Hoții de buzunare și trișorii din pictura barocă
De obicei, ori de câte ori termenii „furt” și „pictură” apar într-un articol, este vorba despre opere de artă care dispar brusc pentru a-și schimba proprietarul. Nu este și cazul acestui articol, în care vom prezenta două situații în care încălcarea poruncii Să nu furi din Decalog l-a inspirat pe pictorul Georges de la Tour (1593-1652) să realizeze două capodopere ale genului baroc.
Georges de la Tour s-a născut pe data de 13 martie 1593 în orașul Vic-sur-Seille din Lorena, ducat care, teoretic, era în componența Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, dar care se afla sub controlul regilor Franței încă din anul 1552. Georges era cel de-al doilea fiu al brutarului Jean de la Tour și al soției sale, Sybille, care pare să fi aparținut prin naștere micii nobilimi.
Această teorie – pusă în circulație de istoricul de artă francez Jacques Thuillier, specializat în pictura barocă – se bazează pe faptul că micul Georges, în loc să devină ucenicul tatălui său pentru a deveni brutar, a fost trimis să ucenicească pe lângă diverși pictori pentru a învăța o meserie care să-i permită să ajungă la un statut social mai bun decât al tatălui său; al cărui amor-propriu este probat de folosirea particulei nobiliare „de”, ca și cum ar fi fost gentilom.
Faptul că, la vârsta de 24 de ani, Georges de la Tour s-a însurat cu Diane Le Nerf, o domnișoară despre care se știe cu certitudine că provenea din mica nobilime, este un argument suplimentar în favoarea teoriei lui Jacques Thuillier.
Influența lui Caravaggio
Despre ucenicia lui Georges de la Tour se știu puține, pentru că nu s-a descoperit vreun document de natură să arunce o rază de lumină asupra acestei perioade a vieții sale. În mod sigur, însă, fiul brutarului a fost ucenicul cuiva, pentru că statutele breslei patronate de Sfântul Luca erau extrem de categorice în acest sens: cu excepția fiilor de pictori, care uceniceau în mod firesc în atelierele taților lor, toți tinerii care năzuiau să devină pictori trebuiau să înceapă prin a fi ucenicii unui maestru recunoscut de breaslă.
Însă cine anume i-a îndrumat ambițiosului tânăr pașii în perioada sa de formare nu se știe cu certitudine nici acum. Unii istorici de artă avansează ipoteza că primul maestru al lui Georges de la Tour ar fi fost Claude Dogoz, un pictor care își avea atelierul în Vic-sur-Seille, după care De la Tour s-ar fi mutat la Nancy pentru a studia în atelierul lui Jacques Bellange (1575-1616), unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai manierismului nordic.
Ca stil însă, Georges de la Tour seamănă prea puțin cu Bellange și deloc cu Dogoz. În toate lucrările sale se simte însă influența lui Caravaggio, maestru al clarobscurului cunoscut atât pentru capodoperele sale, cât și pentru ușurința cu care punea mâna pe spada de duel.
Bazându-se pe asemănarea de stil, Jacques Thuillier și alți istorici ai artei francofoni sunt convinși că, în tinerețea sa, Georges de la Tour ar fi călătorit la Roma, unde l-a cunoscut pe talentatul și imprevizibilul Michele Angelo Merigi da Caravaggio.
Tot din acest motiv (asemănarea de stil), Georges de la Tour este adeseori comparat cu pictorul olandez Hendrick ter Brugghen, unul dintre „caravaggiștii din Utrecht”. Ca paranteză, trebuie să remarcăm că pictorulspadasin din Roma i-a influențat pe mulți dintre colegii săi de breaslă din țările mai nordice ale Europei...
Triumful fiului de brutar: devine „peintre ordinaire du roi”
Bazându-se pe această influență a lui Caravaggio asupra pictorilor olandezi și flamanzi, istorici ai artei anglo-saxoni consideră, precum Anthony Blunt – profesor de istoria artei la Universitatea din Londra și unul dintre „Cei Cinci de la Cambridge”, care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și la începutul Războiului Rece au făcut spionaj în favoarea Uniunii Sovietice –, că influența autorului Cinei de la Emaus asupra lui Georges de la Tour a fost una indirectă, exercitată prin intermediul unor „caravaggiști din Utrecht”, precum Gerrit van Honthorst, un alt pictor cu care De la Tour este frecvent comparat.
Argumentul lui Anthony Blunt este de natură cronologică: după părerea istoricului de artă cu vocație de spion, Georges de la Tour nu ar fi avut timpul necesar pentru a-și termina ucenicia, a călători la Roma și a se întoarce în Lorena în luna octombrie a anului 1616, când apare menționat ca naș într-un certificat de botez.
