Fotografiile lui Iosif Berman: De la Palatul Regal la mahalaua bucureşteană

După ce, la sfârşitul anului 1937, guvernul Goga-Cuza a închis gazetele „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ – considerate „jidovite“, din pricina numărului mare de ziarişti evrei care lucrau aici – munca de-o viaţă a admirabilului fotoreporter Iosif Berman a dispărut într-o clipă. Miile de clişee din sticlă din arhiva publicaţiilor au fost confiscate şi, după 1945, împărţite între diferite muzee, adesea fără a se cunoaşte numele autorului. După un articol care a avut în centrul său viaţa, cariera şi sfârşitul trist al lui Iosif Berman, „Historia“ încearcă acum un exerciţiu de recuperare:care a fost soarta fotografiilor celui dintâi reporter fotograf din presa noastră, unde sunt ele astăzi? Într-un text amplu, Emanuel Bădescu descrie cu lux de detalii colecţia Berman de la Biblioteca Academiei Române, iar Ana Iacob redă succint istoria fondului Iosif Berman de la Muzeul Municipiului Bucureşti. Vom continua.

Fotografiile lui Berman în colecţiile Academiei

Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române deţine câteva mii de fotografii din epoca domniei Regelui Carol al II-lea. Un sfert din această „cantitate“ oglindeşte activitatea profesorului Dimitrie Gusti, restul relevând evenimentele la care a participat Regele:manifestaţii de 10 Mai, de 8 Iunie, cercetăşeşti, strejăreşti sau militare, inaugurări de edificii şi de monumente, partide de vânătoare, vizitarea unor expoziţii şi aşa mai departe.

Click aici pentru a vedea o galerie foto extraordinară cu fotografiile realizate de Iosif Berman

Sunt fotografii în alb-negru, câteva din arhiva Gusti fiind cu tentă sepia, clare, oscilând adesea între document şi artă. Pe verso, majoritatea conţin o ştampilă rotundă, cochetă, cu numele fotografului în interior:Iosif Berman (Burdujeni, 17 ianuarie 1892-Bucureşti, 17 septembrie 1941).

Necesitatea unui catalog antologic

Pentru cine este familiarizat cu presa ilustrată interbelică, Iosif Berman este un nume extrem de des întâlnit, mai cu seamă în paginile revistelor patronate de „Adevărul“ şi „Dimineaţa“:„Realitatea Ilustrată“ şi „România Ilustrată“. Şi nu numai acolo. I-am întâlnit numele, din întâmplare, chiar şi în „New York Times“! A fost un om extrem de activ, care a lăsat o operă uriaşă ce merită să fie adunată în lucrări de specialitate. Îndrăznesc să afirm că un catalog antologic ar releva un artist cu nimic mai prejos decât Brassai sau Nicolae Ionescu, colegul său de redacţie.

Din această perspectivă, absenţa unui asemenea catalog este frustrantă. Privind cu ochii minţii fotografiile lui Berman din presă şi din colecţia Cabinetului de Stampe, văd întreg spectrul social, politic şi economic al unei epoci lăsate parcă prea mult la bunul plac a teoreticienilor. Documentul fotografic are, faţă de orice alt tip de document, avantajul imortalizării realităţii fără intervenţia subiectivismului uman selectiv şi fragmentar.

Viaţa mahalalei interbelice

Ca fotoreporter, Berman a pătruns în inima mahalalelor surprinzând „la lucru“ o lume aparte, ruptă de acea realitate „a Centrului“, de care guvernul, oricare va fi fost el, se îngrijea părinteşte. Era o altă Românie, un alt Bucureşti, era o societate condusă uneori de vătafi locali, cel mai adesea de eroi rău-famaţi. Era lumea lui Pirgu. Lumea şuţilor din poeziile lui Miron Radu Paraschivescu, a Maidanului cu dragoste, a telalilor evrei de pe Calea Văcăreşti ori de la Taica Lazăr, supravegheată de o trinitate energică şi punitivă:jegul, păduchele şi cuţitul. Cine s-ar fi încumetat să-i strice orânduiala? De remarcat faptul că presa, care a cutezat să cutreiere prin mahalale şi să le descrie în paginile sale, a fost cea cu simpatii de stânga şi cu susţinere masonică şi că majoritatea reporterilor şi a fotoreporterilor erau evrei.

Remarca este necesară pentru că dezvăluie o carenţă a puterii româneşti interbelice:ignorarea celor de dincolo de „Centru“, chiar dacă majoritari erau românii. Paginile „Universului“ rareori le-au consemnat existenţa, şi atunci doar pentru a anunţa cine ştie ce crimă abominabilă. Cam puţin şi, în orice caz, irelevant. Câte studii sociologice s-au făcut în epocă despre această lume, despre acest stat în stat? Noroc cu ziariştii şi fotoreporterii evrei taxaţi de guvern şi de presa de partid ca fiind – culmea! – rău-intenţionaţi... Este cert că, exceptând lucrările beletristice, fără opera lor nu am fi ştiut mai nimic despre viaţa mahalalei interbelice. Iată şi de ce aceasta are, pe lângă calitatea jurnalistică, şi un pronunţat caracter ştiinţific.

