Imaginea Rusiei în presa românească (1914-1916) şi idealul naţional. Transilvania sau Basarabia?
Cei doi ani de neutralitate (1914-1916) au constituit pentru societatea românească o perioadă de maximă intensitate emoţională, marcată de frământări, idealuri, speranţe şi teamă. Războiul care se desfăşura în apropierea graniţelor României punea guvernul român condus de Ionel I.C. Brătianu în faţa unei serioase dileme, întrucât trebuia să adopte o decizie extrem de importantă pentru destinul statului şi al poporului român. Pentru a obţine mai multă legitimitate, această decizie trebuia să întrunească şi aprobarea majorităţii societăţii româneşti, iar presa era unul dintre instrumentele principale prin care se putea influenţa opinia publică în scopul de a sprijini o anumită orientare a politicii externe.
În spaţiul public românesc existau în această perioadă dezbateri intense referitoare la orientarea pe care trebuia s-o adopte România vis à vis de conflictul european. În funcţie de această orientare, statul român se putea reîntregi cu una sau mai multe provincii aflate sub ocupaţie, putea pierde teritorii sau, în cel mai rău caz, putea dispărea de pe harta Europei. Un palier principal al acestor dezbateri îl reprezenta presa, care era împărţită în două mari tabere:proantantistă, care milita pentru alăturarea României în război de partea Antantei, şi, de cealaltă parte, presa germanofilă, care susţinea intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, sau, ca obiectiv minimal, menţinerea neutralităţii. În acestă polemică intensă din paginile ziarelor româneşti, imaginea Rusiei era una fundamentală. Astfel, presa germanofilă căuta să evidenţieze şi să accentueze păcatele istorice ale Rusiei, pericolul pe care Imperiul Rus l-a reprezentat dintotdeauna pentru statul şi poporul român, în timp ce, de cealaltă parte, presa antantofilă urmărea să îmbunătăţească într-o anumită măsură imaginea acestuia, pentru a elimina şi ultimul obstacol care tempera avântul războinic al antantiştilor.
Înainte de declanşarea Primului Război Mondial, Imperiul Rus avea o anumită imagine în rândul opiniei publice româneşti, una profund negativă, pricinuită în special de experienţa istorică. Deşi nu au existat niciodată confruntări directe româno-ruse, ruperea Basarabiei din trupul Moldovei în anul 1812, desele ocupaţii militare, cu toate consecinţele nefaste ale acestora, atitudinea sfidătoare a Rusiei faţă de aliatul său în anul 1878 au lăsat urme adânci în conştiinţa publică, contribuind astfel la crearea unei imagini deplorabile a Rusiei imperiale în societatea românească în preajma izbucnirii războiului.
După constituirea statului român independent se deschidea prin actualul război perspectiva întregirii României cu încă o provincie aflată sub dominaţie străină. Se punea însă o problemă delicată:care era provincia pentru care statul român trebuia să lupte şi care trebuia să fie la acel moment sacrificată? Transilvania, aflată sub stăpânire austro-ungară, sau Basarabia, provincia ruptă din trupul Moldovei de Imperiul Ţarist? Posibilitatea ideală, a întregirii depline, care s-a realizat după război, nu era atunci anticipată, fiind exclusă din discursul public.
România trebuia să aleagă
Guvernul român era pus în faţa unei dileme tragice, „ce a provocat dispute aprigi, disensiuni şi incriminări grave între partizanii uneia sau alteia dintre cele două politici” (1). România trebuia să aleagă, iar ziarele s-au împărţit în doua mari tabere, argumentând alegerea variantei pe care o susţineau. Ideea neutralităţii definitive era una marginală, în general considerându-se că România nu trebuie să aştepte nepăsătoare desfăşurarea evoluţiilor de pe front, având în vedere că are aspiraţii naţionale de realizat, iar războiul deschidea perspectiva de îndeplinire a acestora. O eventuală inacţiune şi ratare a şansei oferite de contextul internaţional erau inacceptabile şi de neconceput.
Participarea la război reprezenta un sacrificiu, o jertfă de sânge ce trebuia plătită de România în schimbul reîntregirii cu una sau mai multe dintre provinciile locuite de români aflate în vecinătatea sa, dacă adăugăm şi Bucovina pe lângă Transilvania sau Basarabia. Bucovina sau parte din ea se putea obţine indiferent de partea cui ar fi intrat România, dar între Basarabia şi Transilvania trebuia de ales. Exista, de asemenea, şi varianta pesimistă ca România, dacă nu făcea alegerea corectă, nu numai că nu se întregea cu vreo provincie, dar, din contră, putea pierde teritorii sau, mai grav, putea să dispară ca stat de pe harta Europei. Această variantă nu putea fi exclusă şi era ipotetic valabilă chiar dacă România ar fi ales varianta neutralităţii definitive.
Imaginea Rusiei, esenţială în alegerea uneia dintre părţile războinice
Pentru a obţine Transilvania, România trebuia să se alieze cu Antanta, dar era evident că la modul concret ar fi fost vorba în principal de o cooperare militară româno-rusă, întrucât Franţa şi Anglia luptau pe frontul principal din vest. În schimb, dacă s-ar fi optat pentru Basarabia, războiul ar fi fost purtat alături de germano-austro-ungari împotriva Rusiei. Aşadar, imaginea şi rolul Imperiului nordic în această controversă erau esenţiale.
Ziarele antantofile, ce susţineau că România trebuie să profite de slăbiciunea Austro-Ungariei şi să elibereze Transilvania, erau în general de acord că Imperiul Rus reprezenta un pericol pentru România, însă se sugera ideea că statul român îmbogăţit cu patru milioane de români ardeleni ar fi putut rezista mai bine în faţa unei eventuale agresiuni ruseşti (2). Pe de altă parte, într-un articol din „Universul” se acredita ideea că, România, luptând pentru Ardeal, ar putea obţine reîntregirea deplină, întrucât Rusia, conştientă de greşeală făcută la 1878, putea înapoia Basarabia României, ceea ce ar constitui din partea sa „un gest care ne-ar umple de entuziasm şi prin care ar înlătura pentru totdeauna piedicile cari s-ar mai opune unei bune vecinătăţi şi unor raporturi de dăinuitoare prietenie între noi şi Ruşi”. Dar chiar dacă Rusia nu ar face acest lucru, „conştiinţa publică a ales. Din adâncul ei se strigă cu tărie:Ardealul” (3). Asta însă nu însemna că România renunţa definitiv la Basarabia, dar condiţiile vremii impuneau, din perspectiva antantofilă, intrarea în război pentru obţinerea Transilvaniei. Pentru recuperarea Basarabiei se va aştepta un moment mai favorabil pe viitor (4).