De-abia din acest moment numele pictorului începe să apară în acte, cum ar fi certificatul de căsătorie cu Diane Le Nerf, emis în anul 1617. Tinerii căsătoriți s-au mutat la Lunéville, orașul de baștină al tinerei doamne De la Tour (unde li s-a născut primul lor copil), în luna iulie a anului 1620.
Schimbarea de domiciliu a fost benefică pentru tânărul pictor, întrucât în Lunéville nu erau la acea dată alți pictori, deci nu avea concurență, și, în plus, beneficia de protecția familiei soției sale, al cărei statut social era superior celui al familiei De la Tour.
Mai mult chiar, Georges de la Tour i-a cerut printr-o petiție ducelui Henric al II-lea de Lorena o scutire de impozite pe viață, în calitate de artist cu reședința în Lunéville, care i-a fost acordată. Deși nu s-a stabilit la Paris, a primit titlul de peintre ordinaire du roi – un adevărat triumf pentru fiul unui brutar – ca urmare a tablourilor dăruite regelui Ludovic al XIII-lea și cardinalului de Richelieu.
Acest titlu i-a permis lui Georges de la Tour să-și vândă lucrările la Paris (unde, conform documentelor vremii, s-a deplasat de mai multe ori) fără să dea socoteală breslei Sfântului Luca, de sub a cărei jurisdicție ieșise ca urmare a patronajului regal.
Pictorul a rămas la Lunéville până la sfârșitul vieții sale, cu excepția perioadei 1639-1641, când s-a adăpostit la un prieten din Nancy (capitala ducatului de Lorena) din cauza Războiului de Treizeci de Ani. Georges de la Tour s-a stins din viață pe data de 30 ianuarie 1652, la numai cinci zile după soția sa, lăsând în urmă un singur fiu care i-a supraviețuit, Étienne.
Parabola Fiului Risipitor, ilustrată prin două... pardon, trei tablouri
Influența lui Caravaggio este ceea ce îl diferențiază vizibil pe Georges de la Tour de majoritatea colegilor săi de breaslă din Franța, care preferau un stil mai puțin dramatic și „întunecat”, dar mai clasic și mai solemn; cel mai concludent exemplu în acest sens fiind Nicolas Poussin (1594-1665), un pictor foarte apreciat de contemporanii săi. La Georges de la Tour, influența „pictorului-spadasin” este vizibilă nu doar în compoziția tablourilor realizate de el în manieră caravaggistă, ci chiar și în alegerea subiectelor.
Ghicitoarea
Foarte concludentă în acest sens este La Diseuse de bonne aventure (Ghicitoarea), un tablou în ulei pe pânză de 102x123 cm, care poate fi admirat la Metropolitan Museum of Art din New York. Ca paranteză, menționăm faptul că două tablouri cu același titlu realizate de Caravaggio pot fi admirate unul la Luvru, iar celălalt la Pinacoteca Capitolina din Roma; de asemenea, o compoziție cu aceeași temă, realizată însă de Simon Vouet, la National Gallery of Canada din Ottawa.
Se poate spune deci că tema nu le era tocmai străină pictorilor din secolul al XVII-lea. Nu se știe cu certitudine când anume a fost realizat acest tablou; istoricii și criticii de artă consultați de Metropolitan Museum consideră că „undeva între anii 1620 și 1639, cel mai probabil în 1630”.
Tabloul este însă semnat în colțul din dreapta sus: G. de La Tour Fecit Luneuilla Lothar, adică „făcut de G. de la Tour în Lunéville, Lotharingia” (vechiul nume de sorginte germanică al Lorenei, frecvent folosit în textele redactate în latina medievală și post-medievală).
Istoricul de artă francez François Georges Pariset consideră că semnătura constituie un indiciu sigur al faptul că La Diseuse de bonne aventure a fost realizat când Lorena era încă (în teorie cel puțin) independentă, deci înainte de 1633, anul încorporării ducatului în regatul Franței.
Compoziția este similară cu o lucrare a pictorului olandez Jacob de Gheyn II, intitulată Bătrână țigancă ghicindu-i unei tinere doamne. Personajul central al tabloului este un tânăr de familie bună, elegant îmbrăcat, înconjurat de patru femei, dintre care trei sunt evident de etnie romă.
Cea mai bătrână dintre ele (care seamănă cu o alta, dintr-o gravură realizată în acea epocă de belgianul Jasper de Isaac), situată în dreapta și îmbrăcată extrem de pitoresc, este ghicitoarea, care îi spune tânărului naiv ce i-a citit în palma stângă, pe care acesta încă nu și-a închis-o.
Imediat lângă ea apare o femeie tânără cu părul acoperit – specialiștii de la MET consideră că este o curtezană, care seamănă cu una dintr-o lucrare a lui Jacques Bellange, presupusul maestru al lui Georges de la Tour. În stânga, alte două tinere de etnie romă; cea mai apropiată de naivul tânăr îi „ușurează” buzunarele.
