Harry Winston, regele diamantelor
Harry Winston lua diamante brute și crea minuni. În mâinile sale, prin care au trecut cele mai cunoscute diamante din lume, bijuteriile deveneau piese de artă. Capodopere cu un design inovator inspirat, dictat chiar, de frumuseţea pietrelor preţioase, care îl fascinau. Pentru el, piatra era piesa de rezistenţă a bijuteriei, nu un simplu accesoriu montat pe un metal preţios.
Cunoscut în timpul vieţii drept Regele Diamantelor, Harry Winston a fost unul dintre marii bijutieri ai secolului XX, dar și unul dintre cei mai importanţi colecţionari de diamante din lume. Însă povestea sa începe cu succesul imigranţilor europeni plecaţi în America la cumpăna secolelor XIX–XX. Părinţii săi, evrei ucraineni, au emigrat în Statele Unite în 1890. În același an, tatăl lui, Jakob, și-a deschis în Manhattan un mic atelier de reparaţii de bijuterii. Harry avea să se nască șase ani mai târziu, la 1 martie 1896. A crescut sub îndrumarea tatălui, care l-a luat pe băiat în atelierul său și l-a învăţat totul despre bijuterii. Cu timpul însă, Harry a ajuns să-l depășească pe acesta în arta confecţionării de bijuterii. După moartea mamei, când Harry avea șapte ani, familia s-a mutat în California. Din acei ani datează una dintre cele mai cunoscute povești – să fie adevăr, să fie legendă? – despre originile bijutierului Harry Winston. Ea spune așa: când avea doar 12 ani, Harry a descoperit într-un amanet un inel foarte preţios, cu un smarald de două carate. Recunoscându-i valoarea, l-a cumpărat pentru doar 25 de cenţi, căci vânzătorul neștiutor credea că are în faţă o simplă tinichea. L-a vândut apoi, chiar în ziua următoare, pentru 800 de dolari. Și dacă n-ar fi veridică, povestea confirmă totuși un fapt dovedit ulterior: Harry Winston avea într-adevăr un ochi foarte bun pentru pietre preţioase.
O obsesie cu final fericit.
Încă din tinereţe, Harry Winston a fost fascinat de diamante, obsedat chiar, într-atât încât tatăl lui l-a avertizat că această obsesie ar putea ajunge să-i controleze viaţa. Așa avea să fie, dar nimeni n-ar fi bănuit în ce fel... În 1914 s-a întors la New York, unde și-a deschis propriul atelier de reparaţii de bijuterii. Doi ani mai târziu, cu cei 2.000 de dolari pe care îi strânsese a fondat compania Premier Diamond și a început să încheie tranzacţii pe bursa diamantelor din New York. L-au ajutat cunoștinţele dobândite până atunci, dar și ochiul antrenat în identificarea pietrelor valoroase și a potenţialului lor. În doar doi ani, compania a avut succes și Winston s-a îmbogăţit – pentru o scurtă durată însă, căci a fost jefuit de unul dintre angajaţi și a ajuns în pragul falimentului.
Harry Winston nu s-a dat bătut și a descoperit o nouă metodă de a face afaceri pe piaţa diamantelor. A început să participe la licitaţiile organizate post-mortem, când în multe cazuri bijuterii valoroase puteau fi achiziţionate la preţuri derizorii doar pentru că erau considerate de modă veche. Însă Winston lua bijuteriile, le recondiţiona și le dădea un aspect modern, vânzându-le apoi pentru sume mult mai mari. Așa a ajuns să cumpere colecţii întregi de bijuterii. În 1925, Harry Winston a achiziţionat colecţia Rebecăi Darlington Stoddard, moștenitoarea unui imperiu minier, pentru un milion de dolari, iar în 1926, pe cea a Arabellei Huntington, soţia magnatului Collis P. Huntington, pentru două milioane de dolari.
Winston a prelucrat piesele cumpărate (oricum valoroase, multe dintre ele fiind bijuterii Cartier), dar le a remodelat în piese inovative, pentru care noii, dar și vechii îmbogăţiţi americani erau dispuși să plătească bani mulţi.