Antantofilii şi germanofilii:argumente şi contraargumente
Principalul argument folosit de antantofili în scopul de a convinge opinia publică de necesitatea de a intra în război pentru Transilvania era acela că Basarabia n-o vom putea păstra mult timp chiar dacă am obţine-o, întrucât Rusia o va lua înapoi, aşa cum s-a întâmplat şi în anul 1878. În acest sens, George Diamandy afirma:„Iar dacă am lua şi toată Basarabia prin arme, cât timp o vom putea păstra împotriva unei ţări tinere, în plină evoluţie, având de partea ei Francia şi Anglia, solidarizate prin egemonia germano-maghiară?” (5) Acelaşi autor scria în aprilie 1916, când situaţia pe front era una favorabilă Puterilor Centrale, că, deşi era mai uşor de cucerit Basarabia decât Transilvania, nu trebuia pusă problema cuceririi, dar a păstrării provinciei, susţinând mai departe că „împotriva Austro-Ungariei puteam păstra Ardealul pentru totdeauna, în timp ce Basarabia n-o putem păstra mult timp chiar în cazul înfrângerii Antantei” (6).
Cum răspundea presa germanofilă acestui argument? Spre exemplu, autorul unui articol apărut în „Seara” afirma faptul că Basarabia, nefiind un teritoriu rusesc, ci unul românesc, ruşii nu ar trebuie să rămână foarte afectaţi de pierderea acestei provincii. Apoi, Rusia, având un teritoriu imens, „ce înseamnă la dânsa un petec de pământ infim de mic ca Basarabia, faţă de întinderea teritorială a tuturor rusiilor, pentru ca marele imperiu să caute cu tot dinadinsul a relua acel petec chiar cu riscul de a-şi face din România un duşman implacabil?”, întreba, retoric, jurnalistul. În cazul în care totuşi Rusia ar dori să recupereze provincia pierdută, „fireşte că singură România nu va putea resista răzbunărei ruseşti şi că va trebui să continue pactul de prietenie cu puterile centrale” (7).
Într-un articol din „Steagul” se arăta că interesul Rusiei nu era doar asupra Basarabiei, şi dacă România n-ar putea păstra această provincie, atunci însuşi statul român ar fi în pericol de a dispărea din drumul Rusiei spre Constantinopol. În acelaşi articol se afirma mai departe că aşa cum agresiunea Austriei contra Serbiei a stârnit un război european, la fel s-ar întâmpla şi în cazul în care Rusia ar agresa România în scopul reocupării provinciei româneşti pierdute (8). Şi dacă Basarabia nu ar putea fi păstrată mult timp în faţa unei Rusii înapoiate din punct de vedere cultural şi economic, atunci, utilizând aceeaşi logică, Germania şi Austro-Ungaria, mult superioare din toate punctele de vedere Rusiei şi care rezistau cu succes în faţa Europei coalizate împotriva lor, ar fi putut de asemenea recupera Transilvania pe viitor (9).
Bucureștiul în preajma Primului Război Mondial – scena marilor dezbateri pro sau contra unei alianțe cu Imperiul Țarist
O eventuală obţinere a Transilvaniei cu ajutorul Rusiei ar pune România într-o postură de subordonare faţă de Imperiul Rus, se arăta într-un articol din „Seara”:„Ce ar putea să însemneze pentru noi un Ardeal din graţia Rusiei? O stăpânire condiţionată, faţă de care imperiul moscovit n-ar putea lipsi să-şi ia măsurile, ce ne-ar face pe noi cu totul atârnători de el [...].” (10) Pe de altă parte, într-o analiză geopolitică apărută în oficiosul conservator „Steagul”, se sugera ideea că România în actuală conjunctură nu ar putea dobândi Transilvania, întrucât Carpaţii erau o barieră naturală împotriva expansiunii ruseşti spre centrul Europei, reprezentând, de asemenea, cheia Berlinului şi a Vienei. Ungurii au fost desemnaţi de către germani cu paza acestei frontiere, iar lucrurile nu se puteau schimba atunci decât dacă puterea Germaniei ar fi fost desfiinţată în favoarea Rusiei sau dacă România ar fi primit încredinţarea supravegherii acestei stavile în locul ungurilor, lucru care atunci nu se întrevedea. În finalul articolului se conchidea că, dat fiind faptul că România nu putea râvni la Transilvania, ar fi trebuit să lupte împotriva Rusiei pentru obţinerea Basarabiei (11).
Unde trăiesc românii mai rău?
Un alt palier pe care se purta dezbaterea din presă Transilvania versus Basarabia era situaţia în care se găseau românii din aceste provincii. Din punct de vedere moral, Regatul Român, reprezentând ţara mamă, trebuia să lupte pentru a salva copilul cel mai necăjit, aflat în situaţia cea mai dificilă. Care era însă acesta?
La această întrebare, ziarele răspundeau diferit, în funcţie de orientarea pe care o susţineau. Astfel, presa antantofilă susţinea că situaţia românilor transilvăneni era mai dificilă, argumentele în sensul acesta fiind variate. Unul dintre argumentele folosite era acela că Transilvania se afla de multe veacuri sub jugul maghiar, spre deosebire de Basarabia, ocupată de Imperiul Ţarist cu doar o sută de ani în urmă (12). Un alt argument utilizat era acela că românii din Ardeal erau persecutaţi din cauza naţionalităţii lor române. Nu acelaşi lucru se putea spune despre românii basarabeni, care nu erau discriminaţi în niciun fel, fiind afectaţi în egală măsură ca şi celelalte naţionalităţi conlocuitoare din Imperiul Rus de lipsa unei culturi avansate (13).
Pe de altă parte, ziarul „Epoca” publica într-unul dintre numerele sale, înainte de a trece în tabăra Antantei, o scrisoare a unui profesor german care a locuit mult timp în România. El susţinea că din punct de vedere al dezvoltării culturale, situaţia românilor basarabeni era mult mai delicată decât cea a românilor transilvăneni, argumentând prin faptul că începuturile culturii române au venit din Ardeal. Românii din această provincie beneficiau de autonomie bisericească, şcoli şi presă liberă, spre deosebire de basarabeni care nu aveau nicio facilitate de genul acesta şi, în consecinţa lipsei de instrucţie şcolară, nu au dezvoltată conştiinţa naţională, nu cunosc faptul că fac parte din familia poparelor latine, ci ştiu doar că sunt moldoveni (14).
În acelaşi sens, „Seara” arăta că idealul naţional al României se îndrepta mai mult spre Ardeal deoarece acolo exista o conştiinţă românească puternică, întreţinută prin şcoală, presă şi de către pătura intelectuală, existând legături culturale intense între românii Transilvania şi cei din Regat. În schimb, în Basarabia, afirmarea românismului a fost cu totul înăbuşită de regimul ţarist reacţionar, care şi-a propus şi a reuşit să rupă legătura dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului. Aici limba română a fost interzisă în şcoală şi biserică, o mare parte a boierilor au fost rusificaţi prin corupere, iar cei care s-au opus politicii ţariste au fost fie duşi în Siberia, fie au plecat singuri în surghiun. Ţărănimea a fost ţinută în mizerie, o parte dintr-însa a fost deportată în interiorul Imperiului Ţarist, iar pământurile sale rămase libere au fost împărţite de către autorităţi coloniştilor (15). Totuşi, cu toată politica de rusificare promovată de regimul ţarist în Basarabia, unica limbă pe care o cunosc ţăranii de aici e limba română, pe care o transmit din generaţie în generaţie (16).
