Gladiatorii, vedetele blestemate ale Romei

Luptele de gladiatori sunt cu siguranţă un subiect preferat atât al amatorilor de istorie, cât şi al profesioniştilor. Asta cu atât mai mult cu cât noi elemente ale acestor orori ies la iveală. Arheologul Georges Ville este de părere că fenomenul este un lucru mai cumplit decât ne închipuiam, care ascunde motive deloc similare altor orori precum inchiziţia, holocaustul sau gulagurile. Sadism e pretutindeni, dar gladiatura îl explotează într-un mod original.

Gladiatorii în primul rând proveneau majoritatea dintre voluntari, ca toreadorii. Luptele nu erau mereu dueluri până la moarte în care avantajul armelor hotăra deznodământul. De altfel, un număr foarte mic de frece ne arată cum gladiatorii îşi încrucişează săbiile sau cum unul îl străpunge pe celălalt. Departajarea pe calea armelor nu era tocmai ce îşi dorea publicul. În schimb, în alte scene nici nu se luptă, ci unul priveşte în pământ, iar celălalt ridică sabia şi priveşte nu la adversar, ci undeva departe. Învinsul stă în picioare, nu e rănit, dar ridică arătătorul şi se dă învins, pentru că ştie că nui poate face faţă adversarului. Acum aşteaptă ca cel care prezidează spectacolul să ia o decizie.

Gladiatorii luptau cu echipamente grele, iar de multe ori cedau din cauza oboselii sau dezgustului. Momentul suprem e decizia publicului. Nici vorbă de dueluri cinstite, ci de un public care îşi manifestă atotputernicia când un om depinde de el. Chipul celui care poate va fi condamnat la moarte este cel mai pasionant de urmărit, felul în care el rămâne neînfricat, care îi exprimă onoarea. În vremurile acelea, dar şi cele prezente, vederea condamnaţilor sau a cadavrelor are un efect de plăcere. Ştim asta din filme, chiar dacă nu o afirmăm deschis. La fel şi cu publicul roman. El venea nu să vadă un spectacol marţial, ci oameni murind. În timpul lui Augustus, gladiatorii mureau cam la a zecea luptă, după un secol jumătate, în timpul lui Marcus Aurelius, cam la a treia. Graţierea devine o favoare din ce în ce mai greu de obţinut.

Cei care sponsorizau jocurile, cei bogaţi sau împăratul, fie cumpărau, fie închiriau gladiatorii, şi ieşeau în pierdere dacă îi trimiteau la moarte. Dar dacă ofereau publicului cadavrele, deveneau de două ori mai populari. Aşa se face carieră politică. De ce alegeau gladiatorii cariera? Pentru că deveneau la fel de faimoşi ca fotbaliştii de azi. În afara voluntarilor, gladiatura era sortită uneori şi tâlharilor mai vjiteji. Gladiator putea deveni oricine:nobil, om liber, sclav, ba chiar exista şi o categorie de efeminaţi şi travestiţi. Oricum, la nobili mai rar se găsea cineva pentru că gladiatura era totuşi o profesie dezonorantă. Când omul liber dorea să se angajeze, se adresa unui lanista, impresarul, care îl închiria bogaţilor care organizau spectacole. Sclavul trebuia să obţină de la stăpân vânzarea. Acum puteau fi închiriaţi sau revânduţi unor mecena, care ajungeau să aibă şi adevărate cete de gladiatori, cete folosite câteodată în înfruntări, cum face papa Damasus încă târziu, în 367, în lupta împotriva unui antipapă. Gladiatorii constituiau şi o importantă sursă de speculă a nobilimii. Chiar Cicero juca la bursă pentru achiziţionarea şi revinderea unor gladiatori, îmbogăţindu-se, ca mulţi alţii, de pe urma ocaziilor.

Gladiatorii erau însă o marfă instabilă, greu de controlat, ca orice om înarmat, fără frică şi împins la disperare. Impresarul are nevoie de o susţinere juridică, concretizată în dreptul de a-şi arde oamenii. Sclavii puteau fi trataţi oricum, dar pentru oamenii liberi există un contract special numit autocratio, prin care se renunţa la anumite drepturi. Spectacolele începeau printr-o dramatizare. Se pregătea fierul roşu pentru laşi, se ridica o platformă pentru leşuri. Important pentru spectacol era şi alegerea luptătorilor, ca să facă lucrurile interesante pentru public.

