Filosofia timpului la mayași
Chiar dacă civilizația Maya este cea mai cunoscută dintre civilizațiile mezoamericane, concepția despre timp care i-a făcut pe mayași faimoși este comună tuturor civilizațiilor din America Centrală.
Mayașii, deși au limba lor proprie, construcțiile monumentale caracteristice și istoria lor, nu pot fi separați de celelalte popoare ale Americii Centrale, această arie culturală multitnică ce cuprinde Mexicul de la sud de paralela de 21oși toată regiunea până la Costa Rica. Au trăit aici, alături de mayași, popoarele de limbă nahuatl și otomi, precum și alte zece grupuri minoritare. Toți împărțeau majoritatea credințelor și practicilor religioase, dar și același tip de calendar.
Inscripțiile mayașe se raportează aproape toate la noțiunea de timp. Timpul este inseparabil de noțiunea de putere, care este împărțită între preoți și războinici. Spre exemplu, există numeroase stele funerare ale liderilor pe care sunt inscripționate numele acestuia, data nașterii, data alegerii sale (monarhia nu este ereditară, ci electivă), atributele puterii sale și lista cuceririlor. Acestea din urmă sunt mai mult sau mai puțin fictive, dar folosesc la legitimarea limitelor teritoriilor regale.
În afară de stelele și lintourile gravate, există și alte inscripții pe care este reprezentat timpul, acele manuscrise pictate în general pe piele de cerb pe care aztecii le numeau „tonalamatl” – „cartea zilelor” sau „cartea destinelor”. Ele aparțineau anumitor preoți însărcinați cu descifrarea timpului, adică analizarea influenței timpului asupra fiecărei zile. Una dintre aceste cărți, folosită în secolul XV, se află azi la Paris, la biblioteca Adunării Naționale din Palatul Bourbon, de unde și numele său:Codex Borbonicus.
Concepția despre timp la civilizațiile din America Centrală
Pentru cunoașterea percepției despre timp a civilizației mezoamericane dispunem și de mai multe cronici scrise după venirea spaniolilor. Cea mai valoroasă mărturie este fără îndoială cea a călugărului franciscan Bernardino de Sahagun, considerat un adevărat etnograf avant la lettre. Sunt importante și lucrările lui Motolinia și Diego Duran. Aceste texte ne permit să înțelegem mai multe fațete ale civilizației mezo-americane, cu precădere noțiunea de timp.
Prima trăsătură a calendarului comună tuturor popoarelor mezoamericane este ciclicitatea timpului. Calendarul are două părți suprapuse:una solară, de 365 de zile, și alta divină, de 260 de zile. Anul solar e împărțit în 18 luni a câte 20 de zile, fiecare zi reprezentând și o sărbătoare, și alte 5 zile fără sărbători. Anul divin, născut din combinația a 13 cifre și 20 de simboluri, este la rândul lui împărțit în 20 de „săptamâni” a câte 13 zile. Cele două numărători paralele coincid celor 18.980 de zile ce formează 52 de ani. Cei 52 de ani solari a câte 365 de zile, care formează un cicluce se repetă la infinit, corespund celor 73 de perioade de 260 de zile.
În cadrul ciclurilor, istoria evenimențială se repetă potrivit unui tipar clar. Perioadele de penurie vor avea loc în anii iepurelui;războaiele vor fi declarate doar sub semnul jaguarului sau al vulturului;fondarea orașelor noi se va face întotdeauna în ziua aniversării orașului de origine etc. Dacă astăzi noi pierdem memoria generațiilor trecute, în lumea mezoamericană, oamenii trăiau în același timp pe care-l cunoscuseră strămoșii lor.
Cei 52 de ani ai unui ciclu marcheză o perioadă clară, finită. În același timp, repetarea ciclurilor simbolizează infinitudinea timpului.
În acest context, datele nu pot fi fixate decât în interiorul unui ciclu. Iar fiecare zi este unică și trebuie să fie astfel pentru a putea exista:o zi se identifică prin corelarea sa la ciclul solar și la calendarul divinatoriu de 260 de zile. Concret, o zi e identificată prin ordinea zilelor într-o lună și printr-un binom format de o cifră și un simbol. Există 18.980 de posibilități în fiecare ciclu. Ciclul următor preia numele zilelor din ciclul precedent, astfel că fiecare zi a unui ciclu este din toate punctele de vedere identică zilei omoloage din ciclul precedent.
Poate părea a fi un sistem confuz, însă în America Centrală datele nu sunt neapărat repere cronologice, ci simboluri ce dau fiecărei zile un o încărcătură simbolică. Să adăugăm că există și referințe la cicluri duble, 2 x 52 de ani (sau 146 cicluri de 260 de zile), sau la un ciclu mai mare de 260 de ani (5x52), acesta din urmă fiind foarte important în simbolistica lumii amerindiene:este durata migrației aztecilor din nord până la Tnochtitlan, în Mexic, oraș fondat în jurul anului 1325.
