Episcopia ortodoxă condusă de Hyerotheos. Prima eparhie nord-dunăreană atestată de surse

Etapa de început a procesului de organizare politicostatală în teritoriile locuite de români, cea a formațiunilor politice, rămâne un moment decisiv în procesul de constituire a statelor medievale în spațiul românesc. Din păcate, tăcerea surselor scrise face însă ca evoluția acestora să fie puțin cunoscută. Cu atât mai obscure rămân relațiile lor cu puterile vremii din centru și sud-estul continentului, între care se număra în epoca respectivă și Imperiul Bizantin.

Problema legăturilor religioase ale ducatului (voievodatului) transilvan, numit de surse Terra Ultrasilvana, cu Imperiul Bizantin la mijlocul secolului al X-lea și în cadrul acestora rolul episcopului Hyerotheos și al eparhiei sale îndeosebi – prima mitropolie ortodoxă atestată în spațiul nord-dunărean locuit de români –, înființată tocmai ca o consecință a stabilirii acestor legături, au constituit și continuă să constituie o controversă încă viu dezbătută în istoriografie. Se adaugă acestor probleme și alte aspecte la fel de importante dar și de controversate ale existenței Episcopiei conduse de Hyerotheos, care sunt încă, cel puțin, la fel de dezbătute în rândul specialiștilor.

Creștinarea ducelui ardelean Gylas Major

La mijlocul secolului al X-lea formațiunea politică din Transilvania, Terra Ultrasilvana, dezvoltată din ducatul (voievodatul) lui Gelu, sub succesorii lui Tuhutum, căpetenia maghiară care i-a urmat ducelui (voievodului) român pe care l-a învins și ucis în luptă în primii ani ai aceluiași secol, înregistrează o etapă superioară de evoluție. Ducatul transilvănean este mai întins, iar instituțiile sale politice mult mai bine conturate. Principiul dinastic al succesiunii la tron este solid instituit, puterea transmițându-se descendenților, prin filiație directă sau colaterală ai lui Tuhutum. Referinduse la acest aspect, Anonymus consemnează că după moartea lui Gelu, locuitorii țării „dând mâna, și-au ales ca domn pe Tuhutum […]. Iar Tuhutum a dat naștere lui Horca, Horca a dat naștere lui Geula (Gylas-Gyula, n.n.) și Zubor. Geula a avut două fete, dintre care una se chema Caroldu și cealaltă Saroltu. Sarolt a fost mama regelui Ștefan cel Sfânt. Iar Zumbor a dat naștere lui Geula cel Mic, tatăl lui Bue și Bucne, în timpul căruia regele Ștefan cel Sfânt a subjugat țara Ultrasilvană” [1].

În epoca pe care o analizez în prezentul studiu, în fruntea formațiunii politice din Transilvania se afla ducele Gylas, numit Geula de Anonymus, fiul lui Horca și nepotul lui Tuhutum, cunoscut în istoriografie sub numele de Gylas Major. Prin anii 948- 953 sau 956, într-o conjunctură externă favorabilă, creată de puternicul reviriment politico-militar înregistrat de Imperiul Bizantin sub dinastia Macedoneană (867-1057), Gylas Major stabilea relații politice și religioase cu Bizanțul [2].

Informațiile referitoare la aceste aspecte ale politicii externe ale formațiunii politice din Transilvania, deosebit de sumare în conținut, ne-au parvenit exclusiv din surse bizantine. Astfel, unii cronicari bizantini din secolele XI-XII – Georgios Kedrenos și Ioannes Zonaras – relatează în lucrările lor că, în jurul anului 950, un „principe al ungurilor”, pe numele său Gylas, s-a deplasat la Constantinopol unde a îmbrățișat creștinismul de rit oriental. „La scurtă vreme după Boulosoudes – consemnează Georgios Kedrenos – veni și Gylas care de asemenea era principe al turcilor (ungurilor, n.n.), în cetatea împărătească, unde a fost botezat și împărtășit de aceleași binefaceri și onoruri. Dar el luă cu sine și un călugăr cu numele Hyerotheos, vestit pentru evlavia sa, și pe care Theophylaktos (patriarhul ecumenic, n.n.) îl hirotonise episcop al Ungariei ( ). Ajuns acolo acesta întoarse pe mulți de la credința rătăcită a barbarilor, la creștinism. Gylas a rămas apoi statornic în credința aceasta și el însuși nu a năvălit niciodată în împărăția romeilor (Imperiul Bizantin, n.n.)” [3].