Fotografiile din arhiva Gusti

Din păcate, fotografiile-reportaj executate de Berman sunt foarte rare în colecţia Academiei. Nu cunosc cauza acestei situaţii şi nu intenţionez să fac speculaţii:o subliniez cu strângere de inimă şi atât. Cum am arătat în prima frază, Cabinetul deţine numeroase fotografii oglindind activitatea profesorului Gusti şi a Regelui Carol al II-lea, majoritatea cu ştampila lui Iosif Berman. Nu sunt la fel de spectaculoase precum cele ­luate prin cotloanele Capitalei, s-au dorit a fi documente fotografice, însă, nu puţine, pot fi apreciate şi pentru calitatea lor artistică.

Talentul autorului şi-a pus amprenta, deşi se observă că a intenţionat să obţină imagini seci, impersonale. Sunt instantanee şi nu a reuşit să se transforme în robot:fiecare conţine ceva din sufletul lui, din gustul lui estetic, din adâncul dragostei lui pentru oameni, indiferent de poziţia lor socială. În arhiva Gusti nu am întâlnit nicio fotografie banală. Mircea Vulcănescu, Gheorghe Focşa, Victor Ion Popa, Lena Constante etc. sunt oameni vii, surprinşi în mişcare, discutând între ei sau cu subiecţii ţărani. Încrederea, curiozitatea, satisfacţia, uimirea ori mirarea sunt mereu prezente pe chipurile lor încă tinere, fotograful nevoind să le estompeze cu vreun truc, cu toate că, dacă ar fi schimbat puţin unghiul, oamenii s-ar fi preschimbat în statui inexpresive. Berman nu bănuia, ştia că se afla în vârtejul unei revoluţii care ar fi trebuit să se încheie cu o nouă dimensiune a vieţii săteanului, cu sădirea Europei în satul românesc.

Aceasta era misiunea cercetării pe teren a echipelor profesorului Gusti, iar viaţa nouă preconizată era doar epilogul fericit al unei munci de indexare detaliată. Nu se cuvenea să dispară nimic pentru ştiinţă. Modernizarea cerută de Rege nu se făcea prin ştergerea memoriei trecutului, dimpotrivă. Poate că după sătean ar fi urmat mahalagiul, nu ştiu, presupun. Îmi închipui că Berman spera că, într-o zi, urma să vină la rând şi europenizarea mahalalei, de dorit concomitent cu eradicarea sărăciei. Fusese îngrozit de ceea ce produsese sărăcia în Rusia şi de cruzimea revoluţiei bolşevice.

Trimis ca fotoreporter de „Adevărul“, în câteva rânduri se salvase prefăcându-se mort... Grozăviile revoluţiei sociale trebuiau evitate, n-ar fi suportat să le retrăiască în România. Acolo, în Rusia inflamată, fusese solitar, aici se aflau soţia Raisa, de origine gruzină, şi fiicele Luiza şi Matilda, adică familia sa. Studierea atentă a fotografiilor conţinute de arhiva Gusti trădează o anumită tensiune, o teamă dificil de explicat, dar evidentă.

(Din 1925  şi până la începutul anilor ’30, echipe de cercetare coordonate de profesorul Dimitrie Gusti au mers în mai multe sate din ţară, punând bazele a ceea ce se va numi ulterior metoda monografiei sociologice. Aici, una dintre aceste echipe. Fotografie din arhiva BAR)

Presimţea Berman furtuna ce avea să vină?

Nici fotografiile regale nu sunt mai calme. Regele este totdeauna surprins în mişcare, agitat, sau discutând cu aprindere. Voievodul de Alba Iulia, Mihai, poate fi urmărit cum creşte an cu an. Luăm act de ceea ce-l preocupă şi cum, prin educaţia specifică vlăstarelor regale, capătă acea demnitate charismatică proprie capetelor încoronate. Este fascinant să le priveşti şi să le analizezi. Sunt educative. Dar şi oarecum triste. Unui om care luase pulsul mahalalei, siguranţa afişată de membrii Familiei Regale trebuie să i se fi părut o imprudenţă. Îi vedea zilnic ca fotograf al Casei Regale şi, fără îndoială, ţinea la ei. Ce va fi mâine? În Rusia Sovietică lumea veche fusese înlocuită brutal cu sclavi în salopetă.

