I-a propus regele Ferdinand lui Henri Berthelot şefia Marelui Stat-Major al Armatei Române?

România, după doi ani de neutralitate şi de negocieri intense purtate cu dibăcie de către prim-ministrul Ionel Brătianu, se alăturase începând cu 15 august 1916 Antantei (Franţa, Rusia, Italia, Marea Britanie) care promisese în caz de victorie că va sprijini alipirea teritoriilor locuite de români din cadrul Monarhiei austro-ungare: Transilvania, Bucovina, Banatul, Crişana şi Maramureşul. Deşi iniţial armata română intrată în Ardeal obţinuse succese promiţătoare, în urma intrării în război a Bulgariei împotriva noastră, situaţia de pe frontul de sud se deteriorase, culminând cu dezastrul de la Turtucaia (6 septembrie 1916). Chiar înainte de finalizarea dramatică a bătăliei de la Turtucaia, Regele Ferdinand şi premierul Brătianu, dându-şi seama de lipsa de experienţă a armatei române în purtarea unui război modern, au cerut pe 3 septembrie, prin ataşatul militar francez de la Bucureşti, Maurice Despres, trimiterea a cel puţin 20 de ofiţeri francezi care aveau experienţă de luptă pentru a acorda asistenţă tehnică autorităţilor militare române.  

Ideea trimiterii unei misiuni militare franceze nu era însă nici nouă, nici neaşteptată. Chiar înainte de intrarea României în război, Parisul sugerase venirea unui general francez, Mondesir, la Bucureşti, pentru a supraveghea programul de asistenţă francez al armatei române. Propunerea fusese însă respinsă de Brătianu, temându-se să nu fie compromisă neutralitatea ţării. Acum, însă, Brătianu devenise îngrijorat de înfrângerile suferite pe frontul de sud şi nu avea reţineri în a recunoaşte că avea nevoie de consiliere din partea cuiva cu experienţă. Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, întro telegramă către Ministerul de Externe de la Paris, din 9 septembrie 1916, face chiar portretul-robot al celui care ar trebui să conducă Misiunea Militară Franceză din România care trebuia să aibă „o înţelegere profundă a problemelor războiului, o inteligenţă care presupune conceperea unui plan de operaţii pe un front complet diferit, tact în abordarea chestiunilor sensibile ale Statului Major General român, o constituţie viguroasă şi activă pentru o climă dură şi, în sfârşit, cineva care să aibă şi o personalitate plăcută.“ În sfârşit, Saint-Aulaire conchidea cerând prezenţa unui „general de divizie mai tânăr, care ar părea mai potrivit a comanda din umbră, cu o mână pricepută şi fermă, armata română.“

Această combinaţie de calităţi profesionale şi personale cerută de către ministrul Franţei la Bucureşti l-a făcut pe Joffre − cel care urma să ia decizia − să se gândească la Henri Berthelot. Aşa se explică telefonul primit de către Berthelot pe 19 septembrie. A doua zi deja, Berthelot se afla la Chantilly, pentru a primi instrucţiunile lui Joffre. „Ordinul său pentru misiune era surprinzător de vag. Mai intâi, urma să reprezinte pe comandantul-şef francez la Cartierul General român, ceea ce însemna asigurarea legăturii nu numai între Bucureşti și Paris, dar şi între Bucureşti şi Marele Cartier General rus (Stavka). În plus, urma să aibă sub comandă tot personalul militar francez care se afla în România. În al doilea rând, Berthelot urma să servească în calitate de «consilier » pe lângă Înaltul Comandament român, ataşat pe lângă Rege şi având la dispoziţie un stat-major separat” (Glenn E. Torrey). În legătură cu acest ultim aspect, Joffre are grijă să-i atragă atenţia subordonatului său: „Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna destul de delicat, trebuie înainte de toate să le câştigaţi încrederea şi inimile.“ În acelaşi timp, Joffre încearcă să-i faciliteze misiunea lui Berthelot, ordonând reprezentantului său la Petrograd, generalul Janin, să susţină că Misiunea Militară Franceză fusese solicitată „expres” de partea română, dar să treacă sub tăcere rolul de consilier pe care Berthelot urma să-l joace pe lângă autorităţile militare române. Ruşii priviseră întotdeauna cu reticenţă participarea României la război, deoarece le încurca planurile de expansiune spre Strâmtori şi îi obliga să desfăşoare forţe pe un nou front de 700 de kilometri, devenit, după intrarea Bulgariei în război împotriva României, unul de 1.500 de kilometri. De aici şi pasivitatea lor în a se angaja în luptele pentru apărarea Dobrogei, iar mai apoi pentru salvarea Munteniei de invazia germano-austro-ungară. Dovada cea mai bună a suspiciunilor ruseşti este faptul că imediat cum au auzit de existenţa unei Misiuni Militare Franceze în România, s-au grăbit să numească şi ei o misiune militară la nivel înalt, condusă de generalul Beliaev, menită în ochii oficialilor de la Petrograd să contrabalanseze influenţa franceză într-o zonă pe care ei o considerau exclusiv „terenul lor de vânătoare.“