Luxul are un nume.
În 1932, bijutierul a fondat oficial compania care îi poartă numele. Harry Winston a devenit sinonim cu luxul sofisticat, cu inovaţia în arta bijuteriilor, dar mai ales cu diamantele. Odată faimos în rândul high life- ului american, Harry Winston a ajuns să strălucească și în cetatea filmului. În 1944, el a dat startul unei noi mode, când a fost primul care a împrumutat un set de bijuterii unei actriţe pentru ceremonia Oscarurilor. Jennifer Jones, câștigătoarea în acel an a premiului Academiei pentru cea mai bună actriţă, a strălucit pe covorul roșu purtând bijuterii create de Harry Winston. Apoi, în 1953, numele lui Harry Winston a ajuns și pe buzele lui Marilyn Monroe (în filmul „Domnii preferă blondele“), în versurile faimosului cântec „Diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei femei“. Și astfel cei care nu-l cunoșteau până atunci au auzit de Harry Winston și diamantele sale.
Colecţia Harry Winston.
În 1935, Harry Winston a încheiat tranzacţia care l-a făcut cu adevărat faimos în rândul breslei. A cumpărat diamantul Jonker, o piatră de 726 de carate (la vremea respectivă al șaptelea cel mai mare diamant din lume) pentru 700.000 de dolari. Apoi a decis să-l trimită la New York (din Johannesburg)... prin poștă! Pentru doar 64 de cenţi, una dintre cele mai valoroase pietre preţioase din lume a traversat Atlanticul incognito. Winston a plătit apoi 30.000 de dolari pentru clivarea pietrei, din care au rezultat un diamant de 125 de carate și alte 12 diamante, vândute cu două milioane de dolari. Pasiunea lui Harry Winston pentru diamante – și dorinţa de a fi mereu primul care să cumpere noi pietre – l-a împins chiar să plece într-o aventură în America de Sud. În 1938, Winston a citit într-un ziar că în Brazilia a fost descoperit un diamant brut de 726 de carate. Pentru a se asigura că piatra nu va ajunge în mâinile altui bijutier, Harry Winston s-a urcat în avion și a pornit în căutarea pietrei. Diamantul Vargas și-a făcut și el loc în colecţia Winston. Cea mai mare piatră preţioasă cumpărată vreodată de bijutierul american a fost cea cunoscută sub numele de Sierra- Leone, un diamant brut de 970 de carate (al treilea cel mai mare diamant descoperit vreodată). Din acesta, Harry Winston a realizat nu mai puţin de 17 pietre, între care cea mai mare avea 143 de carate. În 1966, Harry Winston a cumpărat un alt diamant brut valoros, de 241 de carate, pe care l-a transformat într-o piatră sub formă de pară, având 70 de carate. Remarcabila piesă a fost cumpărată de actorul Richard Burton pentru soţia sa, Elizabeth Taylor, iar astăzi este cunoscut drept diamantul Taylor-Burton.
O altă piesă extraordinară din repertoriul casei Harry Winston este diamantul Lesotho, de 601 de carate, prelucrat – în premieră! – direct la televizor. Au rezultat 18 pietre, inclusiv un diamant de 40 de carate montat pe un inel, cumpărat de miliardarul Aristotel Onassis ca inel de logodnă pentru Jacqueline Kennedy. Nu e de mirare, așadar, că încă din 1952 revista „Life“ îl desemna pe Harry Winston drept al doilea cel mai mare colecţionar de bijuterii istorice din lume. Din păcate pentru el, i-ar fi fost chiar imposibil să revendice locul fruntaș, căci acesta era deţinut de familia regală britanică. Însă și de pe locul doi, pentru Harry Winston, lumea strălucea. Se spunea chiar că puterea lui de cumpărare pe piaţa diamantelor rivaliza cu cea a titanilor de la De Beers, una dintre cele mai mari companii din industrie.
Diamantele itinerante.
