Falsele teorii despre trecutul comunismului glorios - Periculoasa temniţă a gândirii maselor de români
Anul 1945 a adus oficial la putere pe reprezentanţii unui partid ce promitea fericirea veşnică după model stalinist şi s-au ţinut de cuvânt cu o energie demnă de o cauză mai bună. Proprietatea privată a fost nimicită cu furie şi s-a trecut la dezvoltarea unei industrii centralizate, cu accent pe industria constructoare de maşini şi pe combinatele chimice. Nici comerţul n-a fost uitat şi statul comunist şi-a rezervat monopolul pieţei interne prin constituţii în care se preciza că nu vor exista crize economice. Comerţul exterior era faţada de laudă a regimului, totul fiind poleit cu aur pentru ochii populaţiei. Politrucii din slujba centrului de putere de la Bucureşti aveau drept misiune să demonstreze superioritatea sistemului de producţie socialist, bazat pe cele mai avansate idei ale ştiinţei marxiste, asupra pieţei libere, haotice.
Minunile economiei socialiste
Nicolae Ceauşescu a preluat puterea în 1965 după ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a cheltuit munţi de aur pentru ridicarea cetăţilor industriale, oraşul Bucureşti fiind sacrificat prin supradimensionare1. Trebuia să urmeze un fel de paradis terestru în domeniul economic. Pieţele financiare şi economice au reguli specifice şi nu prea ţin cont de voinţa liderilor politici totalitari. Dacă în anul ascensiunii la putere s-a înregistrat un uşor excedent comercial, importurile mari de tehnologie au dus la apariţia datoriilor. Numai în anul 1968 au apărut datorii de 843 milioane lei valută. Perioada 1965 – 1980 a cunoscut 13 ani cu deficit din cei 16 trecuţi. Răul a fost sporit de cutremurul din 1977. Deficitul înregistrat a fost de 195 milioane de lei valută, după ce anul precedent se consemnase un excedent de 210 milioane. A urmat o prăbuşire în 1978 de 3,798 miliarde de lei valută.
Anul 1980 a fost o adevărată catastrofă economică şi statul a ieşit în pierdere cu 8,043 miliarde lei valută2, moneda comunistă de calcul în relaţiile cu lumea capitalistă fiind preţuită la 5,5 lei valută la un dolar. A fost un adevărat faliment financiar şi creditorii externi au început să ceară banii acordaţi drept împrumut, mai ales că regimul arunca banii în construcţii foarte nerentabile precum Canalul Dunăre – Marea Neagră şi Casa Poporului. Nicolae Ceauşescu, plin de mândrie, a luat cea mai proastă decizie posibilă: plata forţată a datoriei externe. Refuzul importurilor de tehnologie nouă, performantă, a dus la o învechire a fabricilor şi a produselor româneşti de trimis la export. Chiar o întreprindere de avioane ce realiza avioanele ROMBAC 1-11 era complet depăşită, modelul respectiv fiind abandonat în Marea Britanie din 1982. Era un aparat de zbor cu fuzelaj îngust şi cu reactoare prea zgomotoase pentru asigurarea legăturilor aeriene cu Occidentul modernizat.
Nicolae Ceauşescu a avut multă înfumurare şi s-a considerat un conducător genial, probabil diabetul zaharat amplificând această orbire logică. A preferat să treacă la o politică de plată forţată a sumelor împrumutate şi a introdus alimentaţia pe cartelă ca-n vremuri de război. Ţara a fost lăsată în beznă prin oprirea iluminatului public şi populaţia trăia în ger cumplit fără căldură. Mândria lumii socialiste era renumită prin lungimea cozilor pentru orice produs de strictă necesitate. Conducătorii maghiari au adoptat o metodă eficientă şi umană. Au preferat să ruleze sumele împrumutate şi apoi multe datorii au fost şterse în urma contribuţiei avute la prăbuşirea lumii comuniste în 1989. Mai mult. Capitaliştii din lumea occidentală au găsit un mediu propice pentru afaceri de amploare în Ungaria. România a fost sleită de fonduri pentru a creşte prosperitatea lumii burgheze.
