Iarna în timpul fanarioților: Iarna lui Hangerliu (1798/1799)

«Izolarea Bucureștiului în urma căderilor masive de zăpadă provoca de obicei o criză alimentară prelungită, întrucât rezervele de hrană pe care le puteau acumula localnicii erau aproape întotdeauna neîndestulătoare.

Situaţia devenea de-a dreptul gravă când îngheţul Dâmboviţei împiedica morile să mai macine, moment în care pâinea ajungea să lipsească aproape complet de pe piaţă. Iar foametea făcea îndeobşte casă bună cu frigul din locuinţe, căci nici lemne de foc nu se mai puteau aduce de la ţară. Şi mai afectate decât oamenii erau vitele şi alte dobitoace, care mureau pe capete, întrucât bucureş tenii preferau să-şi investească ultimele economii în bucate pentru ei, iar nu în nutreţ pentru patrupede. Iar blândele necuvântătoare din graj duri şi ogrăzi sfârşeau de multe ori sub colţii lupilor şi ai altor jivine sălbatice, pe care foamea le îmboldea să pătrundă până în gospodăriile din inima oraşului. Iar uneori acestea nu erau atacate doar de fiarele pădurii, ci şi de briganzii turci care traversau Dunărea îngheţată în căutare de pradă. Alteori, bucureştenii ce izbuteau să scape de tăişul iataganelor păgâne piereau răpuși de stihiile naturii dezlănţuite. Dintre iernile care i-au pus la grea încercare pe locuitorii capitalei, cele mai aprige au fost, potrivit surselor păstrate, cele din anii 1739/1740, 1770/1771, 1774/1775, 1779/1780, 1781/1782, 1786/1787, 1794/1795, 1798/1799, 1802/1803, 1804/1805, 1811/1812, 1812/1813”.

ÎN IARNA 1798/1799 („cea mai grea pe care a reţinut- o amintirea oamenilor din acest colţ al lumii“), asupra românilor nu s-au abătut doar urgiile naturii, ci şi zapciii domniei, trimişi să adune cât mai mult bănet pentru nesăţiosul vodă Hangerliu. Ninsoarea a început la 5 ale lunii decembrie şi a continuat toată iarna, făcând ca zăpada să ajungă „de 5 palme mare“ şi să persiste până în a doua jumătate a lui martie („care ţâu minte – ne asigură Dionisie Eclesiarhul – că abia s-a luat până la Blagoveştenii“). Iar intemperiile au făcut victime nu doar în rândul animalelor domestice, ci chiar al populaţiei, aşa cum ne asigură, în stilul său inconfundabil, Zilot Românul: „O zăpadă mare, grea / cu viscole prea grozave, vrednice de pomenit, / cât nu numai vite multe, ci şi oameni au perit“. Şi, chiar în ziua în care în cetatea de scaun au căzut primii fulgi de nea, vodă Hangerliu, nemaisocotind „întru nimic“ „blestemul altor patriarşi, nici greutatea săracilor şi a văduvilor“, a reintrodus odioasa dare a văcăritului. Momentul ales a fost cât se poate de „prielnic“, întrucât, din cauza căde rilor masive de zăpadă, ţăranii nu şi- au mai putut dosi vitele din calea slujbaşilor şi mumbaşirilor veniţi să le inventarieze şi să încaseze impozitele („n-au putut bieţii creştini să scape nici un cap de vită cât de mic, de mărimea zăpezii, ci vitele să afla ale fieşte căruia în bătătura casii naintea uşii“). Şi, cum cei mai mulţi dintre ei nu dispuneau de lichidităţile necesare pentru a achita împovără toarea dare („fiind în mijlocul ernii, târgurile earna nu era să vânză oamenii vite, vremea de coasă şi de sapă nu era să lucreze să câştige bani să se plătească, bucate încă nu prea era să vânză“), au fost supuşi la cazne cumplite, inspirate parţial şi de posibilităţile pe care le oferea iarna („slujbaşii închidea oameni şi mueri prin coşări şi îi înneca cu fumuri de gunoi şi cu ardei îi afuma şi-i ţinea închişi zioa şi noaptea flămânzi să dea bani; pe alţii îi lega cu mâinile îndărăt şi cu spatele de garduri şi-i bătea cu bicele, pre alţii legaţi îi băga cu picioarele goale în zăpadă geroasă“). Mulţi dintre ţărani au sucombat în urma acestor rele tratamente („au şi omorât mumbaşârii turci pre mulţi“), dar martiriul lor nu l-a impresionat câtuşi de puţin pe vodă, care jubila văzând cum se aduceau „la vistieriea lui bani cu carăle mulţâme multă“. „Blestemele şi lacrimile ticăloşilor de săraci“ aveau însă să-l ajungă chiar în cursul acelui anotimp de pomină, rămas în amintirea poporului drept iarna lui Hangerliu. Măcelărit cu barbarie de un harap trimis de sultan pentru vina de a fi „sărăcit de istov raiaoa“ şi a fi „deşertat cheleru împărătesc“ de nu mai avea Poarta „ce să mai scoaţă din ţară“, falnicul voievod a sfârşit într-o postură umilitoare tot în zăpada rece în care- şi dăduseră duhul mulţi dintre valahii rău-platnici („pă urmă l-au dezbrăcat, / numai în izmene l-au lăsat, / târându-l pă scară în jos / sărmanul nenorocos / aruncându-i trupu-n gheaţă, / că aşa îi scriia să paţă / în noroi şi într-o baltă“)». 

Fragment din volumului „Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț”, de Tudor Dinu, apărut recent în colecția „Istorie“ la Editura Humanitas.

Editura Humanitas vă invită la Librăria Humanitas de la Cișmigiu marți, 6 martie, ora 19, la lansarea volumului Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț de Tudor Dinu, apărut recent în colecția „Istorie“. La eveniment vor vorbi, alături de autor, Excelența Sa Ambasadorul Republicii Elene la București, domnul Vassilis Papadopoulos, și istoricii Georgeta Filitti și Petre Guran.  Accesul este gratuit în baza unei rezervări prealabile prin Eventbook.