Bătălia Atlanticului (foto: Wikimedia Commons)

Frontul maritim al celui de-al Doilea Război Mondial

Orice carte de istorie contemporană amintește că la 30 ianuarie 1933 un oarecare Adolf Hitler a ajuns cancelar al Germaniei și a început o nouă eră organizată după principiile naziste. Noul conducător era unicul om care știa cum va arăta viitorul statului european și, în stilul clasic al celor ce se cred superiori, a început să distrugă tot în jur pentru ca populația să nu mai aibă termen de comparație. Manipulați intensiv, locuitorii supuși marelui experiment politic au început să creadă cu tărie că reprezintă ceva fără precedent în evoluția umanității și mulți mai repetă și astăzi astfel de teze.

Liderul de la Berlin a zdrobit orice formă de opoziție cu ajutorul poliției politice și al adepților fanatici pentru a se bucura de putere absolută, dar era prea puțin pentru a rămâne în vârful piramidei fără emoții. Masele sunt gata să piară pentru conducător dacă acesta le oferă iluzia că sunt o forță de neînvins și cultivarea militarismului este soluția descoperită de statele totalitare de orice nuanță. S-a trecut la refacerea forțelor armate și a celor navale și s-a investit imens în industria de război. Reich-ul părea o cetate asediată ce se poate apăra cu miile de tancuri, tunuri și avioane.

Totuși, nimic nu dădea impresia de forță precum flota de război și până la atacarea Uniunii Sovietice din iunie 1941, Kriegsmarine a primit în structură 18 mari nave de suprafață, Tirpitz fiind în curs de finalizare. Acestea erau instrumentele principale pentru proiectarea forței la distanță și Adolf Hitler era mândru de ceea ce șantierele navale reușiseră să realizeze după prima conflagrație mondială și, mai ales, în timpul nazismului. Tunurile de calibrul 380 mm urmau să afirme puterea ideologiei peste valuri și erau planuri pentru trecerea la piesele de calibrul 406 mm.

Specialiștii în marină știau însă că era prea puțin pentru a face față adevăratelor puteri navale și nu prea erau de acord cu utilizarea costisitoarelor cetăți plutitoare în operațiuni militare speciale ofensive la mare distanță de bazele puternic apărate de aviație. Adolf Hitler îi considera pe germani net superiori străinilor și victoria putea să fie obținută indiferent de dotarea cu tehnică modernă. Vapoarele principale au început să fie trimise la atac și, normal, au apărut pierderile.

Prima unitate scufundată a fost crucișătorul greu Admiral Graf Spee în decembrie 1939. Nu părea să fie ceva important la scara istoriei și a echilibrului de forțe, dar a sosit campania din Norvegia anului 1940. A fost o acțiune realizată prin manevre rapide și îndrăznețe, dar forțele anglo-norvegiene au dat lovituri nimicitoare flotei germane de suprafață. Au pierit în valuri un crucișător greu și alte trei ușoare într-un timp foarte scurt. Kriegsmarine avea crucișătoarele ușoare reduse la jumătate și cele grele pierduseră 25% din efective.

Scufundarea cuirasatului Graf Spee
Scufundarea cuirasatului Graf Spee

Comandamentul marinei militare a decis că este timpul să dea o lovitură strategică prin deplasarea unui cuirasat pe liniile de aprovizionare britanice și nimicirea convoaielor ar fi generat panică și foamete în rândurile încăpățânaților inamici insulari. Nava Bismarck a plecat împreună cu crucișătorul greu Prinz Eugen spre vastele spații atlantice, dar a fost interceptată de forțe superioare din cadrul Royal Navy și a pierit în valuri împreună cu peste 2.000 de marinari, adică echivalentul a două batalioane de infanterie complete. Pot părea puține pierderile, dar era vorba de personal instruit în domeniul tehnic.

Adolf Hitler a vrut să aibă o flotă cu care să intre în rândurile marilor puteri ale lumii, dar a pierdut o treime din totalul unităților până la 1 iunie 1941. Crucișătoarele ușoare își demonstraseră vulnerabilitatea și Gneisenau era grav avariat. Nu mai erau utile în luptă decât două cuirasate și șase crucișătoare grele, prea puțin pentru a lupta împotriva Royal Navy. Au fost păstrate doar pentru a mai provoca unele neliniști forțelor occidentale și pentru a atrage atenția de la alte obiective. Scharnhorst a fost surprins de forțele navale britanice în 1943 și a ajuns rapid pe fundul mării înghețate cu aproape întreg echipajul. Tirpitz, mult mai rezistent prin grosimea blindajului, a scăpat până în 1944 când a fost atins de bombe de mare putere.

