• 3) Situația economico-socială a României după războiul imperialist (1914 - 1918);
• 4) Lupta clasei muncitoare între anii 1917 - 1920; 5) Greva generală din 1920;
• 6) Crearea Partidului Comunist din România;
• 7) Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România.

Școala românească a fost transformată într-o instituție de educație în spiritul ideologiei comuniste, copiii și tinerii fiind lipsiți de posibilitatea cunoașterii multora dintre valorile autentice ale poporului român. Ei nu aveau acces doar la publicațiile oficiale, celelalte erau interzise pe baza unor decizii ale conducerii superioare de partid. O componentă esențială a procesului de sovietizare și de impunere a ideologiei comuniste a fost anihilarea marilor personalități ale culturii naționale.

S-a considerat că nu era suficientă interzicerea operei lor, ci trebuia ca și persoanele să fie compromise. Încă din decembrie 1944, publicistul I. Ludo a semnat un vehement articol împotriva lui Nicolae Iorga, pe care-l acuza că a urmărit „exterminarea” evreilor, a fost un ideolog al extremei drepte din România, precum și „un înverșunat și neînduplecat adversar al Uniunii Sovietice” [17].

Deși a fost ucis de legionari, N. Iorga nu a fost „reabilitat” de regimul democrat – popular, tocmai pentru că, prin opera sa, se ilustra ca una dintre cele mai valoroase personalități ale poporului român. În noul context istoric, nu numai că nu se cultiva valorile naționale, dar ele erau minimalizate și contestate.

Cazul Tudor Arghezi

Din domeniul literaturii cel ales pentru a fi „desființat” era Tudor Arghezi, poetul care revoluționase limba română și extinsese aria tematică a scrisului său în domenii neabordate până atunci. În 1946, Tudor Arghezi primise Premiul Național pentru poezie, în speranța că se va apropia de P.C.R. sau măcar va fi neutru din punct de vedere politic.

Dar, în 1947, el a publicat volumul 101 poeme, în care stilul său polemic nu s-a dezmințit; în câteva poeme făcea aluzie la târguiala cu privire la înstrăinarea pământului țării, folosind chiar cuvântul „liftă”. Aluzia la Basarabia și la sovieticii păgâni era mai mult decât evidentă, astfel că lucrarea a fost scoasă din librării și dată la topit. Conducerea de partid a decis să i se dea o ripostă nimicitoare.

Primul articol scris de Miron Radu Paraschivescu, în care i se contesta lui Tudor Arghezi calitatea de mare poet și se insista asupra profilului politic al acestuia, a fost considerat nesatisfăcător la Secția de Propagandă . De aceea s-a apelat la Sorin Toma, redactorul–șef al Scânteii, cerându-i-se să scrie un articol mai amplu, care să reprezinte nu numai un avertisment dat lui Tudor Arghezi, ci și o critică nimicitoare a operei sale poetice, pentru a-l discredita și a oferi o altă perspectivă tuturor scriitorilor.

Tudor Arghezi: condamnat și... decorat de regimul comunist (Poetul primind o decorație de la Maurer) 

I s-a găsit și un titlu penetrant: ”Poezia putrefacției și putrefacția poeziei”. Materialul, comandat de Iosif Chișinevschi, a fost aprobat de Secția CC al PMR, după care a fost publicat în patru numere din Scânteia, în ianuarie 1948. Tudor Arghezi era atacat în termeni extrem de duri; în articol se afirma că poetul avea de ales între calea idealului de eliberare a omenirii și aceea a renegării milioanelor de frați, a îmburghezirii morale și mai târziu materiale; dar Tudor Arghezi a optat să scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea imorală a burgheziei. După aceste aprecieri, urma concluzia: O asemenea estetică nu poate prinde o mai mare valoare de circulație decât ar putea să aibă niște obiecte fabricate într-o leprozerie sau niște idei elaborate în casa de nebuni. Ea nu este propriu-zis o estetică, ci un fenomen patologic, un agent al contagiunii pe care societatea sănătoasă trebuie să-l izoleze [19]. Articolul a fost considerat un model de critică marxistă și introdus ca „obiect de studiu în învățământul de partid și de stat” [20].