Pe 1 octombrie 1916, Henri Berthelot pleca din Paris spre România. Mai întâi în Anglia, de unde urma să ia vaporul spre Suedia, iar apoi cu trenul, prin Petrograd spre ţara noastră. Pe vasul „Venus” care-l ducea din Marea Britanie spre peninsula scandinavă, Berthelot va auzi pentru prima dată, de la un grup de studenţi români care se întorceau acasă, un nume care- l va bântui mult în următorii doi ani: generalul Alexandru Averescu. Studenţii mizau pe o bună colaborare între Berthelot şi Averescu, − pe care îl considerau cel mai bun comandant militar român −, colaborare ce din păcate nu se va realiza. Nici semnalele primare de la Petrograd nu erau prea încurajatoare pentru noul şef al Misiunii Militare. Mihail Alekseev, şeful statului-major rus, se plânge de lungimea graniţelor româneşti ce trebuie apărate şi propune retragerea pe linia Siretului şi abandonarea Munteniei. Berthelot rămâne stupefiat: „Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?” Berthelot îi dă o replică fermă generalului rus, întrebându-l de ce mai era nevoie ca aliaţii să insiste pentru intrarea României în război din moment ce „de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia (Muntenia − n.n.) − adică mai mult de jumătate din teritoriul ei.“ Fără să ştie atunci, Berthelot ajungea de fapt la aceeaşi concluzie cu cea a omologului său diplomatic de la Bucureşti, contele de Sainte-Aulaire, care conchidea amarnic: „Toate aceste clauze (ale convenţiei militare semnate între România şi Antanta pe 4 august 1916 − n.n.), în afară de cele care impuneau obligaţii României, vor fi încălcate.“ Pe 15 octombrie 1916, Berthelot şi Misiunea sa ajung în România.

Pretutindeni, începând cu Iaşiul şi continuând cu Râmnicu-Sărat, Buzău, Mizil, Ploieşti, sunt primiţi cu entuziasm şi aclamaţii. Prima întâlnire oficială o are cu Regele Ferdinand, la Periş, unde acesta îşi instalase Cartierul General. Participă şi prim-ministrul, Ionel Brătianu, care nu ezită, chiar din prima discuţie, să-l acuze pe generalul Sarail, comandantul armatei franceze de la Salonic, că nu a sprijinit intrarea României in război, printr-o ofensivă serioasă în Macedonia. După prânz, oaspeţii francezi sunt conduşi la Hotelul Athenee Palace, dat în folosinţă cu doi ani înainte, primul edificiu din Bucureşti construit cu beton armat, operă a arhitectului francez Teophile Bradeau. La hotel, Berthelot găseşte o invitaţie din partea Reginei Maria pentru a cina la Palat: „Regina Maria mă primeşte cu un zâmbet fermecător, înconjurată de fiicele ei, principesele Elisabeta si Marioara, şi de doamnele de onoare. Sunt obligat să reiau aceeaşi temă şi să reafirm motivele pentru care mă simt încrezător. Dacă descurajarea pune stăpânire şi pe Curte, nu mai avem ce spera! De aici trebuie să plece încrederea şi Credinţa. În vorbele Reginei descopăr cu plăcere un ecou al gândurilor mele: este de bun augur”, notează Berthelot pe 16 octombrie. Regina, la rândul ei, îşi va reaminti mai târziu această primă întâlnire: „… am stat mult de vorbă cu el. E un bărbat masiv, greoi, blând, plăcut şi firesc, arată inteligent şi serios. Cred că a adus cu el ofiţeri excelenţi, sper că vor reuşi să-i ajute pe ai noştri în arta războiului, pe care noi de-abia învăţăm, în timp ce ei au avut parte de cele mai grele lecţii vreme de doi ani.“ Între prinţesa britanică şi generalul francez s-a stabilit imediat o relaţie de cordialitate, încredere şi admiraţie bazată în fond pe ceea ce-i unea cel mai mult: credinţa nestrămutată în victoria Antantei.