Ziarele germanofile promovau ideea că statul român trebuia să intre în război în scopul de a-i elibera pe românii care suferă cel mai mult şi care sunt cei mai ameninţaţi cu dispariţia ca neam. Aceştia erau, fără îndoială basarabenii, care, din cauza politicii agresive de rusificare la care erau supuşi, puteau în scurt timp să se piardă în marea masă a Imperiului Rus şi să-şi uite astfel originea. Din acest punct de vedere, românii ardeleni stăteau mult mai bine, ei nefiind în niciun fel ameninţaţi, întrucât puteau liber să folosească limba română, dispuneau de învăţământ şi presă liberă în care îşi puteau apăra drepturile şi aveau, de asemenea şi o avansată organizare economică. Ţăranii din Ardeal erau mult mai înstăriţi chiar decât cei din Regat, nemaivorbind de cei din Basarabia (17).
Pragmaticii:de unde-ar avea România mai mult de câştigat?
Existau în presa românească şi abordări mai puţin sentimentale, ci chiar foarte pragmatice a opţiunii pe care România trebuia s-o adopte în Primul Război Mondial. Care era provincia prin dobândirea căreia statul român ar fi avut cel mai mult de câştigat din punct de vedere economic şi strategic?
La fel ca şi în cazul celorlalte întrebări, părerile exprimate în presă vis à vis de acest aspect erau împărţite. O amplă pledoarie în favoarea avantajelor mai multe pe care le-ar obţinute România prin ocuparea Transilvaniei era făcută într-unul din articolele apărute în ziarul „Adevărul”. În acest articol, intitulat sugestiv „De ce Ardealul?”, se afirma că această provincie e mult mai industrializată, iar România şi-ar completa economia prin obţinerea sa. Basarabia, în schimb, era considerată ca o provincie eminamente agricolă, iar prin eventuala dobândire a sa România n-ar avea mult de câştigat, ci, din contră, caracterul agrar al ţării s-ar fi accentuat.
Desen satiric apărut în Franța, în timpul Primului Război Mondial, la adresa industriilor de război din țările angajate în conflict:împăratul austro-ungar Franz Joseph I încarcă un tun cu un sac plin de monede;tunul e ațintit asupra figurii țarului Nicolae al II-lea
Din alt punct de vedere, doar prin achiziţia Basarabiei, România şi-ar menţine forma geografică de „râmă”, fiind uşor de rupt în două de un eventual atac viguros, pe când, prin unirea cu Transilvania, forma României s-ar rotunji, desăvârşindu-se:„Aceasta e completarea firească a României;aceasta e cetatea naturală a neamului pentru orice defensivă la care am fi expuşi” (18).
De cealaltă parte, „Seara” combătea într-un articol ideea că eventuala obţinere a Transilvaniei ar fi mai rentabilă din punct de vedere economic. Se susţinea, din contră, că provincia aflată sub stăpânire austro-ungară, deşi dispunea de peisaje frumoase, relief variat, economic stătea rău, întrucât solurile sale erau sărace. Basarabia, în schimb, avea unul dintre cele mai bogate soluri, fiind în trecut „grânarul Moldovei”, iar acum devenind „grânarul Rusiei”, producţia agricolă obţinută aici anual reprezentând aproape jumătate faţă de cea din Regatul Român. Un alt argument invocat în favoarea avantajelor obţinerii Basarabiei era acela că România ar fi deţinut în mod exclusiv gurile Dunării, precum şi libertatea comunicaţiilor maritime, ceea ce constituia o condiţie esenţială pentru existenţa şi dezvoltarea economică a statului român (19). În acest sens, într-un articol din „Seara” se susţinea fără echivoc faptul că „Fără Ardeal putem trăi, dar fără Dunăre şi mare, nu” (20).
Existau, aşadar, în presa română viziuni diferite asupra idealului naţional. Curentul majoritar era reprezentat de cei care optau pentru eliberarea Transilvaniei, provincia mai mare şi mai dezvoltată din punct de vedere cultural şi industrial, dar exista şi un puternic cor al celor care argumentau necesitatea întregirii cu Basarabia. Aceştia din urmă se foloseau în discursul lor de imaginea negativă a Rusiei, susţinând că aspiraţia României trebuia să fie în principal stăpânirea exclusivă gurilor Dunării prin îndepărtarea Imperiului Ţarist din această zonă. Acest lucru nu se putea realiza decât prin obţinerea Basarabiei. Dezbaterea din presă pe această temă era una foarte aprinsă, argumentele pro şi contra folosite fiind foarte variate, de la cele sentimentale, până la cele foarte pragmatice.
PRO RUSIA. Presa antantofilă:cum să faci imagine bună Rusiei. Tehnici şi tactici.
În ideea de a crea în societate o atmosferă de susţinere a unei alianţe româno-ruse, presa antantofilă a încercat să cosmetizeze imaginea Rusiei, prin înlăturarea tuturor prejudecăţilor care circulau în societate referitoare la Imperiul rus şi care erau promovate în cadrul discursului germanofil.
Demersul acesta a fost în mare măsură uşurat de faptul că în alianţă cu Rusia era Franţa, prietena României şi sora latină mai mare, acest lucru asigurând din start un avantaj important în favoarea presei pro-antantiste, care a folosit imaginea pozitivă a Franţei în scopul spălării celei negative avute de Rusia. Aceasta era tactica folosită de către majoritatea ziarelor antantiste, în afară de „Acţiunea”, gazeta care utilizase tonul cel mai radical în favoarea intervenţiei României în război de partea Antantei, şi în paginile căreia era lansată o propagandă deşănţată în favoarea Rusiei.
Imperiul Rus, în alianţă cu marile naţiuni democratice din Europa Occidentală, Franţa, Anglia şi Italia, lupta, conform unui articol din „Acţiunea”, „ca să apere libertatea împotriva atentatului din Berlin şi Budapesta, ca să salveze micile naţiuni, care erau ameninţate de o moarte înceată şi dezonorantă”. Autorul articolului încearcă să convingă cititorii că „Rusia e o mare democraţie;dânsa e poate una dintre ţările cele mai democratice din lume”. Democraţia în stil rusesc era atunci una „neliberală, o autocraţie democratică”, dar, după război, jurnalistul asigura publicul cititor că vor vedea în Rusia „paşi mari făcuţi pe căile regimului liberal […]. În afară, ea a făcut o politică mare liberală. Îi va fi cu neputinţă ca în viitor să facă în interior o politică reacţionară” (21), se conchidea în finalul articolului.