Sistemul economic de tip comunist a fost construit astfel încât să asigure aprovizionarea trupelor în cazul unui uriaş război cu lumea capitalistă, fericirea oamenilor fiind o noţiune inexistentă pentru guvernanţii de la Bucureşti, cei ce respectau cu mare fidelitate indicaţiile de la Kremlin. Uzinele româneşti livrau în continuare cantităţi sporite de armament pentru aprovizionarea unei armate supradimensionate şi care dispunea de planuri de ofensivă spre Austria, Italia şi spre Istanbul.
Bezna unui popor
Regimul comunist se lăuda cu performanţa electrificării României şi aparatul de propagandă a bătut multă monedă pe aceste performanţe. Numai acest partid unic şi crud putea să aducă fericirea oamenilor de pe plaiurile mioritice şi din întreaga lume. Totuşi, plata datoriei externe implica foarte multe sacrificii din partea populaţiei şi a fost nevoie să se introducă o politică de economii drastice la folosirea curentului electric. S-a ajuns să fie ca-n vreme de război, localităţile ţării fiind în camuflaj perfect. Energia centralelor mergea spre industria ce trebuia să livreze la export mărfuri de calitate, aceasta consumând 65,5% din producţia pe anul 1984. Totuşi, era nevoie să se meargă până la ţinerea populaţiei în beznă? Iluminatul public a însemnat în 1975 numai 0,4% din tot ceea ce se producea. Se poate pune acum întrebarea despre câte crime şi violuri au fost realizate la adăpostul nopţii şi cine se face vinovat de aceste nenorociri. Era nevoie de sacrificii pentru îndeplinirea măreţului vis de eliminare a datoriilor externe. Populaţia întregii Românii consuma în case numai 6,4% din curentul electric al ţării, dar plătea cât spunea partidul, cel ce avea monopol absolut asupra domeniilor servicii şi comerţ. Grav este că sistemul energetic era cu mari probleme interne. Centralele electrice aveau un consum propriu ce echivala cu 8,8% din producţie şi alte 5,2 procente erau pierderile legate de transport3 . Dacă s-ar fi lucrat la eficientizarea domeniului energetic şi la modernizarea industriei, n-ar mai fi fost probleme pentru populaţie4 . Erau adevărate găuri negre energetice în economia românească a timpului, obţinerea aluminiului la Slatina fiind un coşmar energetic. Birocraţii aveau idei puţine şi le aplicau până la nenorocirea oamenilor. Partidul comunist a fost vinovat de catastrofa din ţară şi, din păcate, puţini decidenţi au plătit pentru nebuniile comise. Mai mult. Regimurile de după 1989 i-au onorat cu pensii generoase şi speciale, inclusiv pe cei afirmaţi prin crime din cele mai sângeroase. Situaţia se menţine şi astăzi.
Ruinarea agriculturii de tip socialist
Se spune că pe vremuri agricultura se bucura de atenţie din partea regimului comunist de la Bucureşti, personal a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, şi nu este ca-n zilele noastre. Idealizarea trecutului n-a fost ceva specific numai poporului român, dar masele de astăzi exagerează prin dragostea pentru cel ce nu se gândea să facă fapte bune pentru cetăţeni. În realitate, agricultura a început să sufere din cauza politicilor de economie ordonate dup 1980 pentru acumularea de valută necesară plăţii datoriei externe. Dacă în 1980 erau disponibile în SMT-uri 140.074 tractoare, anul 1984 mai găsea 135.791 unităţi. Semănătorile au scăzut de la 48.777 la numai 42.238. Singura creştere se înregistra la combine pentru recoltat, de la 38.975 la 49.4575 . Nici oamenii n-au fost uitaţi de politica de reduceri bugetare. Scăderea a fost de la 208.518 la 163.904 angajaţi6 . Acestea sunt datele oficiale ale regimului şi este posibil ca situaţia în teren să fi fost şi mai rea, adică utilajele să fi fost în cea mai mare parte uzate fizic. Grav era că aceste maşini erau din altă epocă istorică, puterea tractoarelor fiind mică şi plugurile erau numai cu trei brăzdare în timp ce străinătatea capitalistă cunoştea variante cu 8 – 10 lame pentru suprafeţe mari cum erau cele apărute în urma distrugerii micii proprietăţi ţărăneşti.
