Filmul Troia, o altfel de Iliada

Filmul « Troia » din 2004, în regia lui Wolfgang Petersen, avându-i în rolurile principale pe Brad Pitt (Ahile), Eric Bana (Hector) şi Orlando Bloom (Paris) este remarcabil din punctul de vedere al scenelor de luptă, dramatismului, aventurii de proporţii şi epicităţii, dar se pare că precizia istorică nu a fost obiectivul principal. Prin acurateţe istorică se are aici în vedere respectarea poveştii din « Iliada », la rândul său o sursă problematică ce conţine un amestec de istorie şi mit uneori imposibil de separat şi analizat. Homer relatează în secolul al VIII-lea evenimente care s-ar fi petrecut prin anii 1194-84 a.Hr., multe dintre ele învăluite în fantezie.

Excavările începute de Schliemann în 1870 au demonstrat că dincolo de mit există şi rădăcini istorice. Situl de pe colina Hisarlik din Turcia cuprinde însă nouă oraşe construite unul peste altul, dintre care cele de la nivelul şase şi şapte reprezintă cei mai plauzibili candidaţi pentru legendara citadelă. Există incă multe nelămuriri :calul troian era o metaforă ? Poate pentru zeul Poseidon care era asociat cu caii şi patrona şi cutremurele, care ar fi fost adevărata cauză a distrugerii fortăreţei ? Cetatea de la nivelul şase pare a fi distrusă de cutremur. La cealaltă în schimb s-au găsit vârfuri de săgeţi, dar nu este la fel de grandioasă precum cea descrisă de poet.

Să le fi combinat pe ambele într-un mit ? Pe lângă aceste probleme mai apar şi ipoteze le cu privire la cuceritori, atraşi de poziţia comercială şi strategică deosebită a cetăţii :micenienii, hitiţii, popoarele mării. Unele texte hittite vorbesc despre o un conflict între imperiul hittit şi o coaliţie formată din micenieni şi troieni, fapt susţinut de ceramica miceniană găsită la nivelul şase. Cea mai puţin plauzibilă teorie, dar pentru care există totuşi precedente, este cea a războiului din pricina răpirii unui personaj de sânge regal.

Să revenim acum la filmul nostru, o travestire totală a « Iliadei » lui Homer, la rândul său o sursă istorică extrem de delicată. Distorsiunile poveştii relatate de Homer sunt destul de mari, nu neapărat din cauza lipsei de cunoştinţe istorice ale producătorilor, ci poate pentru că « Troia » s-a vrut a fi un film de acţiune, nu istoric. Iată câteva exemple de inacurateţe.

Zeii sunt mereu prezenţi şi activi în « Iliada », spre deosebire de filmul în care lipsesc complet. Elena îşi părăseşte soţul nu pentru că nu este fericită cu el, ci pentru că ea este preţul pe care Afrodita trebuie să i-l plătească lui Paris pentru că a numit-o cea mia frumoasă. Războiul care durează 10 ani, nu 10 zile, este unul între două cetăţi greceşti, nu între troieni şi greci, termen de altfel necunoscut la acea vreme, folosindu-se cel de hellenes. Grecii nu erau războinici lipsiţi de de scrupule conform unui mit american destul de influent ;pe câmpul de luptă Glaukus şi Diomedes recunosc prietenia dintre taţii lor şi fac schimb de armuri promitându-şi la rândul lor prietenie, la fel se întâmplă cu Hector şi Ajax. Aheii nu călătoresc la Troia pe trireme, corăbii inventate la Corinth în jurul anului 600 a.Hr.

Grecii nu puneau două monede pe ochii mortului, ci una singură în gură pentru a plăti luntraşului, şi oricum nu în epoca respectivă când nu existau monede. Ahile nu se afla în calul troian, ci fusese omorât mai înainte de Paris. Menelaos nu moare de sabia lui Hector, la fel Agamemnon pe care îl ucide soţia sa Clytemnestra in Argos. Patroles nu era vărul lui Ahile, ci doar un prieten. La Troia nu aveau cum să existe statui colosale din aur, care nu au intrat în uz în epoca bronzului târziu, cele folosite fiind copii de secol VI. In Iliada lui Homer Odysseu şi Ahile sunt tricksteri abili :ca să scape din luptă, Odysseu pretinde că este nebun, iar Ahile se deghizează în femeie. Privind situaţia politică a Greciei, în bronzul târziu nu putem vorbi despre o unificare sub comanda unui singur rege, care în film ar fi Agamemnon.

Am putea extrage şi mai multe exemple de inacurateţe, dar până la urmă respectarea canonului mitologic nu este miza principală a filmului, care ar trebui să reprezinte un imbold către cercetarea mai aprofundată a subiectului tratat. In plus, dincolo de toată inacurateţea, sunt şi aspecte din Homer care supravieţuiesc în film, cum ar fi lipsa de vlagă a lui Paris sau disperarea lui Priam când cere corpul lui Hector. Miturile nu sunt imuabile, ele pot varia, se pot modifica, reinterpreta constant. Cu siguranţă că şi Homer a alterat poveştile pe care le-a folosit drept surse.

Unele dintre modificările autorilor antici sunt destul de substanţiale, ca de pildă tradiţia cum că Elena nu ar fi ajuns niciodată la Troia şi războiul ar fi fost purtat pentru un simulacru. Petersen şi scenaristul David Benioff fac ce se face din vremuri imemoriale, numai că pe alocuri modificările par prea multe şi prea aglomerate. Ceea ce filmul surprinde relativ bine sunt anumite trăsături ale personajelor :mânia lui Ahile, iscusinţa lui Odysseu, tirania lui Agamemnon, eroismul lui Hector, slăbiciunea lui Paris, înţelepciunea lui Priam ;multe dintre aceste generalităţi regăsindu-se şi la Homer.

Desigur, literatura clasică cunoaşte numeroase versiuni ale personajelor. In mare, « Troia » nu pierde din vedere esenţa poveştii :mânia lui Ahile îi pecetuieşte soarta, dar şi cetatea cade ;semne ale efemerităţii existenţei dar şi ale imortalităţii dobândite prin faptele glorioase.

Dacă am critica filmul prin prisma modificărilor istorice am risca să cădem in pedanterie şi pe acelaşi sistem la fel de uşor ar fi şi Euripide sau Vergilius de condamnat, care la rândul lor operează cu distorsionări de mit. Schimbările sunt o formă de licenţă poetică. « Troia » este în primul rând un film de acţiune, un blockbuster al cărui subiect istoric ar trebui să amplifice, ca şi în cazul multor altor filme, interesul pentru Homer, « Iliada » şi antichitatea clasică.