Caracterul just al războiului purtat de Rusia în numele unor idei generoase, precum libertatea popoarelor, este subliniat cu ocazia ocupării de către armata imperială a Armeniei turceşti. Acelaşi ziar „Acţiunea” prezenta acest fapt drept o acţiune de eliberare întreprinsă de armatele Ţarului, îndemnând cititorii să salute „această dată ca o dată glorioasă pentru Rusia, ca o binecuvântare pentru omenire. Spre deosebire de acţiunile generoase ale Rusiei, armatele mumiei din Viena, întărite cu armata germană şi cu soldaţii lui Coburg din Sofia sfâşie un regat creştin […]”, se arăta în acelaşi articol (22).
Ţarului Nicolae al II-lea i se dedică un articol elogios cu ocazia onomasticii sale, fiind prezentat în acelaşi ziar drept omul care „în clipa aceasta, prin tenacitatea sa şi prin neputinţa de a fi redus, dă lumei cea mai mare garanţie pentru libertatea şi independenţa ei”. Mai departe se arată că datorită faptelor sale, era pentru prima dată în istoria Rusiei când „e socotită în întreaga lume civilizată, în Europa ca şi în America, nu ca un stat pe jumătate civilizat care, pentru interesele sale de cucerire tulbură pacea lumei, dar drept un puternic imperiu care, alături de cele mai vechi civilizaţii ale lumei, luptă din toate puterile pentru libertatea, pentru neatârnarea demnităţii omeneşti, şi pentru această onoare superioară fără de care viaţa nu mai are preţ […]”. În finalul articolului se făcea referire la începutul unei lungi perioade de amiciţie sinceră între Rusia şi România, „care complectată cu o nouă confraternitate de arme, va însemna o cotitură în istoria noastră” (23).
Familia regală în gara Băneasa, în anii de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial – de la stânga la dreapta:Principele Carol, Principele moştenitor Ferdinand, Principesa Maria (în plan secund), Regele Carol I
Se putea democratiza Rusia? Tabăra antantofilă crea impresia că da
Previziunea democratizării Rusiei după război era o teză des folosită de propaganda antantofilă, întrucât persista la nivelul opiniei publice imaginea regimului reacţionar, opresiv şi antidemocratic caracteristic Imperiului Rus. Semnele unei schimbări erau percepute în anumite ziare încă de atunci. Spre exemplu, într-un articol din „Universul” se observă că „un spirit nou însufleţeşte sferele conducătoare ale imperiului rusesc, caracterizat prin împărtăşirea poporului la guvernarea statului;birocraţia nu mai e singurul izvor al iniţiativei în Rusia de acum”. Mai departe se arată că deşi Rusia nu se poate măsura cu ţările cu regim parlamentar vechi, totuşi, ea „pare a fi intrat cu hotărâre pe o cale nouă ce o va duce la o desvoltare însemnată” (24).
Vizitarea pentru prima data a Dumei de către un ţar era văzută de presa antantofilă drept un semn clar că în Rusia urma să se renunţe la regimul autocratic printr-unul liberal. Momentul era considerat drept unul de importanţă istorică „pe care întreaga Rusie l-a salutat cu bucurie şi încredere văzând în el chezăşia unui viitor luminos” (25). În cadrul acestui eveniment, primul ministru anunţa drepturi şi libertăţi pentru popoarele Imperiul Ţarist. Astfel, românii basarabeni „vor vedea răsărind pentru ei o nouă viaţă”, spre deosebire de românii din Ardeal, supuşi jugului maghiar ce devenise „din ce în ce mai apăsător”, se comenta în „Acţiunea” (26). Dar chiar şi în cazul în care regimul ţarist nu se va democratiza, atunci cu siguranţă „marselieza, care era tolerată numai când preşedinţii francezi călcau pe pământul rusesc, va deveni imnul de scăpare al poporului rusesc. Democraţia ţărănească, burghezia voltairiană şi toată intelectualitatea acestei vaste ţări vor avea curagiul să răstoarne în sfârşit ţarismul care va fi compromis însăşi existenţa Rusiei ca mare putere[…]” (27).
Istorie recitită. Rusia, de fapt, ne-a ajutat, susţin ziarele antantofile
Relaţiile istorice ale României sau ale principatelor române cu Rusia erau interpretate în sensul evidenţierii beneficiilor pe care le obţinuseră românii în urma acestor relaţii. Se dorea astfel combaterea ideii susţinute de cealaltă parte a presei, conform căreia că Rusia a fost întotdeauna un pericol al Principatelor Române şi apoi pentru statul român nou constituit. Regulamentele Organice adoptate în timpul administraţiei ruseşti a Principatelor erau văzute drept „legiuiri înaintate pentru acele vremuri şi comparativ cu legile găsite atunci” (28). În afară de caracterul progresiv al regulamentelor, prin prevederile lor unitare în Moldova şi Ţara Românească, ele asigurau şi premisele unirii principatelor, ceea ce reprezenta un alt avantaj obţinut de români în urma influenţei ruseşti.
De asemenea, este amintit în paginile ziarelor pro antantiste şi faptul că Rusia nu s-a opus unirii de la 1859 şi nici aducerii prinţului străin, omiţându-se bineînţeles faptul că, după abdicarea lui Cuza, Rusia a susţinut mişcarea separatistă din Moldova. Chiar evenimentele din anul 1877-1878, care au produs o răceală în relaţiile româno-ruse, au fost reinterpretate, imaginea Rusiei care a nedreptăţit România fiind schimbată în cea care, dimpotrivă, a ajutat România să-şi obţină independenţa:„Prin războiul de la 1877, Rusia ne dă prilej să ne arătăm vitejia şi să obţinem independenţa prin noi înşine[…]”. Faptul că Rusia ne-a luat cele trei judeţe din Sud e considerat regretabil, ne-am supărat pe drept, dar în schimb am primit Dobrogea cu Rusciuc şi Varna şi „poate că mai bine era să fi luat cadrilaterul de atunci....”, arată „Adevărul” (29). Şi „Universul” arăta că România a ieşit în avantaj de pe urma colaborării militare româno-ruse. Pe lângă obţinerea independenţei, România s-a îmbogăţit şi cu Dobrogea, considerată „cu mult superioară din punct de vedere geografic, etnic, economic şi militar” Basarabiei (30).
Se încerca, de asemenea, să se argumenteze faptul că pierderea bucăţii din Basarabia în favoarea Rusiei, în cadrul Congresului de la Berlin, „s-a întâmplat mai mult pentru o satisfacere de amor propriu a Rusiei înfrânte şi umilite după Războiul Crimeii [...]”, iar situaţia de atunci nu se va mai repeta, întrucât „la încheierea păcii, vor avea cuvânt hotărâtor şi alte puteri, ca Anglia şi Franţa, cari fără îndoială că nu vor repeta gestul lui Bismarck, acela care ne-a lăsat pradă despoierii după 1878” (31). Un alt argument care se aducea în scopul îmbunătăţirii imaginii Rusiei era acela că niciodată românii nu au luptat împotriva ruşilor, ci, dimpotrivă, de multe ori au colaborat din punct de vedere militar, după cum se afirma într-un articol din „Acţiunea”:„Dacă nu suntem de aceeaşi rasă cu Ruşii, noi n-am fost niciodată în război contra lor, şi adesea, prea adesea ori, am vărsat sângele nostru cu ei. De două veacuri, în toate războaiele ce le-au făcut Ruşii în Balcani, Românii s-au bătut alături de ei. Ultima oară, în acel război care a dat naştere stârpiturei care ne dezgustă astăzi, fraternitatea de arme a fost şi mai fecundă” (32).
