Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Vasile Luca
Ziua de 26 mai 1950. Responsabilul comunist din secuime, cel ce răspundea de finanţele ţării şi, implicit, de mersul economiei ce tindea să devină socialistă după ideile lansate de către Iosif Stalin, a propus un plan de dezvoltare a industriei prin care să se intensifice schimburile între sat şi oraş. Ideile nu erau rele din punct de vedere teoretic şi practic. Mărfurile produse de uzine erau absorbite de lumea ţărănească, vreo 80% din masa cumpărătorilor, şi aceasta plătea cu sumele luate pe produsele agricole. Chiar se recomanda creşterea preţurilor din lumea rurală pentru ca să sporească şi puterea de cumpărare a maselor. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost de acord cu ideile lui Vasile Luca şi aceasta echivala cu o felicitare în stil comunist.
Se pare că ministrului de Finanţe făcea ceva bine pentru popor. Oare de ce în 1952 toată furia liderului partidului s-a revărsat asupra celui apreciat cu doi ani înainte şi a fost lăsat să putrezească în temniţa Aiudului? De ce n-au păţit la fel şi alţi vinovaţi din gruparea Pauker – Luca? Explicaţia este una foarte simplă şi se aplică în orice componentă a activităţilor umane. Vasile Luca începuse să intuiască unele mecanisme ale vieţii economice şi promova dezvoltarea pieţei interne, a industriei pentru populaţie şi promova în minister persoane în funcţie de aptitudini. Dej a simţit că acest personaj tinde să dea unele dovezi de superioritate intelectuală şi că-l umileşte prin tot ceea ce face. Comportamentul primitiv al speciei umane recomandă anihilarea valorilor ce nu vin de la şef şi brutalul conducător a rezolvat problema în stil pur comunist. Nu mai era nevoie de rangă ca în cazul lui Ştefan Foriş. Liderul de la Bucureşti a căutat tertipuri în ideologia comunistă şi a mers în faţa lui Stalin cu teoria unităţii de monolit a partidului. În plus, cazul Luca era şi mai simplu de justificat pentru a atrage simpatia dictatorului sovietic. Ministrul de Finanţe încălcase poruncile trasate în 2 iunie 1947 şi încuraja mica gospodărie agricolă. Mai dorea şi dezvoltarea unei industrii capabile să livreze bunuri de larg consum şi să se dezvolte piaţa internă. Iosif Stalin indicase clar că economia socialistă era una de război şi a stabilit foarte precis această tendinţă în discursul de la moartea tovarăşului Lenin. România a avut parte după 1952 de forme de stalinism pur şi trebuia ca Moscova să intervină pentru ca poporul să mai primească mâncare şi bunuri. S-a ajuns ca un reprezentant sovietic să recomande folosirea unei părţi a rezervei de aur a ţării pentru cumpărarea de produse din lumea capitalistă pentru masele populare.
Grav este că şi astăzi sistemul politic este identic. Dacă există persoane capabile, trebuie să fie umile şi să sugereze şefilor idei de valoare. Numai aceştia trebuie să aibă glorie. Dacă par prea importanţi, sunt rapid înlăturaţi, aceasta fiind principala grijă a celor ce se trezesc în posturi înalte. Nici colegii de serviciu nu-i suportă pe cei ce le deranjează rutina zilnică şi este bucurie mare atunci când dispare o persoană pentru că mai apare un post pentru o rudă, o cunoştinţă. Satisfacţii mari sunt şi atunci când şeful, în măreţia puterii trecătoare, preferă doar să-l jignească cu vorbe grele, prost fiind un termen foarte iubit. Nu există vreo urmă de milă sau de creştinism. Atenţie! Aceste eliminări mai mult sau mai puţin brutale se fac indiferent de consecinţele asupra întregii ţări. Conducătorii nu aveau decât interese mărunte şi le rezolvau după pofta inimii. Nu este de mirare că România merge ca un om beat, fără direcţie, şi aceasta este calea într-o ţară în care caracterul nu poate fi educat prin şcoală. Să nu uităm că părinţii recomandă copiilor să se descurce în viaţă, cartea şi ştiinţa fiind prea puţin importante. Acestea se pot cumpăra sau se obţin după ce ajungi în funcţii înalte prin manevre mai mult sau mai puţin cinstite şi politice.
Bibliografie minimală
Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. vol. III, Bucureşti, 2004.
Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. vol. IV, partea a II-a, 1952, Bucureşti, 2007.
Anton Mioara, Laurenţiu Constantiniu (editori), Guvernaţi şi guvernanţi Scrisori către putere 1945 – 1965, Polirom, Iaşi, 2013.
Banu, Florian, De la SSI la SIE O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948 – 1989), Corint Books, Bucureşti, 2016.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Istoria României, vol. X, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2013.
Preda, Gavriil, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia 1954 – 1969, vol. II, Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2009, p. 216 – 220.
Opriş, Petre, Bugetul partidului şi privilegiile membrilor nomenclaturii C.C. al P.C.R. (1961 – 1965), în Arhivele Totalitarismului, an XIV, nr. 1-2/2006, p. 221 – 225.
Pascu, Vasile, Regimul totalitar comunist în România (1945 – 1989), Editura Clio Nova, Bucureşti, 2007.