Datele de pe hârtie despre numărul de utilaje agricole erau contrazise de realitatea de pe teren în ceea ce priveşte eficienţa. Elevii erau scoşi la munci dure fără să se ţină cont de durată şi de starea de sănătate. Numai în anul 1987 adolescenţii argeşeni erau scoşi la culesul manual al porumbului până când venea seara. Se aplica perfect egalitatea fetelor cu băieţii, fiinţele mai slabe având de petrecut acelaşi timp pe ogoarele patriei socialiste. Era o agricultură comparabilă cu cea din secolele precedente şi doar camioanele ce duceau recolta spre meleaguri îndepărtate erau dotate cu motoare pe motorină copiate după licenţe străine. Era o formă de sclavie ideologică după cum spunea doctrina comunistă încă de la Karl Marx şi Fr. Engels. Comunismul nu putea să fie decât represiv în tot ceea ce făcea şi nu putea să evolueze vreodată spre o societate mai bună. Este interesant că astăzi se mai găsesc apărători ai sistemului, probabil persoane dornice să facă parte din forţele opresive. Susţin din spatele unor computere performante că aşa se învăţa agricultura, dar nu pot înţelege că tăiatul cocenilor, depănuşatul şi încărcarea unui camion sunt noţiuni de câteva minute şi nu de luni de zile.
Este interesant de subliniat că parcul de maşini agricole scădea sau era uzat moral pe fondul politicilor „înţelepte”, dar statul lupta pentru extinderea suprafeţelor arabile prin politici de sistematizare a teritoriului. Grav era că partea oraşelor, drumurilor, stâncăriilor şi a altor suprafeţe era în anul 1975 de numai 7,16% şi a scăzut la 6,61% în 19847 . Era un război epuizant financiar şi care nu ducea decât la ştergerea trecutului naţional. În plus, se distrugea proprietatea privată, casa particulară fiind un ultim bastion de independenţă al românilor.
Minunile aviaţiei comuniste
Anul 1945 a adus la putere primul guvern practic comunist, aflat sub stricta îndrumare a tovarăşului Iosif Vissarionovici Stalin. A început transformarea României după concepţiile marxist – leniniste şi ţara a fost umplută de capacităţi industriale de mari dimensiuni. Nici capitolul transporturi n-a fost uitat şi regimul a investit sume imense în aviaţia civilă. Au fost aduse aparate din Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi SUA, dar s-a trecut şi la asamblarea de avioane ROMBAC 1-11 de concepţie britanică8 . Era o dovadă de modernizare a economiei româneşti, avioanele de transport implicând forţă de muncă înalt calificată pentru montaj, întreţinere şi pilotare. Numai în anul 1979 au fost duşi pe calea aerului 1.908.500 de călători. Se adăugau 55.700 t de marfă şi bagaje şi s-a ajuns în 1980 la 33.000 t9 . Era o dovadă că lucrurile mergeau bine în socialista Românie, că ţara este mai mult decât înfloritoare.
Realitatea era însă una crudă. Regimul investea sume colosale în domeniul aerian, foarte scump prin definiţie, şi neglija celelalte ramuri ale Transporturilor. Maşinile puneau în mişcare 776.940.000 t de marfă10 , dominante fiind sectoarele rutier şi feroviar. Au fost uitate aceste capitole şi banii au fost dirijaţi spre un domeniu ce era rentabil prin faptul că se făceau uriaşe investiţii de stat. Nici la capitolul pasageri nu se stătea prea bine, abia dacă un călător din 740 era dus spre destinaţie pe calea aerului11 . Este interesant de subliniat că practic căile ferate şi drumurile au fost lăsate în stare de paragină sau au fost făcute investiţii acolo unde nu era necesar. Şoseaua numită Transfăgărăşan a înghiţit mulţi bani, dar nu putea să fie folosită decât ziua şi numai câteva luni pe an.
Oare la ce erau utile aeroporturile şi în perioada de drămuire a resurselor valutare? Explicaţia este una foarte simplă. Erau suficient de performante pentru primirea tehnicii sovietice de luptă în cazul războiului cu lumea capitalistă. Este interesant de observat că pistele de decolare deveneau din ce în ce mai lungi pe măsură ce creştea masa bombardierelor sovietice. Calitatea aparatelor de zbor cu reacţie, care vin cu viteză mare la aterizare, nu mai permitea folosirea terenurilor amenajate sumar, acestea fiind utile doar pentru zborurile de antrenament cu avioane cu elice. Eventual, pentru situaţia unor aparate avariate în luptă, se putea proceda la o aterizare de urgenţă pentru a nu se înregistra pagubă completă.