Expansionismul ruşilor ar fi doar un mit
Presa antantofilă încerca, de asemenea, să schimbe percepţia despre Imperiul Rus dornic mereu de expansiune teritorială şi care ameninţă securitatea şi integritatea vecinilor săi. Se negau aceste idei, argumentându-se într-un articol că „Două sute de ani Rusia a luptat cu Turcia şi din moştenirea creştină a imperiului turcesc, ea nu a luat decât Basarabia noastră. În schimb, a provocat renaşterea Greciei, reînvierea Serbiei, crearea Bulgariei, cari rând pe rând au arătat pentru liberatori o extraordinară independenţă de inimă” (33). Se sugera ideea că nu era în interesul României ca Rusia să piardă războiul, că pericolul slav nu există, fiind doar o sperietoare a germanofililor trădători, că ţara noastră nu a fost şi nici nu este obiectul Rusiei, deoarece drumul mai scurt către Constantinopol e pe cale maritimă şi nu pe uscat (34). Prin comparaţie cu Austria, văzută ca „o ficţiune [...], o formulă, care şi-a trăit de de mult traiul şi de decenii nu face decât să supravieţuiască anachronic propriei ei raţiuni”, Rusia este prezentată într-un alt articol ca „o ţară, o rasă, un curent de viaţă, faţă de care trebuie într-adevăr să te chibzuieşti ce ai de făcut şi dacă este loc de a te încumeta să stânjeneşti această viaţă, presupunând c-ar fi pentru tine aşa primejdioasă precum se spune” (35).
Ca două picături de apă:Țarul Rusiei, Nicolae al II-lea, și vărul său, Regele George al V-lea al Marii Britanii
Imperiul, umanizat:„Matuşca Rosia a fost insultată”
Caracterul ruşilor simpli era înfăţişat cititorilor într-o lumină pozitivă. Spre exemplu, în articolul din „Adevărul”, intitulat „Ce a văzut domnul Filipescu în Rusia?”, se afirma că „poporul rus are acea nobleţe de suflet care-l pune în fruntea popoarelor viitorului”. Dragostea lor de patrie, de pământul natal mergea până acolo încât aceasta era asemuită cu mama:„Nici un popor n-a găsit o mai duioasă numire a ţării sale decât rusul. Ruşii numesc ţara lor matuşca Rosia, maica noastră!” Această dragoste de patrie îi însufleţeşte pe ruşi să lupte cu toată abnegaţia împotriva cotropitorilor nemţi:„Matuşca Rosia a fost insultată. Şi cum ar sta copiii ei reci şi neînsufleţiţi? Cum să nu pornească ei de la mic la mare să pedepsească pe pângăritorul ţărei lor, al mamei lor?”
Bineînţeles că acest devotament şi spirit de dreptate, idealuri nobile ce animă poporul rus în luptă vor fi răsplătite prin obţinerea victoriei finale:„Când astfel de idealuri călăuzesc popoarele în luptele lor, nu se poate să nu învingă, nu se poate să nu triumfe. Rusia va învinge. Matuşca Rosia îşi va vedea copiii fericiţi, ei vor zdrobi pe neamţ şi vor fi cetăţeni liberi şi neatârnaţi pe nemăsuratele întinderi ale pământului lor mănos şi bogat” (36).
Ukazul dat de Ţar la începutul războiului privind interzicerea comercializării şi consumului băuturilor alcoolice a avut rolul de a vindeca poporul rus de singura patimă degradantă ce-l stăpânea şi de a-l transforma, în cazul în care această restricţie s-ar fi menţinut şi după război, „în cel mai puternic, cel mai înfloritor dintre popoare” (37). Un alt element folosit de propaganda ziarelor antantofile era prezentarea armatei ruseşti drept o armată invincibilă şi justiţiară care „nu va lăsa sabia din mână până când Bulgaria nu va fi exemplar pedepsită, iar Germania silită să semneze pacea (...). Ea are oameni, are muniţiuni, are arme, aceasta o vor simţi pe spinarea lor şi nemţii şi bulgarii” (38). Se încerca astfel să se inducă ideea că România nu are cum să piardă războiul dacă se va alia cu glorioasa armată rusească, ci, din contră, se susţinea că „salvarea Regatului(....) nu poate fi decât în alianţă cu Rusia” (39).
CONTRA RUSIEI. Presa germanofilă:isteria antirusească
Dacă în paginile ziarelor antantofile se încerca îmbunătăţirea imaginei Rusiei, în presa germanofilă se dezlănţuise o adevărată isterie antirusească. În condiţiile în care opţiunea opiniei publice înclina mai mult spre alianţa cu Tripla Înţelegere, tonul antirusesc radical adoptat de presa germanofilă avea rolul de a mai diminua din curentul predominant antantofil din societate, prin argumentarea pericolului pe care l-ar reprezenta pentru România o eventuală alianţă cu Rusia chiar în condiţiile unei victorii.
„Seara”, încă de la începutul războiului, „Ziua”, înfiinţat după declanşarea conflagraţiei, oficiosul conservator „Steagul”, din a doua jumătate a anului 1915, şi „Minerva”, care a trecut după război în tabăra germanofilă, erau cotidianele în paginile cărora se promova imaginea unei Rusii imperialiste ale cărei obiective în război intrau în profundă contradicţie cu interesele României.
Abuzurile comise de soldaţii ruşi în Bucovina erau prezentate în paginile ziarelor germanofile, relatându-se frecvent despre ravagiile făcute de armata rusească pătrunsă în Bucovina:sate incendiate şi prădate, femei violate, averile ţăranilor jefuite (40). De frica ruşilor, oamenii închideau magazinele şi părăseau localităţile. Un ţăran povestea cu groază comportamentul cazacilor pe care îi numea „diavoli în chip de om” (41). „Ziua” îşi exprima indignarea pentru că nimeni în România nu protestează faţă de atrocităţile comise de ruşi în Bucovina, prezentându-se cazuri în care oameni simpli erau împuşcaţi, spânzuraţi sau deportaţi în Siberia, femeile şi fetele fiind batjocorite în faţa soţilor sau a fraţilor (42). Acelaşi ziar descrie, într-un alt articol, şocul îngrozitor trăit de oamenii din localitatea Siret la vestea pătrunderii ruşilor pentru a doua oară în aici. Cei mai înstăriţi dintre aceştia au reuşit să fugă, în timp ce populaţia rămasă în oraş a fost persecutată, jefuită, iar cei care se opunea erau ucişi. În concluzie, autorul arăta că „urgia muscălească a lăsat aici amintiri dureroase în inimile ţăranilor, amintiri care nu se vor şterge nici în secole” (43).
