Greva tipografilor şi planul secret al patronilor: suspendarea apariţiei marilor cotidiane naţionale
În luna februarie a anului 1920, tipografii din București și din Iași au declarat grevă, având evidente revendicări de natură salarială. Astfel de acţiuni se mai desfășuraseră și în alţi ani, memorabilă rămânând greva muncitorilor tipografi bucureșteni din 13 decembrie 1918. Atunci, în Capitală s-a strigat „Trăiască Republica” și „Jos Regele!” – iar unii dintre manifestanţi au fost uciși de gloanţele trase de forţele de ordine trimise de către guvernul Brătianu, care a decis să acţioneze ferm pentru a stopa o potenţială izbucnire a unei revoluţii bolșevice precum cea din Rusia. Ulterior, liderii greviștilor au trecut în 1919 prin furcile caudine ale închisorii și ale unui lung proces.
Drept urmare, greva tipografilor anunţată pentru jumătatea lunii februarie a anului 1920 nu părea să conţină ingredientele turbulente ale anului 1918. Sindicatul tipografilor își învăţase lecţia dură oferită de guvern și își rezuma acţiunile doar la revendicări de natură salarială. Așa cum era firesc, patronii ziarelor și ai tipografiilor anticipaseră existenţa unor astfel de momente tensionate. De aceea, au lăsat rivalităţile în urmă și, în ziua de 26 noiembrie 1919, s-au întâlnit pentru a se organiza într- un așa numit „sindicat“ care să acţioneze pentru apărarea intereselor comune. Întâlnirea s-a finalizat cu parafarea unui protocol de colaborare. Urmând această înţelegere, în ianuarie 1920, patronii presei bucureștene s-au întâlnit și au stabilit ca, în caz de grevă, să editeze împreună un ziar, ca soluţie excepţională de anulare a efectelor acţiunii muncitorilor.
În momentul unei greve, este o regulă nescrisă ca negocierile să se poarte cu afișarea unor revendicări maximale din partea salariaţilor și cu oferte minimale din partea patronatului – însă de data aceasta, având ascendentul reprimării grevei din decembrie 1918 și al urmărilor procesuale ale acesteia, patronii au jucat dur. Presaţi de iminenta oprire a lucrului, peste care s-a suprapus și criza hârtiei pentru ziare, în data de 14 februarie 1920, proprietarii marilor cotidiane naţionale s-au întâlnit din nou. Cel mai probabil, iniţiativa i-a aparţinut lui Stelian Popescu, directorul „Universului” și gazda evenimentului.
În urma discuţiilor dintre cei doisprezece directori ori patroni ai ziarelor „Acţiunea Română”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Argus”, „Epoca”, „L’independence Roumaine”, „Mântuirea”, „Le Progres”, „Românimea”, „România Nouă”, „Steagul”, „Universul” și „Viitorul” s-au luat o serie de hotărâri. Cea mai importantă decizie a fost una radicală: suspendarea apariţiei ziarelor până la încetarea conflictului de muncă și înfiinţarea unei publicaţii care să reunească cele mai importante știri și editoriale ale celor treisprezece ziare și să răspundă, pe de o parte, dorinţei de informare a publicului și, pe de altă parte, să capteze bunăvoinţa aceluiași public.
Acest text este un fragment din articolul "«Presa Capitalei», un ziar care a trăit 35 de zile”, publicat în numărul 218 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 15 martie - 14 aprilie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com.
