Femeia care a unit Suedia, Norvegia și Danemarca

Cele trei regate scandinave (Suedia, Norvegia, Danemarca) s-au unit în 1397 prin Uniunea de la Kalmar, grație Reginei Margrethe I a Danemarcei (1353-1412).

Era fiica Regelui Valdemar al IV-lea al Danemarcei (rege între 1340 și 1375), care își consolidase regatul și care-și oferise fiica, la doar 10 ani, regelui Haakon al VI-lea al Norvegiei și Suediei (fiu al Regelui Magnus Eriksson al acelorași două țări).

Vorbim, evident, despre o căsătorie pur politică, menită să contracareze pretențiile la tron ale ducilor de Mecklenburg și intrigile anumitor facțiuni aristocratice. În 1360, vechiul conflict dintre Valdemar și Magnus Eriksson a reînceput, ostilitățile fiind suspendate în 1363, când cununia a fost celebrată la Copenhaga.

Aspirațiile lui Haakon de a rămâne și regele Suediei au fost zădărnicite atunci când el și tatăl său au fost învinși de Albert de Mecklenburg, cel care avea să poarte coroana suedeză între 1364 și 1389. În ceea ce-l privește, Haakon și-a păstrat Norvegia, țara unde și Margrethe și-a petrecut tinerețea, ea distingându-se de timpuriu printr-un remarcabil talent de conducător (ascuns în spatele unei înfățișări blânde), care va contribui din plin la eclipsarea augustului soț. După moartea lui Valdemar al IV-lea, fiul lui Margrethe și al lui Haakon, Olaf (născut în 1370), a fost recunoscut moștenitor al tronului danez (1375), în ciuda obiecțiilor pretendenților din Mecklenburg, sub numele de Olaf al II-lea.

Când, în 1380, Haakon al VI-lea a murit, Olaf a moștenit și tronul Norvegiei, cele două regate fiind unite printr-un copil, cu mama sa drept tutore. În 1385, ea a recucerit de la Liga Hanseată importante bastioane economice de pe coasta vestică a Scandinaviei, fiind capabilă să salveze și granițele sudice ale Danemarcei prin înțelegere cu conții de Holstein. Olaf a murit în 1387, înainte de a ajunge la majorat, fiind, împreună cu mama sa, pe punctul de a începe război cu Albert de Mecklenburg.

Margrethe, făcând uz de întreaga sa pricepere diplomatică, și-a consolidat poziția, convingând Consiliul regal danez, în 1387, s-o aleagă regent al Danemarcei („atotputernica doamnă pentru întregul regat Danemarca”), fără a-și asuma titlul de regină. La scurt timp, ea a fost recunoscută regent al Norvegiei, iar în martie 1388, și al Suediei, triumf înlesnit și de faptul că, însușindu-și tot mai multe posesiuni ale nobililor, Albert de Mecklenburg își atrăsese dușmănia acestora.

Asul din mânecă: fiul adoptat

Într-o nouă mișcare de geniu, Margrethe l-a adoptat, în 1389, pe nepotul surorii sale Ingeborg, Boguslav (fiu al ducelui Vartislav al VII-lea al Pomeraniei), dându-i un nume nordic, Erik.

Chiar dacă el nu era primul în linia succesorală, Margrethe a manevrat lucrurile și oamenii astfel încât acesta să devină rege al Norvegiei (1389), având-o pe ea însăși tutore.

În Suedia, pe de altă parte, exista un conflict între regele Albert de Mecklenburg și lideri ai nobilimii, care, în 1388, au ales-o pe Margrethe regent în zonele Suediei controlate de ei, promițându-i că o vor sprijini în cucerirea restului teritoriului.

Regina Margrethe I îşi încoronează nepotul, în 1397

Dușmanul comun era Liga Hanseată, alianță economică creată în 1356 de mai multe orașe libere din nordul Germaniei (Lübeck, Hamburg, Rostock etc., care, în 1241, creaseră o alianță precursoare a Ligii), care exercitau o crescândă influență asupra economiei scandinave. După ce, în 1389, trupe daneze și suedeze l-au înfrânt pe Albert de Mecklenburg și după ce acesta nu a izbutit să plătească răscumpărarea de 60.000 de mărci de argint în cei trei ani care au trecut după eliberarea sa, poziția Margrethei în Suedia s-a văzut consolidată.