Retragerea ruşilor din Bucovina a lăsat în urmă o imagine deplorabilă:populaţie terorizată şi sărăcită, case devastate, bărbaţi mutilaţi, preoţi şi negustori jefuiţi, femei violate (44). Aceste fapte reprobabile ale soldaţilor ruşi erau uneori relatate şi de către presa antantofilă. Obiceiul crud al cazacilor de a tăia degetele băieţilor de vârstă militară sau împuşcarea şi spânzurarea fără judecată a localnicilor bănuiţi a fi spioni austrieci sunt fapte prezentate într-un articol din „Universul”, la finele căruia se concluzionează:„De altfel, oricât de civilizate procedeuri în război ar avea ruşii, cazacii totuşi nu se pot dezminţi. Ei rămân aceeaşi înfiorători năvalnici care au stârnit vorbele de groază:Vin cazacii!” (45).
România trebuie să se vindece de „dragostea ursului, înăbuşitoare”
Ideea centrală susţinută de către presa germanofilă era aceea că România se afla în calea ambiţiilor ruseşti de a unifica toate popoarele slave sub sceptrul său şi, din acest motiv, Rusia nu avea niciun interes ca în imediata sa vecinătate să se creeze un puternic stat de rasă diferită. Spre exemplu, într-un articol din „Seara” se afirma că sunt inconştienţi cei care considerau că Rusia, aflată în război cu Austro-Ungaria pentru a duce la duce la împlinire proiectul său panslavist, ar îngădui formarea în această zonă înconjurată de slavi a unui stat românesc puternic. Dimpotrivă, Rusia doreşte ca odată cu distrugerea Austro-Ungariei să desfiinţeze şi statul român, ultima piedică în calea realizării visului secular. Din acest motiv, în finalul articolului se susţinea că „ar fi o adevărată crimă contra noastră, o adevărată sinucidere naţională dacă am lua o atitudine favorabilă Rusiei în împrejurările de astăzi” (46). O eventuală victorie alături de ruşi ar fi o catastrofă, întrucât „Rusia victorioasă nu se poate opri în loc ci merge spre Miazăzi cu o fatală cutropire cum au mers Vandalii şi Hunii, Goţii şi Avarii, precum şi Mongolii […].” (47)
Păcatele istorice ale Rusiei faţă de români erau scoase des în evidenţă în paginile ziarelor germanofile, în special atitudinea Rusiei din 1877-1878. Această atitudine era considerată un exemplu edificator în privinţa modului în care înţelegea Rusia să se comporte cu un aliat mai mic. Ziarele sugerau faptul că printr-o nouă alianţă cu Imperiul Rus s-ar repeta experienţa tristă din 1877. Amintirea acelui moment trebuia, conform presei germanofile, să vindece România „pentru totdeauna de dragostea ursului, înăbuşitoare”, deoarece în urma unei noi alianţe cu Rusia „am putea gusta farmecul noutăţii unei graniţe la Siret” (48).
Obiectivul Rusiei ar fi fost „înghiţirea acestei biete Românii latine”
Într-un articol din ziarul „Ziua” sunt enumerate cinci situaţii de-a lungul a două sute de ani când Rusia a încercat să alipească la imperiul său ambele principate sau Moldova întreagă. Deşi nu a reuşit să-şi îndeplinească scopul decât prin ruperea Basarabiei, desele invazii ruseşti au lăsat în urmă pagube materiale enorme şi o mare de durere printre populaţia simplă care a avut de suferit cel mai mult de pe urma acestor ocupaţii (49).
Pericolul rusesc pentru fiinţa românescă a existat întotdeauna, indiferent de conducătorul care s-a aflat în fruntea Imperiului Rus, după cum se arăta în ziarul „Steagul”:„De două sute de ani, Rusia face aceeaşi politică.[…] Toţi cei care au stat pe tronul rusesc, fiecare potrivit temperamentului său, şi după cât le-au permis împrejurările, toţi au făcut aceaş politică, atât de periculoasă pentru viitorul şi existenţa Statului Român” (50). Aflată mereu în calea expansiunii ruseşti, datoria României era aceea de a se „opune cu învierşunare primejdiei muscovite, de a contribui din toate puterile la înlăturarea ei, de a nu da în nici un caz şi cu nici un preţ ajutorul nostru bandei sălbatice asupritoare şi cotropitoare care stăpâneşte Rusia”, deoarece unul dintre obiectivele Rusiei era „înghiţirea acestei biete Românii latine svârlite ca o sfidare în mijlocul oceanului slav” (51). Interesul României era de a fi împotriva Rusiei decât aliata sa întrucât „Rusia duşmană, Rusia luptând cu armatele ei de analfabeţi şi de robi conduse de generali beţivi, hoţi şi trădători e în orice caz mai puţin primejdioasă ca Rusia amică şi aliată, ca Rusia care se prezintă ca protectoare pentru a te jefui” (52).
Liniştea de dinaintea furtunii:lumea bună a Bucureştilor în vara lui 1914
Rusia nu se putea contamina de principiile democratice din Franţa şi Anglia
Deşi nutrea doar sentimente sincere de simpatie pentru Franţa, poporul român nu se putea alia cu Antanta, şi asta din cauza prezenţei Rusiei în această alianţă, care, prin dorinţa sa de dominaţie exclusivă asupra gurilor Dunării, Mării Negre şi a Strâmtorilor, ameninţa însăşi existenţa statului român, iar francezii trebuiau să înţeleagă, conform unui articol din „Minerva”, „teama noastră faţă de statul care ne-a despuiat de teritoriu, chiar când a fost aliatul nostru politic şi militar” (53). Între România şi Rusia nu exista, conform unui alt articol, nici o asemănare din nici un punct de vedere (rasă, organizare social-politică), nu există simpatii sau comuniune de interese, legături intelectuale sau culturale, nimic nu lega poporul român de „Muscalul plin de sânge, întuneric şi alcool, care când nu este întemniţat este călău. […] Deşi nu ne desparte decât un şuvoi de apă de Rusia, Românul nu trece Prutul, căci ar fi să treacă în imperiul despotismului, în întunecimea profundă, unde ignoranţa se învecinează cu exaltările misticismului bolnav, în sălbăticia unde cnutul reprezintă desciplina socială iar spânzurătoarea umanitatea şi solidarismul naţional” (54).