Publicații interzise

În 1948 a fost publicată, sub egida Ministerului Artelor și Informațiilor, lucrarea intitulată Publicații interzise, conținând 8000 de titluri. Această lucrare se înscria pe linia obligațiilor asumate prin Convenția de armistițiu din septembrie 1944, care prevedea scoaterea din circulație a tuturor publicațiilor fasciste, legionare, naziste, hitleriste, antisovietice. Prima listă se publicase în martie 1945, iar a doua în iulie 1946. Deși România semnase tratatul de pace la 10 februarie 1947, ocupația sovietică a continuat, astfel că – în domeniul culturii, ca și celelalte – au fost impuse directivele Kremlinului.

S-a realizat o adevărată epurare a istoriei și culturii românești de valorile ei naționale. Erau interzise publicațiile referitoare la Basarabia, indiferent dacă abordau probleme de istorie, geografie, demografie, cultură etc. Românii nu mai aveau dreptul să cunoască realitatea, ci doar să-și însușească punctul de vedere sovietic, potrivit căruia Basarabia era un străvechi teritoriu rusesc, intrat în mod firesc în 1812 în cadrul Rusiei; în 1918, armata regală a anexat Basarabia, care a fost transformată într-o colonie; a fost eliberată în 1940, pentru ca în 1941 – 1944 să cadă sub jugul imperialismului român; apoi, prin eroismul Armatei Roșii, a fost eliberată, intrând definitiv în rândul Uniunii Republicii Socialiste Sovietice.

Nu erau admise lucrările care abordau într-o manieră critică atitudinea Rusiei țariste și a Uniunii Sovietice față de România. Propaganda oficială acredita ideea că, de-a lungul istoriei, românii au beneficiat de sprijinul Rusiei, că Uniunea Sovietică era deosebit e generoasă, nesolicitând despăgubiri pentru toate distrugerile făcute de armata română în timpul războiului, iar Armata Roșie a eliberat România de sub jugul fascist.

Erau eliminate lucrările care se refereau la românii din afara granițelor României; nu numai din Basarabia și nordul Bucovinei, dar și din Cadrilater, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, SUA, Canada, Australia etc. Se preciza că erau interzise hărțile care cuprind în granițele României teritorii care nu-i aparțineau în acel moment. Astfel, se putea realiza o imagine deformată asupra statului național român, precum și a prezenței românilor în afara granițelor, cu care s-ar fi putut întreține legături firești.

Harta României interbelice era prezentată în granițele din 1947, având marcate localitățile în care au avut loc mișcări sociale. Interzise erau publicațiile „burgheze”, consacrate statului național, noua istoriografie acreditând ideea că în procesul de constituire a acestuia a beneficiat de sprijinul Rusiei, în timp ce Franța și Marea Britanie au urmărit să jefuiască poporul român și să-l subjuge din punct de vedere politic.

Nu puteau circula publicațiile privitoare la minoritățile naționale, mai ales la evrei; scopul, care s-a evidențiat foarte curând, fiind acela de a-i prezenta pe români ca naționaliști, xenofobi, asupritori ai minorităților naționale. Erau practic eliminate toate publicațiile care-i prezentau pe români ca fiind creștini, ortodocși. În locul acelora urma să se publice lucrări care propagau ateismul, combăteau religia, cu toate cultele sale.

Cenzura, care, încă din septembrie 1944, se afla sub controlul sovieticilor, era extrem de vigilentă în aplicarea directivelor primite pentru a nu lăsa să se „strecoare” lucrări sau articole neconvenabile regimului. Pentru ca cititorul din România democrat – populară să nu vină în contact cu scrierile considerate reacționare, antisovietice, naționaliste, mistice etc. s-a procedat la republicarea unor lucrări, din care au fost scoase părțile neconvenabile pentru regim.

În unele situații s-au eliminat părți întregi (capitole din romane sau cărți de istorie, poezii, cântece etc.), dar au fost și numeroase situații când s-au scos fraze și chiar cuvinte fără să se menționeze; s-a ajuns la practica „croșetării” textelor, ajungându-se uneori la deformarea conținutului. Dar, pentru activiștii culturali, nu acuratețea științifică era importantă, ci mesajul politico-ideologic. Ei aveau menirea de a contribui la formarea „omului nou” și de aceea căutau să-l ferească de orice influențe ale ideologiei burgheze, mistice, naționaliste, reacționare.

Lista celor interziși total sau doar parțial îi cuprindea pe: Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Mihail Eminescu, C. Stere, B. P, Hasdeu, A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga, Ioan Lupaș, P.P. Panaitescu, Silviu Dragomir, Ion Nistor, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Nicolae Paulescu. Existau și cărturari eliminați cu totul din cultura română: Octavian Goga, Aron Cotruș, Radu Gyr, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, A.C. Cuza, Mihai Manoilescu, Gheorghe I. Brătianu, Traian Brăileanu etc.