În Vest, democraţia dădea semne de oboseală şi părea că dezarmase dinaintea insolenţei ideologiei totalitare de dreapta, axată în mod alarmant pe xenofobie şi antisemitism. Îngrijorat, fotograful simţea că zâmbetul inocent al Voievodului de Alba Iulia nu avea puterea miraculoasă să alunge norii negri ce înconjurau cerul încă albastru al ţării. Regele, ca taumaturg, vindecase de rele oamenii medievali, acum, faţă-n faţă cu paranoia totalitară a timpurilor moderne, urma să plece fruntea ca un om de rând, înfricoşat de răgete. Masele îndreptate contra lui nu mai erau alcătuite din oameni, ci din numere, până ieri cetăţeni oneşti şi cu frică de Dumnezeu. El, fotoreporterul de la „Adevărul“ şi fotograful de casă al Suveranului, scruta prezentul ca un iniţiat:îl trădează fotografiile.

Să nu se ignore faptul că Ber­man a cunoscut pe viu revoluţia comunistă din Rusia, că el a imortalizat pe clişeul fotografic sărăcia şi lipsa de speranţe dominante în cartierele mărginaşe, că el a urmărit cu aparatul de fotografiat orice mişcare a Regelui şi orice sindrofie a camarilei regale. Or, el, Iosif Berman, nu era un automat, ci un om cu familie, conştient de ceea ce vede şi face. Experienţa de viaţă îi spunea că prefacerile din Europa nu vor ocoli România. Înregistrase deja un număr alarmant de puseuri ale mişcărilor de dreapta, de ­altfel întreaga domnie a lui Carol se consumase într-un joc de-a hoţii şi vardiştii cu membrii acestor mişcări. Un joc câştigat de rege prin manevre de culise dar şi prin curgere de sânge. Ştia că dincolo de victoria clamată pândea răzbunarea celor învinşi. Propaganda, oricât de bine instrumentată, nu era decât o cazemată de mucava.

Reconstituirea unei lumi – o şansă unică

Cred că a sosit clipa cotrobăirii prin arhive. Ar fi teribil de interesant de aflat împrejurările realizării documentelor fotografice dăruite posterităţii de Berman. Mulţumită fotografiilor sale am putea, dacă am dori, să reconstituim cu fidelitate lumea lui Carol al II-lea, cu bune şi rele. S-a scris enorm despre ea, dar de văzut nu am văzut-o. Am chiar impresia că imaginile ataşate studiilor sunt mai degrabă un remediu pentru odihna ochilor după o lectură intensă. Or, în acest caz sincronizarea documentului scris cu documentul fotografic este o şansă unică pentru refacerea realităţii istorice a acelei epoci. O şansă ce nu ar trebui ratată.

Câtă pasiune a pus Berman în meseria sa reiese din momentul ieşirii sale din scenă. La începutul lunii septembrie 1940, imediat după ce Regele Carol al II-lea a părăsit Tronul şi Ţara, fotograful a intenţionat să imortalizeze înscăunarea noilor autorităţi. Legionarii lui Horia Sima i-au interzis să fotografieze. Este cert că îl cunoşteau, fiindcă, se pare, că interdicţia era permanentă, funcţionând şi după îndepărtarea de la putere a legionarilor. A fost atât de afectat încât a supravieţuit doar un an... Până la cercetarea arhivelor, unicul mod în care i s-ar face dreptate, nu-mi rămâne decât să admir opera acestui veritabil cronicar al epocii interbelice.(Emanuel Bădescu)

(Intrarea  principală în Piaţa Bibescu-Vodă de pe Bulevardul Regina Maria, anul 1933. Fotografie din arhiva MMB)

Berman, în colecţia Muzeului Municipiului Bucureşti

În colecţia de fotografii a Muzeului Municipiului Bucureşti, ce tezaurizează imagini originale imortalizate de numeroşi artişti fotografi remarcabili ai secolului trecut, un loc însemnat este deţinut de cel care a fost Iosif Berman.

Intrată în patrimoniul muzeului în urmă cu mai bine de jumătate de secol, prin donaţie, din fondul Biroului Fotografic al instituţiei denumite la vremea respectivă Sfatul Popular al Capitalei, colecţia Berman se constituie din peste 300 de fotografii, autentificate de ştampila autorului.

Adept al fotografiilor de tip instantaneu, ce se bazează pe naturaleţea subiecţilor surprinşi în momente legate de viaţa civilă, politică sau în situaţii inedite, Iosif Berman dă o notă vie imaginilor din colecţia de fotografii a muzeului.

Reprezentând totodată şi latura etnografică a colecţiei, fotografiile lui Berman ilustrează autentic, fără urmă de intervenţie la nivelul subiectului surprins în obiectivul aparatului de fotografiat, obiceiurile şi viaţa de zi cu zi a contemporanilor săi. Alături de acestea, imaginile care redau calamităţile vremii – inundaţii, incendii, accidente – al căror martor ocular a fost Iosif Berman, primul nostru fotoreporter, completează, şi din punct de vedere informaţional, în mod fericit patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti. (Ana Iacob)