Alianţa Rusiei cu marile puteri liberale Franţa şi Anglia nu contribuia, conform presei germanofile, la îmbunătăţirea imaginii Rusiei, aşa cum vroia să sugereze presa antantofilă. Printr-un alt articol din „Seara” se încerca demontarea tezei antantofile, susţinându-se că Imperiul Rus nu numai că nu se va contamina de principiile democratice existente în aceste state, ci, din contră, „Rusia autocrată ştirbeşte, prin însăşi tovărăşia ei, cuceririle culturale ale celor două ţări din Apusul Europei”. Argumentul pentru această concluzie era că în cadrul Triplei Înţelegeri, Rusia deţinea rolul principal, deoarece „de puterea ei imensă, de marele ei rezervoriu de oameni, Anglia şi Franţa îşi leagă speranţa victoriei finale, astfel că oricine îşi poate închipui cât de mult va dicta Rusia dacă Tripla Înţelegere ar ieşi biruitoare” (55). Deşi invoca faptul că apără valorile morale, „Rusia, aliata Franţei şi a Angliei, rămâne aceeaşi chiar când luptă pentru «libertatea popoarelor». Laşitatea şi crima sunt, şi azi, singurele mijloace de pază ale putregaiului ţarist” (56). Războiul dintre Germania şi Rusiei era considerat drept un război purtat de către un popor civilizat care a contribuit într-o măsură însemnată la dezvoltarea culturii europene împotriva „celei mai inculte, mai barbare şi mai reacţionare dintre împărăţii, împotriva Ruşilor, a căror incultură şi al căror sistem de guvernământ constituiesc cel mai mare pericol al civilizaţiei omeneşti” (57).
Propagandă antantofilă:„Caracatița germană acaparează cu multiplele sale tentacule întreaga Europă”
„Cei care spânzură nu trebuie să vorbească de spânzurători”
După intrarea armatei ruseşti în Galiţia, Marele Duce Nicolae a adresat un manifest popoarelor asuprite din Imperiul Austro-Ungar, anunţând eliberarea acestora de către armata rusească. Manifestul a stârnit reacţii virulente şi ironice în paginile ziarelor germanofile. Astfel, sub titlul „În numele civilizaţiei?”, în acelaşi cotidian, „Seara”, se critica dur pretenţia Rusiei de a se erija în eliberatoarea popoarelor, afirmându-se faptul că „Un stat în care zeci de popoare şi-au înmormântat existenţa naţională, un stat care în decursul veacurilor şi-a întins ghearele de urs lacom în toate direcţiile răpind din trupul ţărilor vecine fâşii sângerânde, întregi provincii pe care le ţine şi astăzi în cea mai omorâtoare sclavie, nu poate vorbi de liberarea popoarelor care se găsesc sub subjugarea altor naţiuni”.
În acelaşi articol se contesta dreptul Rusiei de a vorbi despre cruzimea şi barbaria regimului asupritor german, arătându-se că un stat precum Rusia, unde „veleitatea de a cugeta este o crimă, în care dorinţa de lumină este stigmatizată de loviturile knutului, în care curiozitatea de a citi este considerată ca o pornire sufletească bolnavă şi indecentă, un Stat în care cei cari citesc şi scriu umplu temniţele, sunt daţi pradă ciorilor şi trimişi în exilul de ghiaţă al Siberiei, un asemenea stat nu ar trebui să vorbească de incultură şi de barbarie – fiindcă cei care spânzură nu trebuie să vorbească de spânzurători” (58). Contraponderea dintre barbaria rusească şi civilizaţia germană era astfel o idee des promovată în paginile ziarelor care susţineau alăturarea României de partea Puterilor Centrale.
Barbari, hrăpăreţi, înapoiaţi
Spre deosebire de presa antantofilă, în paginile căreia trăsăturile de caracter ale poporului rus erau idealizate, presa germanofilă arăta că „dintre toate popoarele mari aparţinând rasei albe, ruşii sunt cei mai înapoiaţi, mai barbari şi mai hrăpăreţi şi deci, din punct de vedere al utilităţii mondiale şi al civilizaţiei, ei nu justifică cu nimic stăpânirea unei aşa de mari întinderi de pământ” (59). Ideea posibilei democratizări a Rusiei prin căderea regimului ţarist autocrat, idee promovată de propaganda rusească, este de asemenea aprig contrazisă în paginile ziarelor germanofile. Astfel, ziarul „Steagul” sublinia într-un articol că poporul liber rusesc care ar putea înlocui Rusia ţaristă „poate fi tot atât, dacă nu mai hrăpăreţ decât chiar monarhia autocratică a ţarului, care, până când se va prăbuşi, ar putea, cu cnutul în mâna dreaptă şi cu crucea în mâna stângă, să facă din poporul românesc o apă şi un pământ cu adevăraţii ruşi” (60).
Deşi oficialii ruşi afirmau că armata rusească luptă în război pentru aplicarea principiului naţionalităţilor alături de marile puteri liberale, Franţa şi Anglia, în cadrul negocierilor cu guvernul român, aceştia nu doar că refuzau să retrocedeze României Basarabia, dar nu acceptau nici dreptul statului român asupra Bucovinei şi a Banatului, lucru ce demonstra faptul că „Rusia se tocmeşte, precupeţeşte, cântăreşte cu un cântar fals dreptatea cauzei noastre, oferă ceva infim şi cere ceva extrem de costisitor” (61).
***
În perioada neutralităţii, dezbaterea de idei purtată în presă referitoare la orientarea pe care România trebuia s-o adopte faţă de războiul care se desfăşura la graniţele sale era una foarte intensă şi aprinsă, iar în această controversă rolul Rusiei era unul principal. Ziarele germanofile foloseau imaginea negativă a Rusiei pentru a contrabalansa din opţiunea proantantistă a majorităţii opiniei publice, în timp ce presa antantofilă dorea să spele imaginea proastă a Rusiei pentru a elimina ultimele rezervele existente în societate referitoare la o alianţă cu Antanta în scopul eliberării Transilvaniei. Pe de o parte se prezenta o Rusie cu o armată puternică, ce lupta pentru principiile universal morale, ce înainta cu paşi siguri pe drumul democraţiei, iar pe de altă parte era redată o imagine a unei Rusii cu un regim autocratic incapabil de reformare, un Imperiu lipsit de civilizaţie, ce tindea mereu să cucerească noi teritorii şi să anihileze popoarele care i se opun. De asemenea, o parte a presei ne prezintă un popor rus nobil, animat de un puternic sentiment patriotic, viguros, iar cealaltă parte ne redă imaginea unui popor barbar, incult şi cu apucături grosolane...
NOTE
1.Pavel Teodor, Între Rusia Ţarilor şi Germania Wilhelmiană, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 1996, p. 70.
2.„Adevărul”, anul XXVII, nr. 9866, Sâmbătă, 30 august, 1914.
3.România Mare. Ardealul-Basarabia, în “Universul”, anul XXXIII, nr. 272, Vineri, 2 octombrie, 1915.
4.Cu Rusia? Cu Germania?, în “Adevărul”, anul XXVII, nr. 9907, Joi, 9 octombrie, 1914.
5.George Diamandy, op. cit., pp. 16-17.
6.„Dezmembrarea Moldovei”, în „Univerul”, anul XXXIV, nr. 97, Joi, 7 aprilie, 1916.
7.„Despre noi”, în „Seara”, anul IV, nr. 1658, Sâmbătă, 30 august, 1914.