Fascinaţia lui Harry Winston pentru diamante și dorinţa de a împărtăși frumuseţea pietrelor preţioase cu restul lumii a stat la baza iniţierii unei expoziţii. „Curtea Bijuteriilor” s-a născut în 1949, după ce Winston a cumpărat faimosul diamant albastru Hope. Timp de patru ani, până în 1953, expoziţia a făcut înconjurul lumii, arătând publicului splendoarea colecţiei Winston. Aceeași dorinţă l-a împins apoi pe bijutier să doneze cele mai valoroase piese din colecţia sa către Institutul Smithsonian din Washington. În 1958 a donat către Smithsonian diamantul Hope, în 1962 Diamantul Portughez, iar un an mai târziu, piatra Oppenheimer. Astăzi, la Smithsonian, în cadrul secţiei dedicate pietrelor preţioase, o galerie poartă numele lui Harry Winston. Nici nu se putea altfel. Regele diamantelor a murit la vârsta de 82 de ani, în decembrie 1978. După moartea sa, Casa Harry Winston a rămas fidelă concepţiei fondatorului său: diamantul înainte de toate. Celelalte sunt trecătoare.
Albastru pur: diamantul Hope
Se spune despre el că e cel mai frumos diamant din lume; e, cu siguranţă, și cel mai cunoscut. Diamantul Hope a fost purtat cândva de regi și regine, iar istoria l-a purtat de-a lungul timpului din India în Europa, apoi peste Atlantic, unde se află și astăzi, la Muzeul de Istorie Naturală Smithsonian. Potrivit unor surse bazate pe relatările primului proprietar cunoscut al pietrei, negustorul francez Jean-Baptiste Tavernier, diamantul Hope (care avea înainte de șlefuire 115 carate) își are originile în mina Kollur din India, unde a fost descoperit în secolul al XVI-lea. În 1668 sau 1669, Tavernier vinde regelui Ludovic al XIV -lea mai multe diamante, inclusiv pe cel albastru. De aici, parcursul său este relativ bine documentat. În 1678, Regele Soare îl însărcinează pe bijutierul Curţii să reșlefuiască piatra. A rezultat un diamant de 67,125 de carate, care apare apoi în inventarele regale drept le diamant bleu de la Couronne de France. În 1749, Ludovic al XV-lea decide să așeze piatra pe altă bijuterie, un pandantiv spectaculos realizat de bijutierul Andre Jacquemin, alături de aproape alte 200 de diamante. În zilele Revoluţiei Franceze, mai multe dintre bijuteriile Coroanei au dispărut din Palatul Tuileries, inclusiv diamantul albastru. Piatra, așa cum s-a aflat ea în posesia regelui Franţei, nu a mai fost văzută niciodată.
Ea a fost reșlefuită, pierzând 23,5 carate, și a reapărut în 1812, la Londra, în posesia negustorului Daniel Eliason. Se pare că Eliason vinde diamantul regelui George al IV -lea, însă piatra nu rămâne mult timp în posesia Coroanei britanice, căci este vândut pentru plata unor datorii. Așa se face că, în 1830, diamantul ajunge la bancherul londonez Thomas Hope. Pentru următoarele opt decenii, piatra rămâne în posesia familiei Hope, până când, în 1902, este vândută unui negustor de diamante din New York. Diamantul Hope ajunge astfel, la începutul secolului XX, pe pământ american. După ce mai schimbă câţiva proprietari, piatra intră în posesia lui Evalyn Walsh McLean (foto), figură importantă a înaltei societăţi americane. Iniţial reticentă din cauza istoriei tulburătoare a diamantului – și a zvonurilor privind blestemul pietrei, McLean acceptă să cumpere diamantul Hope, pentru care plătește mai bine de 150.000$. După moartea ei, în 1949, colecţia sa de bijuterii e scoasă la vânzare, iar diamantul Hope este cumpărat de Harry Winston. Cel mai mare colecţionar de diamante din Statele Unite nu putea rata această ocazie! În 1958, Harry Winston donează diamantul Muzeului Smithsonian, unde se află și astăzi.