Berthelot analizează rapid şi lucid situaţia şi îşi dă seama că ceea ce le lipsea românilor era de fapt încrederea. Intraţi încrezători în război, cu convingerea că vor obţine o victorie facilă împotriva austro-ungarilor, românii se văzuseră copleşiţi de superioritatea tehnică şi numerică a adversarilor şi de atacul surprinzător din sud al Bulgariei. După ce fuseseră asiguraţi de aliaţi că germanii nu pot trimite mai mult de şapte divizii împotriva lor, românii se treziseră faţă în faţă cu 40 de divizii germane (pe lângă trupele austro-ungare, bulgare şi turce) conduse de doi dintre cei mai titraţi comandanţi militari ai Kaiserului: generalul Falkenhayn, fostul şef de stat-major al armatei imperiale, şi feldmareşalul August von Mackensen, supranumit şi „spărgătorul de fronturi.“ Să nu uităm în acelaşi timp că armata română trebuia să ţină un front de aproape 1.500 de kilometri cu doar 800.000 de soldaţi, în timp ce Frontul de Vest, de doar 700 de kilometri, era apărat de patru milioane de soldaţi. Nu e de mirare deci că descurajarea cuprinsese sufletele, nu atât ale soldaţilor români, cât mai ales ale ofiţerilor şi generalilor lor. Berthelot şi-a dat seama că e o chestiune de moral ceea ce măcina forţa armatei române. „Ajungând aici, am găsit oamenii destul de deprimaţi din pricina infrângerilor suferite de armata română şi sunt obligat să le ridic puţin moralul… Mă privesc ca pe un salvator, când primul lucru pe care îl au de făcut este să se dezmeticească”, se va confesa Berthelot, într-o scrisoare trimisă cumnatei sale. Regele Ferdinand îl numeşte pe Berthelot consilierul său, semnândui în acelaşi timp un ordin de serviciu prin care putea să inspecteze întreaga armată română, iar constatările şi propunerile generalului francez deveneau obligatorii.

Potrivit contelui de Saint- Aulaire, atât Ferdinand, cât şi Brătianu i-ar fi propus lui Berthelot să preia şefia Marelui Stat-Major al armatei române, propunere declinată de generalul francez, care îi declara Regelui: „Prefer să rămân lângă dumneavoastră fără niciun titlu, doar cu bunăvoinţa mea.“ De fapt, Berthelot a refuzat orice comandă directă deoarece nu i-ar fi adus decât un titlu lipsit de sens, dar în schimb ar fi rănit amorul propriu al generalilor români şi l-ar fi împovărat cu înfrângeri de care nu se făcea el vinovat. Oricum, prima măsură luată de Berthelot e aceea de a-i trimite pe membrii Misiunii sale pe teren să evalueze situaţia militară, pentru a vedea ce decizii se impun. Chiar în ziua sosirii lui Berthelot în România, pe 15 octombrie 1916, Regele Ferdinand şi Dumitru Iliescu, şeful de facto al Marelui Stat- Major, au semnat Înaltul Ordin nr. 11 prin care se făcea repartiţia ofiţerilor francezi la Marele Cartier General, la Marele Stat-Major şi la armată. Astfel, la Armata I a fost repartizat colonelul de artilerie Fain, locotenent-colonelul de infanterie Dubois şi căpitanul de infanterie Choron. La Armata a II-a a fost trimis locotenent-colonelul Roinice, la Armata de Nord, locotenent-colonelul Letellier, iar Armata din Dobrogea îl avea ca instructor pe locotenent-colonelul Renty. Iniţial, numărul membrilor Misiunii Militare Franceze era mai mic, dar ulterior, având în vedere complexitatea problemelor cu care se confrunta armata română, acest număr va creşte până la începutul lunii februarie 1917, ajungând la 1.580, dintre care 430 de ofiţeri şi 1.150 de subofiţeri şi soldaţi. Dintre ofiţeri, 277 erau de infanterie, 88 de medici, 27 de piloţi, 4 de marină etc. Aprecierea lui Saint-Aulaire, − inerent subiectivă − , era că „generalul Berthelot, fără să ridice vreodată tonul, va exercita asupra armatei române un fel de dictatură a competenţei, a sângelui rece, a optimismului, a surâsului şi chiar a gastronomiei.“ 

Acest text este un fragment din articolul «Henri Mathias Berthelot (1861-1931), şeful Misiunii Militare Franceze în România (1916-1918). Generalul cu două patrii: „Îmi știam numai una, dar aveam două patrii: țara mea, Franța, și apoi România” apărut în Historia Special nr. 20, disponibilă în format digital, pe paydemic.com