De asemenea, erau interzise toate scrierile autorilor rămași peste hotare. Prin această uriașă operațiune de epurare s-a urmărit, în fond, pierderea identității poporului român, sărăcirea lui de valorile culturale, acumulate de-a lungul secolelor.

Promotorii realismului socialist

Pe de altă parte, erau puternic mediatizați promotorii „realismului socialist”: Ion Călugăru, Petru Dumitriu, Nagy Istvan, A. Toma, Dan Deșliu, Mihai Beniuc, I. Ludo, Nina Casian. Aceștia scriau despre mineri și oțelari, despre constructorii Canalului Dunăre – Marea Neagră, scriau versuri închinate lui I.V. Stalin și Gheorghiu – Dej și Anei Pauker, îl înfierau pe „călăul” Tito, ridiculizau oamenii politici români din perioada interbelică, omagiau Armata Roșie eliberatoare. Pentru formarea unor tineri scriitori s-a înființat, în 1950, Școala de Literatură (după modelul Institutului de Literatură Maksim Gorki din Moscova). Elevii, mai ales fii de muncitori și țărani, urmau un program, la capătul căruia primeau „diploma de scriitor”.

Unii dintre ei chiar au ajuns scriitori: Nicolae Labiș, Alexandru Andrițoiu, Ion Gheorghe, George Toma Maiorescu, Ioan Grigorescu. Cei mai mulți însă au rămas doar cu diploma, deoarece le lipsea harul necesar. După câțiva ani de funcționare, Școala a început să fie privită cu suspiciune, deoarece unii elevi, pe lângă acte de indisciplină specific vârstei, au fost surprinși citind poezii de Tudor Arghezi, Radu Gyr, Lucian Blaga etc [21]. Ajungându- se la concluzia că „școala nu dă o educație corespunzătoare” [22] tinerilor scriitori, aceasta a fost desființată, în 1954, elevii fiind transferați la Facultatea de Filologie a Universității din București.

Pe un fond de o mare agresivitate împotriva tuturor valorilor naționale, din inițiativa unor intelectuali de marcă s-au organizat festivitățile pentru marcarea centenarului Eminescu (15 ianuarie 1950). În fruntea comitetului de organizare s-a aflat Mihail Sadoveanu; au fost publicate volume de poezii, s-au organizat expoziții, conferințe, o adunare festivă la Ateneul Român. Centenarul Eminescu a fost o victorie a literaturii române [23] și a valorilor ei fundamentale.

De regulă, măsurile coercitive (arestări, deportări, trimitere la muncă forțată) au ocolit unele categorii de intelectuali; în documentele P.M.R. se preciza că vor fi exceptate următoarele categorii : ingineri, arhitecți, medici și farmaciști încadrați într-o instituție de stat [24]. Existau și unii cărturari care se alăturaseră partidului, publicând lucrări în spiritul „realismului socialist”, dar care erau „pătați”. La 22 martie 1950, Secretariatul C.C. al P.M.R. a hotărât excluderea din partid a 16 scriitori, între care Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, Alexandru Kirițescu, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius, Victor Tulbure, Coca Farago, Petru Bellu, Mihu Dragomir.

Unii scriseseră articole în favoarea participării României la războiul antisovietic, alții avuseseră legături cu Siguranța sau cu Mișcarea Legionară. S-a decis ca ei să fie tratați cu atenție, să se stea de vorbă cu ei, arătându-li-se că „și în Uniunea Sovietică sunt mulți scriitori care nu sunt membri de partid, ca Ehrenburg”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus trebuie avut grijă să nu-i îndepărtăm, să-i aruncăm în brațele dușmanului, iar Vasile Luca a accentuat: Trebuie arătat că ei pot servi poporul, că se pot reabilita, dar ca nemembri de partid.

După câțiva ani de penitență, aproape toți au fost reabilitați, fiind chiar promovați în conducerea Uniunii Scriitorilor. Au fost și cărturari de mare valoare care și-au însușit și au promovat linia politică a P.M.R. Între aceștia medicul C.I. Parhon, agronomul Traian Săvulescu, lingviștii Iorgu Iordan și Emil Petrovici, scriitorul Mihail Sadoveanu, matematicienii Grigore Moisil și Miron Nicolescu, fizicianul Horia Hulubei, istoricul David Prodan, actorii Lucia Sturdza Bulandra și Costache Antoniu, dirijorul George Georgescu.

