Experiența Lagărului la Soljenițîn
Receptarea literaturii lui Alexandr Soljenițîn rămîne și azi o excelentă dovadă a folosirii unui text literar pe scena luptei politice. Soljenițîn a fost identificat și exploatat de către Occident ca un zdrobitor argument împotriva socialismului. S-a văzut și s-a cultivat în opera lui, pe scară largă, dizidentul de proporții mondiale, denunțătorul incorigibil al malversațiunilor comuniste. A fost de ajutor acestei manipulări și declarațiile scriitorului, ca și – de ce să n-o recunoaștem? – pripeala sovieticilor de a-l identifica politic și a lua, în contră-i, măsuri administrative.
Soljenițîn e însă, înainte de toate, un mare scriitor, un scriitor de geniu. Fie și ținînd cont de acest adevăr, semnificarea lui politică ne apare în adevărata-i lumină de unilateralizare, de trunchiere barbară a textului eminamente complex. Căci Soljenițîn, mare scriitor fiind, nu-și poate reduce opera sa literară la un simplu pamflet, nici măcar la o simplă spunere a adevărului despre o realitate politică dintr-un anume moment istoric.
Mare scriitor, scriitor de geniu, Soljenițîn spune adevărul nu dinspre politic, ci dinspre omenesc. Nedreptățile epocii staliniste, adevărata față a sistemului sovietic sînt, ca să spunem așa, primul și superficialul nivel al literaturii sale; acel aspect indisolubil oricărui mare text, prin care acesta poate fi oricînd exploatat ca un simplu text jurnalistic.
Dincolo însă de acestea, literatura lui Soljenițîn are, drept nivel autentic, curajoasa atacare, în stilul marii literaturi ruse, a unor eterne probleme omenești. Cum trăim? întrebare obsedantă a literaturii rusești dintotdeauna, va răsuna, așadar, ca valabilă și pentru socialism și în proza lui Aleksandr Soljenițîn.
Răspunzînd, romanul Primul cerc ne propune cîteva răsturnări surprinzătoare. Fiecare dintre ele mărturisește însă o genială pătrundere a sufletului omenesc. Iată, de exemplu, marea, insolubila chestiune a libertății. Primul cerc e dedicat vieții din Gulag. Nouăzeci și nouă la sută din scriitorii lumii, chiar și dintre cei mari, s-ar fi complăcut într-o descriere în culori sumbre a acestei vieți văzute ca un infern în raport cu lumea reală.
Soljenițîn e însă un scriitor aparte, nu atît un mare scriitor, cît mai ales un mare scriitor rus. Or, marii scriitori ruși au, mai mult decît alți mari scriitori ai lumii, geniul incontestabil al vieții. Surprinzătoarele lor opinii asupra vieții nu sînt, cum s-ar putea crede, rodul înclinației către paradoxal, efectul scăpărărilor de inteligență, ci rodul extraordinarei cunoașteri a vieții. Soljenițîn pornește, în descrierea lagărului, de la o intuiție simplă, dar esențială:Forța omului de a supraviețui e atît de mare încît, oriunde s-ar afla, viața se desfășoară cu o genială încăpățînare.
Primul cerc poate fi astfel rezumat la o singură propoziție:
Și în Gulag se trăiește.
Și în Gulag pot fi întîlnite toate formele vieții omenești: fericire, ură, dragoste. Geniul lui Soljenițîn constă astfel în a considera Gulagul nu din punct de vedere politic, ci din punct de vedere ontologic. Lagărul nu e, în viziunea lui, o aberație monstruoasă a sistemului stalinist, lesne de expus denunțării prin artă, ci o experiență umană excepțională.
Din acest punct de vedere, genial rămîne, în roman, destinul Consilierului de Stat clasa a II-a Innokenty Volodin. El e, în buna tradiție a marii literaturi ruse, un om din înalta societate care nu știe să trăiască simplu. Epicureismul lui, de care face el însuși atîta caz, e formula de viață a tuturor oamenilor de prisos din marea literatură rusă. El se bucură de tot ce-i oferă societatea sovietică. El nu refuză nici unul din avantajele aparatului căruia îi aparține.
Dar ca și regele Lear el are nevoie de experiența tenebrelor.
Romanul se încheie cu trimiterea lui Innokenty Volodin în Gulag. Cum va ieși el din această crucială încercare, Soljenițîn nu ne va spune. Sigur e însă că drept un om moral, un ins capabil să-și pună mari întrebări asupra vieții. Se pune, desigur, întrebarea:
E această răsturnare a vieții, în viziunea lui Soljenițîn, o caznă pe care eroul, păcătos fiind, trebuie neapărat s-o ispășească, un fel de iad al păcătoșilor? Da, ar fi un răspuns simplist. Innokenty Volodin ajunge în celulele Lublianskăi nu ca o pedeapsă căzută din senin, ca un trăznet, ci ca o necesitate interioară. Soljenițîn, excepțional creator de destine, nu cade în eroarea de a-l face pe Innokenty complet nevinovat.
Spre deosebire de alți locuitori ai Gulagului, el și-a provocat arestarea. S-ar putea spune, așadar, că-i vorba de o experiență rîvnită în subconștient. Gestul de a-l avertiza pe profesor, din start ultraprimejdios, e unul ivit dintr-o necesitate interioară. Cum, de altfel, însuși scriitorul o precizează, el s-a născut pe fondul unei tresăriri, fie și întîrziate, a conștiinței sale morale.
Eroul e din ce în ce mai nemulțumit de viața pe care o trăiește, din ce în ce mai dezgustat de epicureismul său. Răsturnarea destinului e pentru el, în acest caz, o adevărată izbăvire. Fără ea, înaltul consilier ar fi sfîrșit, probabil, prin a se sinucide.
Foto sus: Aleksandr Soljenițîn, întors în Rusia după 20 de ani, în 1994 (© Evstafiev / Wikimedia Commons)
