Frăția vikingilor: împreună la război și la ospețe
Reputația de războinici feroce pe care o aveau vikingii, indiferent dacă este vorba de pirații care năvăliseră în Occident sau de garda faimoasă de la Constantinopol, i-a însoțit dintotdeauna pe nordici. Dar oare de ce? Ce anume le-a asigurat reușitele militare?
La început de ev mediu, lumea se află în transformare. În Scandinavia, puterea locală împărțită între diverse căpetenii tinde să se extindă în structuri regionale mai grandioase. Și structurile militare suferă modificări, războiul se profesionalizează, se poartă pe scară mult mai largă. Acest lucru a însemnat și o modificare a dinamicii grupurilor militare, o dependență crescândă față de camarazii de luptă. Eroii vechilor timpuri, berserkr sau ulvhednar, ajung treptat categorii foarte marginale. În perioada Vendel, deci înainte de epoca vikingilor, războiul era de scurtă durată și de intensitate mică, axându-se mai degrabă pe etalarea puterii decât pe folosirea ei. Armele descoperite la Valsgärde sau Vendel sunt foarte bogate în ornamentație, ceea ce indică un accent deosebit pe aspectul vizual și probabil se leagă și de paralela dintre căpetenie și zeu.
Câteva secole mai târziu, societatea se militarizează, armele și tehnicile se dezvoltă, caii se folosesc mai mult, toți bărbații se îndeletniceau cu războiul, iar pentru tineri singura educație era cea militară. Moralitatea și etica se bazau pe virtuți marțiale. În societatea militarizată, femiea avea și ea rolul de a menține structura socială instigând conflicte la care bărbații trebuiau să ia parte pentru a le apăra onoarea. Le insuflau valorile războinice copiilor și boceau la moartea războincilor.
În era vikingă existau războinici profesioniști și războinici voluntari. În primul caz, acestia se aflau în slujba căpeteniilor sau micilor regi, alcătuind alaiul lor (hird), care nu avea doar funcție defensivă, ci și ceremonială, de prestigiu. Apartenența etnică și-a pierdut din importanță în recrutare. A doua categorie era alcătuită din oameni liberi, care își aduceau propriile arme și nu puteau activa decât în anumite perioade, căci ocupația lor de bază era agricultura. Sistemul hird este de fapt baza militară din epoca târzie a fierului în Scandinavia. Prin acesta se creau legături de fidelitate care depășeau cu mult limitele familiale sau tribale. Războinicii din alai deveneau parte din gospodăria căpeteniei. Unii rămâneau pentru totdeauna în slujba unei căpetenii, alții se căsătoreau sau își formau propriul alai. Mai exista și un alt grup de războinici, mercenarii, activi în afara Scandinaviei, dar nu se poate spune exact ce statut aveau. Cert este doar că indiferent de situație, onoarea și gloria rămân valori fundamentale atât la vikingi, cât și în toate societățile evului mediu timpuriu.
Este o cultură în care conflictul și răzbunarea ocupă un loc central, asociate normelor morale precum datoria sau loialitatea. Prestigiul se dobândea în război, iar linia de demarcație dintre viața militară și cea civilă era destul de vagă. Într-o vreme a lipsei centralizării politice, structura socială se menținea doar prin intermediul acestor valori. Când violența lua o formă “instituționalizată”, deci bătălia, regulile trebuiau respectate, altminteri luptătorul risca mai mult să piardă prestigiu decât să-l câștige. Dar apărea o problemă:nu toti percepeau la fel ce înseamnă onorant și dezonorant. Uneori, regulile războiului erau o sursă de putere tocmai pentru cei care nu le respectau. Ambuscadele și raidurile erau în general considerate dezonorante, dar făceau parte din realitatea vikingă.
În comparație cu Europa creștină, nordicii se ghidau după alte norme morale și viziuni asupra lumii. Versurile scaldice, de pildă, spre deosebire de poezia în engleza veche, insistă asupra faptului că tinerii luptători trebuie să se antreneze mereu pentru a-și învinge teama și dezgustul. Să nu uităm însă că reputația lor aproape monstruoasă se datorează mult și surselor contemporane scrise de oponenți.