Cele trei regate (inclusiv Islanda, Insulele Feroe și insulele Shetland și Orkney) erau unite sub un regent comun, Margrethe promițând să protejeze influența politică și privilegiile nobilimii sub egida acestei uniuni. Strănepotul ei, Erik, deja rege al Norvegiei din 1389, a urcat pe tronurile Danemarcei și Suediei (care includea și Finlanda) în 1396.

Duminica Sfintei Treimi și uniunea artificială

Uniunea a fost formalizată pe 17 iunie 1397 (duminica Sfintei Treimi), prin Tratatul de la Kalmar. De fapt, Margrethe fusese cea care convocase Consiliile de Stat ale celor trei regate în castelul din Kalmar, oraș pe coasta sud-estică a Suediei, nu departe de granița cu Danemarca. Tratatul stipula o uniune eternă a celor trei regate sub un singur rege, care urma să fie ales dintre fiii regelui decedat.

Fiecare regat urma să fie condus separat, conform străvechilor legi proprii, numai că politica externă urma să fie decisă exclusiv de rege. Mulți oameni ai vremii (și, ulterior, istoricii) au clamat că tratatul nu a fost altceva decât o ciornă și că, de fapt, el nu ar fi fost niciodată ratificat de organismele constituționale ale celor trei regate.

Încă de la Kalmar, nobilimea și-a manifestat opoziția față de pretențiile crescânde ale Margrethei de a avea puterea absolută, cele două documente propuse relevând lupta dintre două principii politice: cel al monarhiei absolute ereditare (prevăzut în așa-numitul act al încoronării) și cel al regatului constituțional electiv, preferat de nobilime, prevăzut în așa-numitul act al uniunii.

Oricum, Congresul de la Kalmar a reprezentat o victorie pentru Margrethe și pentru absolutism, căci actul uniunii, probabil documentul scandinav cel mai dezbătut de istorici, a eșuat. Mai mult, forma în care s-au prezentat documentele vorbea de la sine. În timp ce actul încoronării era scris pe pergament și sigilat cu ceară, cel al uniunii era scris pe hârtie obișnuită și sigilat cu cerneală, fapt care a subminat din start valabilitatea sa. Pe termen scurt, obiectivele au fost atinse, numai că, de fiecare dată când un nou rege urma să fie ales, uniunea se spărgea pentru o perioadă, pentru a reveni la matcă după o perioadă mai scurtă sau mai lungă.

La momentul respectiv, Erik (15 ani) a devenit primul rege al celor trei țări conform uniunii de la Kalmar, dar Margrethe era cea care, de fapt, a deținut controlul până la moartea sa. La 28 octombrie 1412, în timpul războiului cu Holstein, a decedat pe un vapor în portul german Flensburg, din cauza unei boli necunoscute.

În timpul vieții, țelul ei a fost acela de a dezvolta o solidă putere centrală regală și un stat unit scandinav, având centrul în Danemarca, vechiul ei dominion ereditar. Augmentând puterea Consiliului de Stat, Margrethe a eliminat opoziția nobilimii și a consolidat administrația printr-o rețea de șerifi și castelani regali, majoritatea fiind germani și danezi. Pentru a-și întări poziția economică, a perceput taxe mari și a confiscat proprietăți și domenii ecleziastice, care, până atunci, fuseseră scutite de dări față de Coroană.

Uniunea era condusă din castelele și reședințele din Danemarca, celelalte două regate fiind rareori vizitate. Capitalele au fost, firesc, orașe daneze: Roskilde (1397-1416) – la 35 km vest de Copenhaga și, apoi, Copenhaga (1416-1523).

Fragmentul face parte din grupajul„Scandinavia. De la luptele pentru supremație la raiul protecției sociale”, publicat în numărul 257 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.