România a dus o politică de distanţare faţă de Moscova
Aceasta este o teză lansată în tratatele ştiinţifice de istorie şi promovată insistent prin manualele şcolare. Ruperea a fost accelerată după 1958, atunci când ultimele trupe sovietice au fost retrase la est de Prut. S-a spus mult că această îndepărtare a venit şi pe fondul refuzului Moscovei de a oferi armament de calitate aliatului din Carpaţi. Oare să fie adevărată teoria? Nici pe departe. Anul 1963 a fost marcat de introducerea în fabricare a celebrului pistol-mitralieră Kalaşnikov, ceea ce era un salt imens în sporirea puterii de foc a infanteriei, dar sporea cheltuielile legate de producerea muniţiei. În plus, au fost asamblate şi mitraliere după acelaşi sistem automat de menţinere a tirului. Infanteriştii urmau să fie deplasaţi cu ajutorul transportoarelor blindate BTR-60 PB, denumirea românească fiind TAB-71. A urmat apoi modelul BTR-70, TAB-77 pe meleagurile româneşti. Tehnica de luptă blindată reprezintă un coşmar pentru militari şi conducerea de la Bucureşti a cerut o rachetă capabilă să nimicească astfel de ţinte. A fost livrată documentarea pentru modelul 9 M14 Maliutka. Avioanele de luptă asamblate la Craiova aveau la bord un tun sovietic de 23 mm livrat de la Cugir. Transportoarele blindate aveau o putere limitată de foc şi atunci s-a trecut la producerea de MLI-84 pentru a acţiona împreună cu tancurile în ofensivă. Conducerea de la Moscova a oferit şi armamentul pentru dotarea navelor construite la Mangalia după 1978. A fost livrat şi un submarin din clasa Kilo atunci când România era în plină criză economică şi alimentară12 .
N-a existat nici urmă de distanţare, ci s-a făcut totul să fie pe gustul Kremlinului, regimul de la Bucureşti investind masiv în armament pentru a satisface cerinţele planurilor de revoluţie mondială. Mulţi cercetători români consideră că Moscova n-a satisfăcut toate cererile comuniştilor de la Bucureşti, dar politica centrului de putere sovietic este uşor de înţeles. Nu se putea renunţa la oferirea de licenţe de producţie de armament din moment ce regimul roşu trăia în mare măsură din astfel de exporturi. În plus, trebuia să se menţină o anumită superioritate la capitolul calitate pentru ca sateliţii câştigaţi după ultimul război mondial să rămână absolut supuşi. Din fericire, refuzul Kremlinului pentru livrarea unor licenţe de armament performant şi de motoare de avion a ferit poporul român de poftele lui Nicolae Ceauşescu de a produce tehnică de luptă foarte costisitoare şi în cantităţi din ce în ce mai mari. Înfometarea maselor a fost făcută şi fără introducerea în practică a acestor idei.
Nicolae Ceauşescu a făcut totul să fie plăcut liderilor de la Moscova şi a cumpărat cantităţi importante de avioane MiG-21. Au fost achiziţionate apoi aparate cu geometrie variabilă de tip MiG-23, preţul estimat pentru unul singur fiind de 3,6 milioane de dolari ai timpului13 . Au sosit 44 de unităţi şi au fost cantonate în apropiere de Timişoara. Dacă se observă poziţia geografică a oraşului bănăţean, imediat se ajunge la concluzia că pregătirile se făceau pentru acţiuni pe direcţia vest. A reuşit prin aceste investiţii să atragă protecţia lui Leonid Brejnev şi periodic avea vizite oficiale şi neoficiale pentru a afla noi indicaţii pe linie de partid şi de stat.