Bătăliile, punctul culminant, se câștigau printr-o combinație de factori, dintre care cel psihologic juca un rol extrem de important. Controlul de sine și rezistența, dobândite prin experiență, erau vitale, iar succesul se asigura prin menținerea intactă formației strânse de luptă. Atâta vreme cât aceasta se menținea, inamicul avea șanse minime de a sparge zidul de scuturi. Ruperea liniilor, din cauza excesului de zel, baterii în retragere, etc. însemna aproape mereu înfrângere. O imagine concludentă a tacticii ne-o povestește Snorri în Saga lui Harald Sigurtharson, când descrie bătălia de la Stamford Bridge (1066). Aici, armata lui Harald Godwinson o învinge pe cea norvegiană păcălind-o prin atacuri repetate și puțin intense să rupă rândurile pentru a urmări inamicul.
Imaginea populară a vikingului nebun, în transă războinică, se potrivește totuși mai mult categoriei de berserkr, probabil o confrerie restrânsă cu conotații rituale ale cultului odinic. Furia distrugătoare despre care pomenește Snorri în Ynglinga Saga și nu numai ar fi fost oricum contraproductivă într-o luptă, unde controlul formațiunii era fundamental. Atitudinea surselor literare față de aceștia variază de la admirație la dispreț. Dacă în versurile scaldice timpurii, de secol IX, ca cele scrise de Thornbjörn Hornklofi, berserkr sunt cei mai talentați din alaiul regelui norvegian, în evul mediu dezvoltat ei devin eroii negativi. Un motiv posibil ar fi profesionalizarea războiului și accentul pe coeziunea grupului, luptătorul individual fiind demodat. Pietrele runice vorbesc adesea despre vikingi căzuți pentru că au fost părăsiți de camarazi. Unitatea grupului conta deci mai mult decât afișarea unor extraordinare calități individuale.
Succesele militare vikinge se datorează și asemănării dintre organizarea militară și cea socială, mai ales dacă aruncăm o privire asupra activităților scandinavilor în est, unde au contribuit la consolidarea formațiunilor politice slave. Viața cotidiană avea aceeași menire, pregătirea pentru razboi, cu tot felul de activități combative, pentru că era nevoie de un grad foarte înalt de organizare și disciplină. Vikingii se antrenau mult prin vânătoare și turnir, dar asigurarea coeziunii de grup se realiza altfel. Ospețele erau un prilej bun, nu doar din pricina belșugului de hrană și mai ales băutură. Aveau loc și activități intelectuale, ca de pildă recitarea de versuri sau nararea de povestiri, de unde nu lipseau lăudăroșeniile despre faptele de arme – rădăcinile epopeilor nordice. Toate aveau rolul de a oferi sentimentul încrederii în camarad.
Nu în ultimul rând, mobilitatea a avut și ea un rol, abilitatea lor de a cutreiera tot continentul, fără prea mari griji pentru proviziile pe care le dobândeau tot prin razboi. Diverse grupuri se uneau și cooperau pe perioade limitate, se adaptau, câștigau experiență și aveau contact cu felurite tactici și arme. Practica asigura succesul. Iar succesul în razboi reprezenta un indicator de identitate socială. Tinerii aveau posibilitatea de a avansa pe plan social, pentru că întreaga structură socială se baza pe idealuri marțiale. Să nu uităm și de conotațiile religioase ale războiului, pentru că avem o cultură în care însăși viața eternă se dobândește pe câmpul de luptă. Prin tribut și raid, scandinavii aveau și câștig material, și social, și spiritual. Iar căpeteniile nu aveau rolul de a distribui, ci de a oferi oportunități.
Așadar vikingii, prin lucrul în echipă și dinamica grupurilor, au reușit o bună bucată de vreme să domine și să înspăimânte Europa. Supraviețuirea o asigurau interesul de grup, loialitățile, legăturile strânse, și nu talentul războinicului singuratic. Campaniile de lungă durată întăreau legăturile, iar organizarea în mici unități combative ușura mult problema logistică. Frățiile vikinge recrutau tineri din straturile superioare ale societății, care își uneau destinele printr-o cultură care glorifica și diviniza spiritul războinic, dar și camaraderia. Ospățul cimenta și el foarte bine fraternitatea. Spre finele epocii vikinge avem o altă imagine a idealului eroic, îndepărtat de modelul forței individuale și axat pe chestiuni mai pragmatice vizând profesionalizarea războiului. Unitățile restrânse și bine antrenate au fost în mare măsură cheia victoriilor vikinge.
Referințe:
Halsall, G., Warfare and Society in the Barbarian West, 450-900, Londra, 2003;
Kennedy, H., Mongols, Huns and Vikings, Londra, 2003,
Näsström, B., Bärsärkarna. Vikingatidens elitsoldater, Stockholm, 2006.
Regenr, E. et all (eds.), Reflections on the Body, Space and Time in Medieval and Early Modern Europe, Stockholm, 2006.