Trecerea timpului ca luptă continuă
O altă caracteristică a lumii amerindiene este că timpul ciclic este conceput ca o luptă continuă. Succesiunea a două zile nu este nici naturală, nici automată, ci produsul unei lupte între doi zei. La fel și în cazul succesiunii anilor. E un fel de transfer al puterii prin violență. Timpul în sine este inert;această luptă este cea care-i insuflă dinamismul.
Timpul și spațiul
O ultimă trăsătură:timpul nu este independent de spațiu. Universul este gândit în termeni de patru direcții, echivalentul celor patru puncte cardinale. Fiecare zi este asociată unei direcții:prima zi a anului corespunde Estului, a doua Nordului, a treia Vestului, iar a patra Sudului. Din ziua a cincea, ciclul se repetă. În acest context, numele fiecărei zile – pe lângă trăsătura temporală – face referire și la apartenența la spațiu. Spre exemplu:pentru azteci, marea migrație care i-a condus spre Mexic a început, potrivit documentelor, într-o zi denumită 1-tecpatl(cuțit), semn asociat Nordului:să-înțelegem că ei au plecat din Nord. De asemenea, cuțitul este asociat sacrificiului:deci aztecii au vrut să-și impună legea prin sacrificii.
Calendarul și determinismul
Exprimată în calendarul divinatoriu de 260 de zile, ziua de naștere a unui copil dă și numele acestuia și îi atribuie o funcție socială;nou-născutul își va trăi toată viața influențat de simbolistica zilei sale de naștere. Există, după cum am văzut, 13 cifre și 20 de simboluri, deci 260 de combinații posibile care corespund unor tipuri sociale prederminate. Cele 20 de simboluri sunt:crocodilul, vântul, casa, șopârla, șarpele, moartea, căprioara, iepurele, apa, câinele, maimuța, iarba, trestia, jaguarul, vulturul, pământul, cuțitul, furtuna și floarea.
Astfel, calendarul stă la baza unui determinism social. Spre exemplu, pentru a deveni lider, este bine să te fi născut în zilele jaguarului sau vulturului. Iepurele, asociat sudului, deci căldurii și fecundității, corespunde mai degrabă agricultorilor. În plus, fiecărei cifre îi este asociată o valoare. 13 este numărul celestului, al geniului și al caracterului dominant;la polul opus, 9 corespunde lumii subterane, secretului, disimulației. 4 aduce stabilitate, iar 5 instabilitate. Să te naști într-o zi 5-maimuță nu era un semn bun:se presupunea că vei fi insolent, agitat, glumeț, nebunatic, caracteristici care nu erau potrivite decât unui artist, muzician, cântăreț sau dansator.
Preotul este „Cel ce numără zilele”
Pentru fiecare eveniment important al vieții trebuia consultat un tonalpouhqui, „cel ce numără zilele”, adică preotul care putea interpreta influențele fiecărei zile. Oamenii se duceau la preot pentru botezul unui copil, pentru căsătorii, pentru construirea unei case noi, pentru plecarea într-o călătorie... În acest din urmă caz, în funcție de direcția în care se călătorea trebuia aleasă o anumită zi. În fine, preotul era consultat pentru orice fel de ocazie și primea de fiecare dată câte un dar. Costul acestor ritualilor era destul de ridicat, motiv pentru care după venirea spaniolilor, gratuitatea riturilor catolice a cântărit foarte mult în convertirea populației la religia noilor veniți.
Aceste lucruri ne sunt cunoscute datorită faptului că mai multe din acele „cărți ale destinului”, care permiteau preoților să calculeze influențele calendaristice în ciclurile de 260 de zile, au supraviețuit trecerii timpului, între care Codex BorbonicossauCodex Borgia.
Concepția despre Om
Una din diferențele semnificative dintre civilizația mezoamericană și cea europeană stă în concepția despre om. În Occident, oamenii au gândit o realitate exterioară omului, un cosmos care îl depășește, o creație divină pe care nu o poate percepe. În schimb, în lumea mezoamericană, nu există nimic dincolo de ceea ce omul cunoaște deja. Nimic nu există independent de percepția pe care omul o are asupra mediului înconjurător. Am putea spune că această civilizație era antropocentrică:totul se raportează la om, el este adevăratul creator al lumii – dacă oamenii aveau nevoie de ploaie, apelau la un ritual dedicat zeului ploii. Însă nu zeul era cel responsabil de ploaie;omul, prin ritualul său, făcuse să plouă.
De asemenea, omul controlează timpul. Calendarul nu este altceva decât un sistem complex menit să ordoneze viața, zi cu zi, generație cu generație. La mayași, precum și la toate celelalte culturi mezoamericane, timpul nu este motiv de teamă așa cum a fost în universul creștin în care omul este pierdut în infinit. În această cultură, omul se simte în centrul lumii. Iar această previziune privind sfârșitul lumii atribuită mayașilor, despre care se tot vorbește în ultima vreme, nu este altceva decât transferul inadecvat al angoaselor occidentale referitoare la situația lumii în care trăiesc la realitatea unui lumi total diferite.