Cei care acceptau să susțină linia politică și ideologică a partidului beneficiau de importante avantaje materiale (salarii, indemnizații, drepturi de autor) și morale (decorații, alegeri în funcții de conducere etc.) În anul 1949 s-a instituit Premiul de Stat clasa I-a (în valoare de 500000 lei) și clasa a II-a (în valoare de 200000 lei). În 1950 s-a creat ”Fondul literar” cu scopul de a stimula creația literară, de a asigura condiții materiale tot mai bune pentru scriitorii din R.P.R., care pun talentul și capacitatea lor de muncă în slujba poporului nostru [25].

De asemenea fonduri beneficiau și compozitorii, artiștii plastici ș.a. După campaniile ideologice extrem de dure din anii 1948 – 1950 a urmat o oarecare relaxare. În 1951, numele lui Tudor Arghezi a reapărut în calitate de traducător a unei lucrări de A.I. Kuprin, iar în 1952 a unui volum de Anatole France. În decembrie 1952, Tudor Arghezi a luat cuvântul la Congresul Național pentru Apărarea Păcii, desfășurat sub președinția lui Mihail Sadoveanu.

După o interdicție de cinci ani, Lucian Blaga a semnat, în 1954, traducerea operei Faust de Goethe. La rândul său, George Călinescu a reușit să publice în 1953 romanul Bietul Ioanide26. După moartea lui I.V. Stalin, în martie 1953, noua conducere sovietică, în frunte cu N.S. Hrușciov, a îngăduit o anumită relaxare în domeniul ideologic, fapt ce s-a resimțit în toate țările socialiste, inclusiv în România. Treptat, avea să se înregistreze un „dezgheț”, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, cu consecințe pozitive în domeniile științei, culturii, învățământului etc.

NOTE

1. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole și cuvântări, ediția a IV-a București, Editura de stat pentru Literatură și Artă, 1955, p. 156- 157.
2. Ibidem, p. 161 – 162.
3. ANIC, fond CC al PRM, Secția Agitație și Propagandă, dos. 21/ 1948, f. 3-6.
4. România. Viața politică în documente . 1950. București, Arhivele Naționale ale României, 2002, p. 80-82.
5. Pavel Åugui, Amurgul demiurgilor, Arghezi, Blaga, Călinescu, Dosare literare, București, Editura Floarea Drarurilor, 1998, p. 12.
6. Gheorghe Cristea, Zâna moragana și adevărul socialmente necesar. Mărturiile unui fost ziarist, 11 ani și jumătate în redacția „Scânteii”, București, Editura Proxima, 2004, p. 47.
7. Buletinul oficial, nr. 1 din 27 septembrie 1952.
8. ANIC, fond CC al PCR Secția Agitație și Propagandă, dosar 1/ 1949, f. 7.
9. Eugen Denize și Cezar Mâță, România comunistă. Statul și propaganda, 1948 – 1953, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2005, p. 337 – 338.
10. România. Viața politică în documente. 1950, p. 242.
11. Ibidem, p. 386 – 387. 12. Ibidem, p. 402 – 403.
13. Monitorul oficial, nr. 117 din 3 august 1948.
14. Academia R.P.R. Statutul de organizare și funcționare și Regulamentul general, 1948, p. 7.
15. Dr. Doina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicționar. Ediția a III-a, revăzută și adăugită, București, Editura Enciclopedică/ Editura Academiei Române, București, 2003, p. 23.
16. Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. II, 1949, București, Arhivele Naționale ale României, 2003, p. 56.
17. Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga 1940 – 1947, vol. II, București, 100 + 1 Gramar, 2002, p. 146 – 150.
18. Sorin Toma, Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist redactor-șef al „Scânteii” din 1947 până în 1960, Editura Compania, 2004, p. 328.
19. Scânteia din 5, 7, 9 și 10 ianuarie 1948.
20. Sorin Toma, op. cit., p. 332.
21. Marin Radu Mocanu, Cazarma scriitorilor. Documente, București, Editura Albastros, 1999, p. 125.
22. Mihai Beniuc, Sub patru dictaturi (1940 - 1975). Editura Ion Cristoiu, București, 1999, p. 207.
23. Ibidem, p. 162.
24. ANIC, fond Cancelarie, dosar 16/ 1953, f. 6.
25. Ibidem, fond Secția Propagandă, dosar 115/ 1950, f. 199.
26. Vezi pe larg, Pavel Țugui, Amurgul demiurgilor: Arghezi, Blaga, Călinescu. Dosare literare, București, Editura Floarea Darurilor, 1998.