Fondatorul Inchiziţiei de la Roma îndrăgea carnavalul şi invita domniţe la ospăţ

Înainte ca Paul al III-lea să ocupe tronul pontifical, acesta era un foarte tipic cardinal renascentist. Ca şef al Vaticanului va întemeia Inchiziţia italiană, ale cărei origini sunt însă de găsit în vremuri mai timpurii, după cum se prezintă într-o recentă lucrare, Die Anfänge der Römischen Inquisition:Kardinäle und Konsultoren 1542-1600 (Inceputurile inchziţiei romane:cardinali şi consilieri) a lui Herman Schwedt, arhivist şi bibliotecar la Limburg şi Leiter.

Alessandro Farnese (1468-1549) era exact opusul a ceea ce am putea numi un om pios. Şi-a aruncat mama în închisoare, l-a convins pe amantul surorii sale, papa Alexandru al VI-lea, să îl ridice în rangul de cardinal la numai 25 de ani şi a locuit într-un palat maiestuos la Roma împreună cu concubina sa, cu care a avut 4 copii.

Chiar dacă Farnese a fost ales papă în 1534, urmaş al lui Clemens al VII-lea, după mai multe încercări eşuate şi un conclav care a durat numai o zi, se pare că acesta urma politica protectorului său, Alexandru al VI-lea. Aşa cum controversatul membru al familiei Borgia l-a favorizat pe noul papă, devenit Paul al III-lea, tot aşa şi acesta cultiva făţiş nepotismele.

Chiar din prima şedinţă cu cardinalii acesta îşi numeşte doi dintre nepoţi în funcţie, ba mai mult, le oferă poziţii cheie. Alte rude primesc proprietăţi şi beneficii din partea Bisericii. În plus, noul papă, un reprezentant al aristocraţiei orăşeneşti care de mult nu mai avusese un om pe tronul pontifical, permite reorganizarea carnavalelor. După regimul strict al lui Clemens al VII-lea, oraşul se umple din nou de voie bună, de măşti şi de jocuri. În vreme ce plebea se amuza la luptele de animale sau la cursele de cai, papa nu se sfia să invite la ospeţe fel şi fel de doamne.

Aşadar Paul al III-lea era un exponent obişnuit al aristocraţiei ecleziastice, care nu se eschiva nicidecum de la excese, ceea ce le-a oferit lui Martin Luther şi altor reformatori un teren fertil pentru a-şi justifica propria învăţătură. Dar papa nu era numai un obsedat de putere şi un sclav al plăcerilor, ci şi un politician foarte descurcăreţ. Aşa că fiecare reformă a Bisericii se transforma la iniţiativa sa într-o contrareformă.

Lupta împotriva Reformei

Una dintre inovaţiile legate de numele lui Paul al III-lea este Inchiziţia romană. Instituţia îşi începe lucrările pe 21 iunie 1542 şi continua tradiţia vânătorii de eretici din secolele precedente, când mii de oameni şi-au pierdut viaţa. Dar cadrele de operaţiune şi scopurile se schimbaseră de data aceasta. Ceea ce înainte reprezenta expresia veleităţilor de putere universală a Papei însemna acum ceva mai concret, apărarea Italiei de Reformă, în sensul unei Realpolitik. În multe regiuni din Europa autoritatea statală desfiintase de mult organele inchizitorii.

De altfel, inchiziţia spaniolă servea drept model noii autorităţi de la Roma. Aceasta urmărea în primul rând să păstreze creştinismul de la sud de Alpi intact şi centralizat. Paul era destul de isteţ cât să nu aplice direct pedeapsa cu moartea celor suspecţi sau să-i ţină legaţi de catolicism prin pura violenţă, aşa că a introdus şi alte metode. Pedeapsa cea mai înaltă era arderea pe rug, dar până se ajungea aici exista o mulţime de pedepse mai mici, de la frecventarea slujbelor şi pelerinaje până la scurte perioade de detenţie, pentru ca ‘delincvenţii’ să aibă timp să se căiască.

Cei sase cardinali care se ocupau cu aceste chestiuni, în cadrul organizaţiei Sacra Congregatio Romanae et universalis inquisitoris, se aflau deasupra ierarhiei bisericeşti obişnuite. Marii inchizitori trebuiau să facă faţă şi provocărilor moderne:trebuiau să verifice lucrările tipărite, pentru care au întocmit un Index al celor interzise, Index Librorum Prohibitorum. Cei mai cunoscuţi condamnaţi în această vânătoare rămân Giordano Bruno şi Galileo Galilei.

Chiar în 1542 Paul al III-lea reuşeşte, după îndelungi tratative cu regele francez şi împăratul german, să convoace Conciliul de la Trento, o nouă etapă în era Contrareformei. A trebuit totuşi să aplice şi anumite dispozitii în Biserică, cum ar fi eliminarea veniturilor controversate, ceea ce implica şi o raţionalizare a administraţiei papale.

H. Schwedt nu intră în detalii în ceea ce priveşte istoria ulterioară a Inchiziţiei. Interesul său principal constă în cercetarea persoanelor implicate, a prosopografiei. Conform unor grile întocmite de acesta, inchiziţia din perioada 1542-1600 cuprindea în jur de 200 de membri şi colaboratori. Printre aceastea apar şi nume pe care le regăsim şi în alte contexte, ca de pildă Carlo Borromeo, care ajunge cardinal la numai 25 de ani, şi imediat inchizitor. Ca arhiepiscop de Milano el devine un ideal de principe ecleziastic, adulat în timpul vieţii şi sanctificat în 1610.

Munca pentru Inchiziţie reprezenta şi o treaptă foarte importantă în cariera clericală, o pistă de lansare, după cum o demonstrează exemplele unor membri timpurii care au ajuns să ocupe tronul pontifical:Paul al IV-lea şi Pius al V-lea. Ca autoritate centrală, Inchziţia devine model pentru celelalte opt congregaţii ale Curiei.

Paul al IV-lea (1476-1559) a contribuit la creşterea dispreţului faţă de instituţie, din momentul în care a declarat că de ar fi ca propriul tată să ia calea ereziei, şi pentru el ar aduna lemne ca să-l ardă pe rug. La moartea sa, localnicii au aprins aşa-numite focuri ale păcii.

Pius al V-lea (1504-1572) este cel care a instituţionalizat Inchiziţia. El este cel care a achiziţionat pentru aceasta palatul din Campo Santo. Tot el a introdus obiceiul ca în prezenţa sa şi a cardinalilor să se organizeze ‘arderi festive’, la care să se sacrifice cei care s-au lepădat de credintă.

Sacra Congregatio s-a transformat în Sfântul Oficiu şi Congregaţia Credintei care, ca şi până atunci, se ocupau cu apărarea credintei şi tradiţiilor catolice. Un lider de seamă al acesteia, din epoca recentă, este chiar cardinalul Joseph Ratzinger, papa Benedict al XVI-lea.

sursa:Welt.de