Femeia bizantină, între familie si Biserică

Societatea bizantină, prin caracterul ei puternic religios, a valorificat mereu familia şi haina monahală ca fiind căile pe care femeia trebuie să le urmeze spre mântuirea sufletului. Trebuiesc luate în considerare atât sentimentul religios al societăţii bizantine cât şi dragostea pentru artă, arhitectură, muzică, comerţ şi multe alte activităţi care, desigur, le priveau şi pe femei. Desigur, majoritatea scrierilor atestă doar doamne de rang înalt cu înclinaţii spre alte activităţi decat familia şi creşterea copiilor, însă nu ar trebui neglijate nici femeile obişnuite, de rang inferior. Nivelul de civilizaţie la care Bizanțul ajunsese, el fiind moştenitorul lumii romane, grecizându-se după secolul al IX-lea d. Hr., a creat din Constantinopol o oază a culturii şi divertismentului public pâna la un anumit nivel, accesibil şi celor mai puţin înstariţi, de orice sex.

            În societatea bizantină, conform lucrării lui Michel Kaplan[1], avem următoarele clase sociale:aristocraţia, ţăranii, meşteşugarii din oraşe, marii negustori, oamenii de rând și marginalii din oraşe. Familiile aristocraţilor în mod cert aveau un interes foarte mare pentru cultura şi prin urmare această categorie va da în decursul istoriei femei despre care marii autori ai acelor vremi vor scrie texte. Familiile de ţărani, oamenii de rând şi marginalii oraşelor însă nu vor crea un cadru propice educării femeilor din motive şi lipsuri evidente. Însa nu ar trebui subestimate femeile din rândurile familiilor de meşteşugari si mari negustori.  Banii, ca în oricare societate, sunt „deschizători de drumuri”. Astfel, familiile care reuşeau să obţină o situaţie financiară foarte bună, încercau să îşi depaşească statutul. Mă feresc să afirm existenţa unei pături de mijloc care încearca să acceadă la un statut superior din considerente personale si pentru simplul fapt că în textele întâlnite nu se găsește ceva foarte concret. Însă aceste două categorii, cu ajutorul banilor își pot permite educarea copiilor, a fetelor care pot pe viitor „atrage” un bărbat de rang sau statut social mai superior, crescand astfel statutul şi influenţa umilei sale familii.

            Putem vorbi despre activităţile femeii în bizanţ folosindu-ne de scrierile romano-greceşti pe care le avem la îndemână. Ele relevă condiţia femeii în societate, condiţie moştenită în primă fază de bizantini şi modelată mai apoi de Părinţii Bisericii, ca model pentru femeia din Bizanţ. Astfel, de la romani şi de la greci aflăm din scrierile anticilor, cum ar fi Cato Maior, care relevă condiţia, drepturile si activităţile femeilor:„Aceasta avea dreptul de a creşte şi educa copii, erau pedepsite dacă consumau alcool. Se ocupau cu supravegherea şi îngrijirea servitorilor”.

            Mai interesant sună însa detaliile despre divorţ. Acesta era permis, intentarea lui ramânea un privilegiu masculin iar zestrea femeii se intorcea la familia ei.  Motivele erau diverse, de la adulter, avort pâna la consumul de alcool.

            Pentru a defini clar şi concis statutul femeii în societatea bizantina trebuie să amintim de scrierile Părinţilor Bisericii si concluzia nefastă a Bisericii Timpurie care, în cele din urmă, spune că femeia se face vinovată de Păcatul Strămoşesc şi că ea trebuie să asculte de bărbat, să-i fie supusă. Părinţii Bisericii, prin atitudinea lor ambivalentă în interpretarea  lor de secol IV a Bibliei, plasează femeia nu pe picior de egalitate cu bărbatul, insistând pe pasajele din Genaza 2 şi nu pe cele din Geneza 1(26, 27) unde este clar că şi femeia şi bărbatul au fost creaţi în acelaşi timp, „după chipul şi asemanarea Lui”[2]. Ei de fapt „încearcă” să elucideze rolul Evei ca ajutor al lui Adam. De fapt, ei încearcă şi reuşesc să ofere toate calitaţile, asemanatoare divinităţii lui Adam, facând-o pe Eva inferioară şi aruncându-i în spinare vina căderii în păcat. Biserica Târzie nu face altceva decât să răsucească şi mai rău cuţitul în rană, venind cu completari la atitudinea ei de supunere şi la faptul că doar ea se face vinovată de căderea în păcat. Acestă atitudine dorea poate sa stopeze pornirile femeieşti considerate rezultatul caracterului lor slab şi imprevizibil. De fapt se dorea o totală supunere a acesteia, bărbatul fiind cel care trebuia sa conducă familia.