Faptul că Georges de la Tour s-a „inspirat” din lucrările unor colegi de breaslă contemporani se explică prin aceea că niciun grup de hoți de buzunare nu stătea să-i pozeze unui pictor într-o epocă în care furtul era pedepsit prin biciuire în piața publică, temniță grea și uneori chiar și prin mutilare.
Trișorul cu as de caro / as de treflă
Ar fi interesant de aflat cine este personajul central – imprudentul tânăr cu păr castaniu, ondulat și lunguț, cu mâini îngrijite și elegant îmbrăcat – care apare, tot în postura de tânăr bogat și naiv și la fel costumat, în alte două lucrări ale lui Georges de la Tour – de fapt, două versiuni diferite ale aceleiași picturi.
Prima dintre ele, intitulată Le Tricheur à l’as de carreau (Trișorul cu as de caro), poate fi admirată la Luvru, iar a doua, intitulată Le Tricheur à l’as de trèfle (Trișorul cu as de treflă), la Kimbell Art Museum din Fort Worth, Texas, ambele realizate în perioada 1636-1638, după cum afirmă istoricii de artă francezi.
Aici apar doar patru personaje în jurul unei mese de joc: tânărul cel naiv, în dreapta, trișorul (sub al cărui cot se poate citi semnătura pictorului: Georgius De La Tour fecit, adică „făcut de Georges de la Tour”), în stânga, o c urtezană cu privire vicleană care participă la jocul de cărți și o chelneriță care, în timp ce toarnă vin într-un pahar de sticlă (un produs de lux în acea epocă), se uită cu atenție la tânărul naiv. Nici privirea ei nu spune nimic bun. Complicitatea celor două femei cu trișorul este evidentă.
Deși cele două tablouri nu sunt perfect identice (în sensul că nu se suprapun perfect), personajele sunt construite la fel, iar dispunerea lor este aceeași. Singura diferență notabilă este cartea ținută la spate de trișor: un as de caro în tabloul de la Luvru și un as de treflă în tabloul de la Kimbell Art Museum.
Variațiuni pe aceeași temă
Toți istoricii de artă care au studiat lucrările (Ghicitoarea și Trișorul în cele două variante) consideră că acestea reprezintă variațiuni pe tema Fiului Risipitor, având deci un evident caracter moralizator.
Nu este singurul caz de operă-duplicat a lui Georges de la Tour, care a realizat și două versiuni ale unui portret al Mariei Magdalena (în ambele cazuri, drept model i-a servit aceeași femeie): în cea aflată la Metropolitan Museum of Art vedem o lumânare reflectată de o oglindă înrămată, pe când în cea de la Luvru oglinda lipsește, dar pe masa pe care stă lumânarea apar niște cărți groase.
Maria Magdalena căindu-se, cca. 1640. Una dintre cele două versiuni ale unui portret al Mariei Magdalena – Georges de la Tour avea obiceiul, veţi vedea, să realizeze variaţiuni pe aceeaşi temă, schimbând doar câteva detalii; pictura se află în colecţia Metropolitan Museum of Art, New York (© Getty Images)
Deși mai puțin întunecate decât alte tablouri realizate de Georges de la Tour, tablourile reprezentându-l pe tânărul cel naiv care se lasă mereu înșelat de escroci trădează și ele influența lui Caravaggio. Culorile folosite de Georges de la Tour pentru a ilustra parabola biblică a fiului risipitor sunt însă vii și cuceresc privitorul. Atât de vii, încât par aproape fotografice.
Autenticitatea tablourilor: o lungă controversă
n anul 1970, specialista în istorie costumară Diana de Marly publica în revista de istoria artei „The Burlington Magazine”, care apare la Londra din 1903, un articol prin care își exprima îndoiala privind autenticitatea tabloului La Diseuse de bonne aventure, pe motiv de „incoerență în tratarea hainelor personajelor”.
Aceasta, susținea autoarea, nu i-ar fi deloc caracteristică lui Georges de la Tour, pictor care reda totul cu o exactitate aproape fotografică. După părerea Dianei de Marly, modelul hainei ghicitoarei în palmă ar fi fost copiat după un covor care apărea într-un tablou al pictorului flamand Joos van Cleve († 1541, Anvers).
Punctul de vedere al specialistei în costume a fost îmbrățișat de istoricul de artă britanic Christopher Wright (autor, împreună cu Benedict Nicolson, al unei monografii consacrate lui Georges de La Tour, publicată în anul 1974 în revista „Connoiseur”).