Aviaţia avea o mare putere de distrugere, dar era prea costisitoare pentru a acţiona în permanenţă şi atunci misiunile de nimicire a ţintelor inamice erau preluate de către artilerie. Nicolae Ceauşescu a insistat să se pună bazele unei industrii de armament şi apoi a ordonat trecerea la producţii masive de tehnică de luptă pentru creşterea puterii de foc. Astfel, infanteria a început să primească aruncătoare de mine de calibrele 82 şi 120 mm, dar tot tunurile se bucurau de simpatia regimului. Cum infanteria era sprijinită la nivel de regiment de guri de foc de calibrul 76,2 mm, autorităţile de la Bucureşti au considerat că trebuie să fie înlocuite cu obuziere de 122 mm şi cele de 152 mm să preia rolul de artilerie divizionară. La exterior părea să fie aceeaşi unitate militară, dar puterea de foc creştea considerabil. Sporea pentru poporul român şi consumul de muniţii, piesa de calibrul 152 mm putând să lanseze până la şase proiectile pe minut, masa unuia singur fiind de 43,56 kg. Piesele de calibrul 130 mm, cu origini în artileria navală, urmau să asigure focul la distanţe mari, pentru neutralizarea bateriilor inamice şi a concentrărilor de trupe cu proiectile de 33,4 kg14 .
Legende despre iubitorul de popor
Cetăţenii României democratice sunt convinşi astăzi că înainte de 1989 era mai bine ca-n zilele noastre şi că numai Nicolae Ceauşescu a construit locuinţe şi pentru toţi cei ce doreau un acoperiş deasupra capului. Asta este imaginea clasică despre bunul conducător din toată istoria universală. Numai în anul 1980 au fost date clienţilor 161.391 de locuinţe noi. Era un salt important pentru creşterea nivelului de trai. Aproape acelaşi număr de unităţi locative a fost asigurat şi în 1982, dar fericirea nu putea să fie de lungă durată. Restricţiile de tot felul au atins şi domeniul construcţiilor şi în 1983 au fost gata 146.61515 . Anul 1984 a fost şi mai rău pentru populaţie. Numai 131.901 apartamente şi case au fost gata, suprafaţa locuibilă fiind redusă la 4.640.000 mp16 . Să nu se uite că populaţia ţării creştea de la o zi la alta. Este interesant de subliniat faptul că lumea satului nu era iubită pentru regim şi aici au fost ridicate numai 14.939 de locuinţe. Era şi firească această atitudine pentru că urma o sistematizare a tuturor aşezărilor după preţioasele indicaţii venite pe linie de partid şi de stat. Această politică de concentrare a oamenilor în cartiere înghesuite are un impact negativ şi astăzi asupra românilor, psihologii considerând că multe conflicte violente pornesc de la densitatea sporită. Din păcate, masele de cetăţeni nu vor şi nici nu pot să acceseze cărţi ştiinţifice sau anuarele statistice ale regimului totalitar. Se mulţumesc numai cu idei simple, generale şi fără bază ştiinţifică, aşa cum se întâmplă şi cu adepţii marilor religii sau ai sectelor. Au idei puţine şi ferme.
Exporturile pentru înfometarea românilor
Nicolae Ceauşescu a luat decizia plăţii forţate a datoriei externe şi cetăţenii actuali ai României spun că a fost un gest deosebit, util. Era normal să scăpăm din ghearele creditorilor externi, chiar cu preţul unor sacrificii. Oamenii nu ştiu ce trimitea în mod oficial peste graniţe iubitul fiu al poporului. Să luăm anul 1984, un an greu pentru cei ce căutau mâncare prin pieţe şi magazine. Statul român căuta să obţină valută şi a expediat peste frontierele păzite cu mitraliera ce avea muniţie de război nu mai puţin de 109.600 t de ulei comestibil17 . Cerealele, esenţa alimentaţiei româneşti, au fost luate de la gura poporului şi trimise capitaliştilor într-o cantitate de 340.000 t. Chiar Nicolae Ceauşescu recunoştea în şedinţa Comitetului Central al P.C.R. din 23 noiembrie 1970 că un ţăran trebuie să beneficieze de o cantitate de cel puţin 120 kg de grâu şi de circa 150 kg de porumb pe an pentru a fi apt de muncile dure ale câmpului18 . Rezultă numai din aceste date că regimul a expediat fără milă peste graniţe hrana a 1.259.259 de persoane. Cum programul de alimentaţie raţională