                        Cele ce aleg familia

            Sunt acele femei care-şi dedică viaţa formării unei familii. Este cea dintâi preferinţă a femeii bizantine. Primul pas este logodna, frecventă la familiile de aristocraţi şi luată foarte în serios. Apoi căsătoria, uneori de la vârste foarte fragede (12 ani în cazul femeilor) sunt căsătorite, în majoritatea cazurilor la aristocraţi pentru ca două familii să-şi reunească forţele, crescându-le astfel averea şi influenţa în Constantinopol si la Curtea Imperială. Dacă treburile nu merg cum trebuie şi intervin probleme cum ar fi repudieri, adulter, „otrăvirea copiilor”, se ajunge la divorţ. Interzis în epoca lui Iustinian, el devine din ce în ce mai posibil, însă nu este încurajat de Biserica. Deși, când vorbim de sexualitate, atitudinea bizantinilor este puternic influenţată de gândirea creştină, care încurajează mai mult castitatea, sexualitatea rămânand doar o soluţie la care se recurgea în lipsă de ceva mai bun pentru a obţine procrearea. Relaţia sexuală făra intenţia procreării este asimilată prostituţiei. Totuși, copiii, în special băieţii, sunt calea de mântuire a femeii şi a familiei din care aceasta provine.

            În cele din urmă familia, mai exact interesele unei mari familii duc la aranjamente de ordin matrimonial. Tot interesul familiei este însă şi intrarea în sânul Sfintei Biserici unde, dintre fetele mai puţin atractive, cu şanse mai mici de a întemeia o familie în scop politic sau financiar, sunt trimise pe acest drum al celibatului. Daca domnişoara în cauză era şi virgină, mântuirea părinților ei era „asigurată”.

            Cazul vaduvelor este cel mai interesant, deoarece ele devin adevăratul cap al familiei, îşi exercită autoritatea asupra copiilor şi dispune de bunurile ei, cel puţin de cele din zestrea sa. Să adăugam că, dacă e vorba de familii într-adevăr bogate, o femeie dispune de  moștenirea pe care o primeşte în afara zestrei. Prin urmare, o vaduvă devine ţinta unor interese şi nu a unor sentimente.

          În principiu însă, în cadrul familiei, femeia se află în relaţie directă cu bărbatul, care în majoritatea situaţiilor delicate era absolvit de orice vină. Un exemplu grăitor în acest sens este situaţia în care bărbatul bizantin săvârşea adulter. În această situaţie, soţia sa era vinovată pentru că nu l-a ţinut lângă ea şi cea cu care fusese săvârşit adulterul era vinovată pentru că a picat în păcat cu bărbatul alteia.

            Cele ce aleg Biserica

            Sunt, în primul rând, femeile virgine despre care am vorbit mai sus. Acestea asigură mântuirea familiei din care provin. Acestea sunt capabile de acest sacrificiu alegând celibatul înca de tinere, ca şi vestalele din Roma Antică. Nu doar cele virgine aleg celibatul, ci şi cele venite din căsătorii nefericite, Biserica fiind una din ieşirile din situații foarte încurcate.

          Văduvele, deși Biserica permite un cadru clar de recăsătorie pentru acestea, găsesc mereu refugiu în sânul Bisericii. Femeia, de obicei, dobândeşte un loc de frunte din momentul în care ramâne văduvă, ceea ce se întâmplă adesea dacă diferenţa de vârstă a fost mare de la început. În cazul unor văduve din familii de mare influenţă, cum ar fi cele imperiale, Biserica este singura cale de scăpare împotriva inamicilor şi a eventualelor conflicte cu noul suveran. Văduve erau considerate și soţiile noilor episcopi care trebuiau să acceadă spre celibat, soţiile acestora având, desigur, şansa la o nouă căsatorie sau la intrarea în sânul Bisericii.

            Femeile bizantine, deşi supuse autoritaţii bărbatului şi a familiei, au adus contribuții societății bizantine, exemplele fiind împărătesele care au condus Imperiul de atâtea ori şi au făcut faţă crizelor interne şi externe, contribuţiile în literatură şi artă decorativă (ţesaturi de matase si mozaicuri) ş.a.m.d.

            În concluzie, în societatea bizantină condiţia femeii depindea de factori foarte variaţi. Printre aceştia se numără gradul de avere şi cultură pe care îl deţinea familia în care se năşteau, originea etnică a familiei, căci nu trebuie să uităm că de-a lungul timpului, Imperiul Bizantin a deţinut vaste teritorii (de la provincii Orientale, la teritorii din Arhipelagul Grecesc, peninsula Balcanică, pierzând odata cu avântul arabilor majoritatea teritoriilor sale din Orient, dar adăpostind în Asia Mică zeci de mii de colonişti orientali care se refugiau din calea arabilor).

             Trebuie să mai ţinem cont de zona din care proveneau femeile. Cele din Constantinopol sau din zone apropiate capitalei imperiului aveau o condiţie total diferită faţă de cele care se năşteau în familii de la marginea imperiului, unde influenţele bizantine se propagau mai dificil şi erau asimilate mai greu.

Bibliografie:

§   Kaplan, Michael, Bizanţ, Editura Nemira, 2010.

§  Mănescu, Mihaela, Portret de femeie bizantină, Editura Sinergi, Bucureşti 2010.

[1] Michel Kaplan, Bizanţ, Editura Nemira, 2010, p 106 – 115.

[2] Geneza 1 .