După părerea lui Christopher Wright, atât La Diseuse de bonne aventure, cât și cele două tablouri cu trișorul ar fi falsuri realizate în anul 1920 de către pictorul și restauratorul de artă Émile Delobre. Printre argumentele aduse de Wright în sprijinul teoriei sale, expuse pe larg în lucrarea The Art of Forger, apărută în anul 1984, se numără și prezența cuvântului „MERDE” pe colierul uneia dintre tinerele de etnie romă aflată în stânga tânărului naiv de familie bună.
Această teză a fost însă combătută cu succes de specialiștii de la Metropolitan Museum of Art cu argumente cât se poate de științifice, bazate pe analiza chimică a pigmenților folosiți la prepararea vopselurilor de ulei. Astfel, la prepararea nuanțelor de galben, Georges de la Tour a utilizat un pigment pe bază de plumb, pe care pictorii au încetat să-l mai utilizeze după anul 1750, rețeta fiind aproape uitată.
Cât despre cuvântul buclucaș mai sus amintit (care a fost înlăturat cu prilejul unei restaurări ulterioare), acesta ar fi fost adăugat mai târziu de către un restaurator cu un simț al umorului ceva mai ciudat, afirmă specialiștii de la MET. Cât privește teoria Dianei de Marly, aceasta a fost combătută de către istoricul de artă Donald King, care a arătat că țesături precum cea din care este confecționat costumul ghicitoarei în palmă au fost folosite vreme îndelungată în Franța și în Ţările de Jos, deci nu este nimic surprinzător în faptul că Georges de la Tour a decis să-și „îmbrace” personajul în așa ceva.
Picturile sunt veritabile
În sfârșit, autenticitatea celor trei tablouri este probată fără putință de tăgadă de documente. La Diseuse de bonne aventure apare menționată în anul 1650 în inventarul moștenirii lăsate de Jean-Baptiste de Bretagne, decedat în acel an la Paris.
În inventar, tabloul este trecut în poziția a paisprezecea: „grand tableau peint sur thoille avecq la platte bande dorée représentant des diseuses de bonneaventure, original de La Tour”, iar valoarea trecută în act este de 30 de livre, o sumă considerabilă în acele vremuri. În anul 1879, tabloul reapare la castelul Moulin Vieux din Asnières sur Vègre, Sarthe, și tot într-un inventar postum: cel al lui Édouard Lemonnier de Lorière, decedat în acel an.
Tabloul intrase în posesia familiei Lemonnier de Lorière odată cu castelul Moulin Vieux, care fusese cumpărat cu întregul său mobilier de la ultimul marchiz de Scépeaux. Se poate spune, așadar, că din secolul al XVII-lea până în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea tabloul s-a aflat în castelul Moulin Vieux.
Tabloul La Diseuse de bonne aventure a fost moștenit de generalul Jacques de Gastines de la mama sa, Léonce – nimeni alta decât fiica lui Édouard Lemonnier de Lorière. La moartea generalului, tabloul a fost vândut Casei Wildenstein, care a oferit mai mult decât conducerea de atunci a Muzeului Luvru, iar în 1960 a fost achiziționat de Metropolitan Museum of Art, unde poate fi văzut și acum. Cât despre tablourile cu trișori, autenticitatea acestora este certificată de autenticitatea primului.
***
Istoria are, deci, și ea ironiile ei. Ipoteza falsurilor, care a făcut să curgă râuri de cerneală tipografică la vremea ei, ilustrează din plin această aserțiune. În fond, nu este și falsul tot o formă de furt, mai exact o modalitate ceva mai subtilă de a ocoli cea de-a opta poruncă din Decalog?
Acest articol a fost publicat în numărul 228 al revistei Historia (revista:228), disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.
Foto sus: Expoziţie ingenios realizată, dedicată lui Georges de la Tour, evidenţiind tocmai clarobscurul picturilor sale: „Georges de la Tour – Europa Luminii” a fost găzduită de Palazzo Reale din Milano (© Getty Images)
Bibliografie:
Crissy Bergeron, Georges de La Tour’s Flea-Catcher and the iconography of the flea-hunt in seventeenth-century Baroque art, disertație de master susținută în anul 2007 la Louisiana State University and Agricultural and Mechanical College, accesată pe data de 20.10.2020;
The Fortune-Teller – prezentare pe site-ul Metropolitan Museum of Art;
George Philip LeBourdais, The Most Iconic Artists of the Baroque, from Caravaggio to Rembrandt, articol apărut pe data de 6.01.2016 pe portalul Artsy.net;
Département des Peintures: Peinture française. Œuvre Le Tricheur à l’as de carreau – prezentare pe website-ul Muzeului Luvru;
The Cheat with the Ace of Clubs, c. 1630-34, Georges de La Tour, prezentare pe website-ul Kimbell Art Museum din Fort Worth, Texas;
A. Chenebenoit, Quelques lumières sur „La Bonne Aventure”, articol publicat pe data de 10.09.1960 în cotidianul „Le Monde”.
Mai multe pentru tine...