8.„Basarabia”, în „Steagul”, anul III, nr. 126, Joi, 19 mai, 1916.
9.„Mistificare”, în „Steagul”, anul II, nr. 273, Miercuri, 18 noiembrie, 1915.
10.„Cele patru ipoteze”, în „Seara”, anul IV, nr. 1625, , Luni, 28 iulie, 1914.
11.„Idealul naţional”, în „Steagul”, anul II, nr. 279, Joi, 26 noiembrie, 1915.
12.„Cu cine?”, în „Neamul Românesc”, anul X, nr. 27, 5 iulie, 1915.
13.„Ardealul şi Basarabia”, în „Adevărul”, anul XXVIII, nr. 10054, Vineri, 19 iunie, 1915.
14.„Românii în Bucovina şi Basarabia”, în „Epoca”, anul XX, nr. 220, Marţi, 12 august, 1914.
15.„Spre Basarabia”, în „Seara”, anul IV, nr. 1841, Vineri, 6 martie, 1915.
16.„Pieirea României:Alianţa cu Rusia”, în „Ziua”, anul III, nr. 509, Vineri, 1 ianuarie, 1916.
17.„Transilvania şi Basarabia”, în „Seara”, anul IV, nr. 1853, Joi, 19 martie, 1915.
18.„Cadou de la învinşi? De ce Ardealul?”, în „Adevărul”, anul XXIX, nr. 10391, 14 februarie, 1914.
19.„Transilvania şi Basarabia”, în „Seara”, anul IV, nr. 1853, Joi, 19 martie, 1915.
20.„Despre noi”, în „Seara”, anul IV, nr. 1658, Sâmbătă, 30 august, 1914.
21.„Acţiunea”, anul XIV, nr. 3605, Joi, 9 iulie 1915.
22.„Acţiunea”, anul XV, nr. 3874, 23 februarie, 1916.
23.„Sfântul Nicolae”, în „Acţiunea”, anul XIV, nr. 3724, Duminică, 6 decembrie, 1915.
24.„Revoluţie paşnică”, în „Universul”, anul XX, nr. 244, Vineri, 4 septembrie, 1915.
25.„O zi istorică în Rusia”, în „Adevărul”, anul XXIX, nr. 10404, 27 februarie, 1916.
26.„O revoluţie”, în „Acţiunea”, anul XV, nr. 37755, Vineri, 12 februarie, 1916.
27.„Cu care grupare va triumfa civilizaţia?”, în „Adevărul”, anul XXVII, nr. 9846, 10 august, 1914.
28.„Primejdia rusească sau primejdia germană?”, în „Dimineaţa”, anul XI, nr. 3787, Joi, 15 septembrie, 1914.
29.„Între nemţi şi ruşi”, în „Adevărul”, anul XXIX, nr. 10420, 14 martie, 1916.
30.„Universul”, anul XXXIII, nr. 47, 17 februarie, 1915.
31.„Universul”, anul XXXIII, nr. 14, Joi, 15 ianuarie, 1915.
32.„Ţarul la Reni”, în „Acţiunea”, anul XIV, nr. 3702, Marţi, 10 noiembrie, 1915.
33.„Adevărul”, anul XXVII, nr. 9856, 20 august, 1914.
34.„Rusia învinsă?”, în „Neamul Românesc”, anul X, nr. 32, 5 iulie, 1915.
35.„În nici un caz contra Triplei Înţelegeri”, în „Adevărul”, anul XXVII, nr. 9888, 21 septembrie, 1914.
36.„Ce a văzut d. Filipescu în Rusia?”, în „Adevărul”, anul XXXIX, nr. 10426, Duminică, 20 martie, 1914.
37.„Universul”, anul XXXIV, nr. 97, Joi, 7 aprilie, 1916.
38.„Comuniunea ruso-română”, în „Adevărul”, anul XXIX, nr. 10336, 18 decembrie, 1915.
39.„Evidenţa”, în „Acţiunea”, anul XV, nr. 3759, Vineri, 22 ianuarie, 1916.
40.„Ruşii în Bucovina”, în „Seara”, anul IV, nr 1721, Sâmbătă, 1 noiembrie, 1914.
41.„Bucovina sub dominaţie rusă”, în „Ziua”, anul II, nr. 149, Sâmbătă, 3 ianuarie, 1915.
42.„Şi nu protestează nimeni?”, în „Ziua”, anul II, nr. 163, Luni, 19 ianuarie, 1915.
43.„Dominaţiunea ruşilor la Siret”, în „Ziua”, anul II, nr. 211, Sâmbătă, 7 martie, 1915.
44.„Biata Bucovină”, în „Dreptatea”, anul III, nr. 377, Luni, 9 februarie, 1915.
45.„Universul”, anul XXXIII, nr. 39, Luni, 9 februarie, 1915.
46.„Crimă contra civilizaţiei”, în „Seara”, anul IV, nr. 1616, Sâmbătă, 19 iulie, 1914.
47.„Rostul neamului românesc”, în „Ziua”, anul II, nr. 174, Joi, 29 ianuarie, 1915.
48.„Cu Rusia?”, în „Seara”, anul IV, nr. 1616, Sâmbătă, 19 iulie, 1914.
49.„Să ne aliem cu Rusia?”, în „Ziua”, anul II, nr. 159, Miercuri, 14 ianuarie, 1915.
50.„Iarăşi pentru rusofili”, în „Steagul”, anul III, nr. 10, Sâmbătă, 16 ianuarie, 1916.
51.„O hotărâre înţeleaptă”, în „Seara”, anul IV, nr. 1621, Joi, 24 iulie, 1914.
52.„Împărţirea României?”, în „Seara”, anul V, nr. 1889, Marţi, 13 ianuarie, 1915.
53.„Simpatiile poporului român”, în „Minerva”, anul VIII, nr. 2702, Miercuri, 29 iunie, 1916.
54.„Zvârcolirile Rusiei”, în „Seara”, anul IV, nr. 1709, Luni, 20 octombrie, 1914.
55.„Civilizaţie şi barbarie”, în „Seara”, anul IV, nr. 1725, Miercuri, 5 noiembrie, 1914.
56.„Rusia, apărătoarea libertăţii popoarelor”, în „Dreptatea”, anul III, nr. 683, Vineri, 30 aprilie, 1915.
57.„Războiul cel mare”, în „Seara”, anul IV, nr. 1703, Marţi, 14 octombrie, 1914.
58.„În numele civilizaţiei?”, în „Seara”, anul IV, nr. 1704, Miercuri, 15 octombrie, 1914.
59.„Pericolul Rus pentru noi şi pentru Europa”, în „Seara”, anul V, nr. 1841, Vineri, 6 martie, 1915.
60.„Dragostea de ruşi”, în „Steagul”, anul III, nr. VI, Marţi, 12 ianuarie, 1916.
61.„Politică de mezat”, în „Seara”, anul V, nr. 1907, Vineri, 15 mai, 1915.