De unde provine instituţia? Iniţial era un obicei care se întâlnea la multe popoare. La moartea unei persoane importante, se întâmpla câteodată ca uni dintre servitorii săi să lupte cu sabia ca să-şi exprime disperarea. Funeraliile erau ocazia unor varii manifestări isterice, printre care şi aceste dueluri. Treptat acestea se prefac în pur spectacol, cu un mare ajutor din partea politicii. Căci la Roma, funeraliile reprezentau şi pretext de campanie electorală, când moştenitorii şi-au dat seama că banchetele funerare îi pot câştiga popularitate. Ba chiar ospeţele şi jocurile sufereau amânări cu lunile numai ca să coincidă cu campania. Pretextul funerar devine aşadar distracţie populară. Condamnaţii trec în mâinile bogaţilor, care îi aruncă în arenă deghizaţi ca gladiatori de carnaval, ucişi de cei adevăraţi. Arta, de la monumentele şi basoreliefurile din casa bogaţilor mecena, la vasele de lut şi lămpile din casele săracilor, răspândea scenele memorabile din timpul luptelor.

Pentru a înţelege sentimentele încercate de public, Paul Veyne ne propune o comparaţie cu atitudinea noastră faţă de filmele cu conţinut pornografic. Este un amestec între atracţie şi dezgust, cum trebuie să fi fost şi gladiatura. Crimele, leşurile, clăteau privirile, dar provocau şi oroare. Dar nu din caritate, ci din teama pentru propriul corp. Sacrificările de oameni se integrau unei lumi aflate în barbarie, înaintea civilizaţiei, a intrării în viata civică, de aceea gladiatura este un fenomen rar la anticii trecuţi de epocile arhaice. Ideea crimei comise în condiţiile de pace oripila, dar sângele şi cadavrele fascinau.

Sentimentele faţă de gladiatori sunt ambivalente. Lumea îi considera atât vedete, cât şi un tip uman terifiant:asasini, victime, cadavre ambulante, impuri. Pe cei care condamnau fenomenul nu trebuie neapărat să-I bănuim de atitudini umanitare. Este aceeaşi situaţia ca în cazul prostituţiei. O poţi urî pentru că este o tentaţie, sau o poţi considera un rău necesar. Gladiatorii erau şi ei un fel de prostituaţi ai morţii. Se bucurau de admiraţie, dar nu se cuvenea să le cauţi compania. Atitudinea puritană, care nu îi deplângea pe ei, ci pe spectatorii supuşi unor asemenea monstruozităţi, ea se formează în rândul filozofilor şi apoi creştinilor.

Dacă anumiţi gânditori spun că spectacolele sunt crude, o fac în ideea că îi învaţă pe spectatori cruzimea, dau un exemplu de crimă în plină pace civilă. Aşa cum noi ne temem că filmele violente sporesc gradul de criminalitate. Grecii preiau şi ei obiceiul gladiaturii, considerând că spectacolele sunt o şcoală de curaj, aceeaşi părere împărtăşind-o şi Cicero, pentru care singura problemă era că apar şi oameni liberi pe acolo. În critica antigladiatorică avem deci un moralism egoist. Seneca se teme şi el pentru spectatori, pentru că asistă la astfel de focare de cruzime şi impuritate. De gladiatori înşişi nu prea se preocupa nimeni. Aceia puţini care se mai gândeau şi la caznele oamenilor care se băteau în arenă pentru a satisface ochiul publicului, erau ironizaţi ca efeminaţi.

Sfârşitul gladiaturii se explică nu atât prin altrusim cât prin modificările din climatul politic de la finele antichităţii şi prin frica generalizată, izvorâtă din instinctul de conservare. Când vedem cum nu duşmani sau criminali, ci oameni ca noi, sunt trimişi la moarte, ne simţim ameninţaţi, întorşi la legea junglei. Gladiatura a fostu unul din modurile în care puterea s-a folosit de spaimele oamenilor, folosindu-le în interesul ei. Când împăraţii au început să se convertească la creştinism, în secolul al IV-lea, gladiatura dispare treptat. Dar nu neapărat pentru că erau creştini i-au pus capăt, ci pentru că, la nivel de ideologie, devin părinţii, păstorii supuşilor, taţii buni şi ocrotitori. Ca un tată bun, el îşi fereşte copiii de reprezentaţii sângeroase care oferă plăcere pe moment dar le bântuie visele apoi. Împăraţii din primele trei secole erau altfel de păstori, unii care lăsau turmele în voia instinctelor, neferindu-le de nimic, doar stăpânindu-le.

Referinţe:

Georges Ville, La gladiature en Occident, des origines a la mort de Domitien, Ecole francaise de Rome, 1981;

Paul Veyne, Sexe et Pouvoir a Rome, Tallandier, 2005.