Primul mare front al celui de-al Doilea Război Mondial

S-a discutat mult despre faptul că aliații capitaliști ai Uniunii Sovietice n-au deschis al doilea front decât în iunie 1944 și astfel statul comunist a trebuit să lupte singur împotriva mașinăriei naziste de război. Absolut eronat! Marea Britanie a fost angajată în conflictul sângeros de la începutul lunii septembrie a anului 1939 și acesta a fost primul mare front la nivel de mari puteri.

Forțele occidentale au pus capăt visurilor naziste de expansiune mondială prin distrugerea cetăților plutitoare în timp ce Iosif Stalin încuraja atacurile germane. Ce era mai plăcut decât să-i vezi pe occidentali cum se măcelăresc între ei! Comunista Moscovă a fost vinovată de nenorocirile denumite Al Doilea Război Mondial și de pornirea incendiului, pârjol care a ajuns să nimicească ținuturile zise sovietice. Cine seamănă vânt culege furtună.

Războiul naval este unul deosebit de costisitor și propagandiștii au susținut timp de decenii că numai Uniunea Sovietică a dus greul conflictului prin milioanele de victime din rândurile militarilor. Forțele roșii n-au reușit să scufunde vreun vapor important al Kriegsmarine. Industria sovietică n-a putut să asambleze crucișătoare grele dotate cu tunuri de calibrul 203 mm sau mai puternice din cauza complexității tehnice și a derulării ostilităților.

Marea Britanie a trebuit să dezvolte o întreagă flotă de nave principale pentru menținerea superiorității în fața inamicului nazist și, în plus, să asigure escortele necesare protejării convoaielor cu armament către porturile nordice ale Uniunii Sovietice. În plus, Royal Navy a trebuit să înfrunte flota italiană și să contribuie la înfrângerea Japoniei. Frontul maritim a fost mult mai lung și mai costisitor decât cel încropit de Stalin după atacul german, ostilitățile durând din septembrie 1939 până în august 1945.

Marina engleză a mai făcut ceva deosebit în perioada septembrie 1939 – iunie 1941: a instituit o blocadă a economiei Reich-ului. Industria din epocă avea nevoie de materii prime de pe toate continentele și producția de mare serie trebuia exportată clienților generoși financiar. Prăbușirea exporturilor a dus la o sufocare a fabricilor și doar comenzile militare le mai ținea în viață.

Se știe însă că un astfel de efort duce la o epuizare treptată a sistemului economic și un război prelungit poate să genereze un colaps în spatele unor armate victorioase. Este interesant că Iosif Stalin a sabotat acțiunea forțelor vestice prin unele livrări de materii strategice de parcă dorea să țină Wehrmacht-ul în viață. Totuși, cantitățile erau foarte mici în raport cu necesitățile statului din centrul Europei.

Iosif Stalin a dorit cu orice preț să distrugă lumea democratică, liberă, și a ales soluția întoarcerii Germaniei spre vest, ura împotriva Franței fiind suficient de motivantă pentru un război pe viață și pe moarte. Prăbușirea din mai 1940 n-a fost chiar pe placul Moscovei pentru că au fost prea puține pierderi în rândurile germanilor și nici economia n-a fost supusă unui stres prea mare în urma consumurilor militare. Mult mai plăcute au fost luptele aeriene de deasupra Angliei, Luftwaffe având rândurile rărite în mod serios prin acțiunea avioanelor Hurricane și Spitfire.

Întoarcerea armelor și atacul din 22 iunie 1941 au stricat pentru un timp socotelile Kremlinului, dar tot s-a putut trece la o comunizare a popoarelor din Europa de Est. Uniunea Sovietică a fost vinovată de toate nenorocirile de pe continent prin semnarea Pactului Molotov – Ribbentrop la 23 august 1939, dar apoi a pozat în victimă când s-a produs invazia. Aparatul de propagandă poate să scrie orice și apoi cutiile de rezonanță dispersează informațiile aparent credibile în rândul maselor.

Foto: Wikimedia Commons