spunea că se poate lua şi mai mult de la gura românilor, regimul a înfometat şi mai mult poporul. Nu era suficient. Străinii cereau carne şi comuniştii au expediat 145.200 t de cea mai bună calitate. Au adăugat şi ceva legume, numai 124.400 t. Mergea şi un desert sub forma celor 70.700 t de fructe proaspete, totul stropit din belşug cu 71.500 t de vinuri, dar statistica precizează clar că au fost eliminate din calcule şampania şi vermutul. Legumele şi fructele proaspete aveau dezavantajul că se stricau foarte repede şi atunci exporturile de conserve au venit să consolideze poziţia românească pe pieţele externe. Conservele de legume atingeau o masă de 53.800 t şi fructele ajungeau chiar la 63.000 t19 . Numai cu aceste cantităţi menţionate puteai să satisfaci necesităţile unui popor chinuit precum cel român pe luni de zile. Puţini ştiu că berbecuţii aleşi pe sprânceană luau drumul ţărilor arabe cu avionul20 , transport costisitor prin definiţie21 . Se făcea totul pentru fericirea altora şi pentru nenorocirea propriului popor. Culmea este că acum tot cel vinovat este văzut ca un erou naţional. Masele demonstrează că nu pot şi nici nu vor să gândească raţional, adică sunt într-un complet blocaj cerebral. Poporul român nu putea să încalce legile psihologice emise de către Gustave Le Bon.
A fost Nicolae Ceauşescu patriot?
Se spune astăzi că fostul preşedinte şi-a iubit ţara şi nu se poate compara cu hoţii de politicieni de astăzi. Sondajele de opinie publicate de diferite organizaţii confirmă această simpatie pentru politica dictatorului executat în decembrie 1989. Oare chiar să fi fost un ocrotitor al cetăţenilor români? Un document citit de conducătorul partidului în 1971 vine să infirme această credinţă populară. Nicolae Ceauşescu spunea clar la o plenară din noiembrie că membrii de partid trebuie să fie solidari cu toate forţele pentru eliberare naţională din marele front antiimperialist. Apoi recunoştea că partidul îşi luase un rol în serios, acela de a-şi manifesta solidaritatea în practică, şi nu în vorbe, cu lupta tuturor popoarelor împotriva stăpânirilor străine22 . România a acorda Yemenului socialist un ajutor nerambursabil în valoare de 3.890.000 lei în anul 197123 . Ajutoare către Etiopia plecau în 1976 şi în 1977 cu avionul. Cercetătorul Petre Opriş a descoperit că transportul ar fi valorat 900.000 lei şi a fost efectuat în primăvara anului 197724 , adică fix atunci când ţara se confrunta cu nenorocirile provocate de seismul din 4 martie şi erau primite ajutoare din străinătate. Au fost utile astfel de gesturi să le zicem diplomatice? Nici pe departe. Tot comerţul cu statul african se reducea la 84,2 milioane de lei la nivelul anului 198425 . Cel cu Yemenul socialist era limitat la numai 43,6 milioane, importurile economiei româneşti fiind ZERO26 . Există informaţii că avioanele româneşti cărau miei frumoşi pentru hrănirea luptătorilor palestinieni. Cele mai mari livrări de armament au fost făcute către Vietnam împotriva SUA şi astfel de gesturi nu puteau decât să deranjeze. Comerţul cu ţara asiatică era absolut nesemnificativ pentru relaţiile comerciale ale României şi nu putea să asigure o creştere a nivelului de trai şi o dezvoltare sustenabilă a economiei româneşti 27.
Nicolae Ceauşescu a dat cu banii în stânga şi în dreapta în timp ce poporul strângea cureaua în mod zis raţional de către autorităţile comuniste. Jocul dublu i-a adus sfârşitul din 1989, dar imaginea României în străinătate era catastrofală.
Este interesant un alt aspect al politicii liderului comunist. Presupuşi istorici au lansat teoria existenţei unui naţional-comunism după 1960 şi, mai ales, după 1965. Teza a fost popularizată inclusiv prin manualele de istorie din epoca democratică. Este greu de înţeles această atitudine din moment ce Nicolae Ceauşescu a trecut la dărâmarea satelor, filonul poporului român, şi buldozerele erau folosite pentru a şterge de pe faţa pământului monumente reprezentative pentru trecutul naţional.
NOTE