La rândul său, Ioannes Zonaras afirmă: „Iar neamul turcilor, căci am spus mai înainte că așa se numeau ungurii, obișnuiți fiind altădată să facă incursiuni în teritoriile romeilor (bizantinilor, n.n.), până la o vreme au rămas liniștiți, deoarece ducele lor Bolosoudes și principele unei părți, Gylas, au venit la împărat (Constantin VII, n.n.) și amândoi s-au botezat și au învățat tainele credinței noastre. Și au primit rangul de patriciu (patrikios) și încărcați de daruri se întoarseră la scaunele lor ducând și un arhiereu prin care mulți au ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu. Iar Gylas a rămas statornic în credință și a păstrat pacea” [4].

Actul politic al lui Gylas nu trebuie să surprindă. El este, în primul rând, consecința directă a politicii ducelui transilvan, promovată cu scopul obținerii recunoașterii internaționale a statutului său politic și a formațiunii sale politice din partea principalei puteri a Europei răsăritene și centrul ortodoxiei care era Bizanțul. Obiectivele sale de politică externă se intersectau benefic cu acțiunea diplomatică a Imperiului Bizantin, aceea de „a determina gruparea în jurul monarhiei a unui cortegiu de vasali” [5], respectiv a unor formațiuni politicostatale de mai mari sau mai mici dimensiuni, mai apropiate sau mai îndepărate de granițele imperiului, cărora „să le impună voința împratului”, pe care „să le întrebuințeze în folosul imperiului” [6], și care odată atrase în orbita politică a Constantinopolului, urmau să constituie, atât instrumentele promovării politicii și influenței Bizanțului, cât și prima linie de apărare a hotarelor sale” [7].

Constituirea Episcopiei conduse de Hyerotheos

Dacă relațiile politice dintre Bizanț și formațiunea politică intracarpatică s-au axat îndeosebi pe legăturile personale dintre împăratul Constantin VII și Gylas Major, asupra cărora nu insist în prezentul studiu, cele religioase s-au materializat în trecerea Bisercii locale sub jurisdicția religioasă a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, fapt datorat, în primul rând, importanței arătate de Constantinopol rolului Bisericii Orientale ca agent al propagării influenței politice și spirituale bizantine în teritoriile intrate sub jurisdicția religioasă a Patriarhiei Ecumenice. În condițiile în care Biserica locală devenea secondanta fidelă a politicii imperiului în aceste regiuni organizarea și controlarea ei deveneau priorități de o însemnătate capitală pentru autoritățile constantinopolitane politice și ecleziastice [8].

În contextul prezentat, episcopului Hyerotheos, foarte probabil grec de origine, venit cu Gylas de la Bizanț, i-a revenit un rol deosebit în promovarea intereselor și a influenței imperiului în aceste regiuni, în calitatea sa de exponent principal al politicii imperiale în zonă. Se adăugau, fără îndoială, acestei misiuni și acelea de propagare a creștinismului de rit oriental în rândul populației ce locuia în teritoriile aflate sub jurisdicția lui Gylas și de organizare a Bisericii locale pe care urma să o conducă.

Ca urmare a politicii promovate de autoritățile ecleziastice bizantine prin intermediul lui Hyerotheos, susținute consecvent de Gylas, care „a rămas statornic în credință”, în regiunile aflate sub jurisdicția sa se constituia o episcopie de rit oriental, aflată dintru început sub jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Această Episcopie a turcilor (ungurilor) sau a Turciei (Ungariei), numită astfel după etnia care exercita puterea politică, este prima eparhie cunoscută din regiunile nord-dunărene locuite de români.

Localizarea Episcopiei conduse de Hyerotheos

Localizarea Episcopiei ortodoxe conduse de Hyerotheos și implicit cunoașterea ariei geografice de jurisdicție religioasă a acestuia, precum și a reședinței episcopale au constituit și continuă să constituie principalele controverse încă neelucidate în istoriografie. Asupra acestor aspecte mă voi opri în continuare.

Încă din secolul al XVIII-lea, numeroși istorici au optat pentru localizarea Episcopiei lui Hyerotheos în Transilvania. Asemenea opinii au fost exprimate inițial de principalii reprezentanți ai Școlii Ardelene, în primul rând de Gheorghe Șincai (foto), dar și de Samuil Micu și Petru Maior. Primul dintre ei afirmă categoric că „din cuvintele lui Chedren, cele mai sus aduse, se nu închidzi că doară românii din Ardeal, mai nainte de Ierotheu, n-au avut episcopi […]; ci doară s-au întâmplat de tocma atunci au murit episcopul românilor din Ardeal, când s-au botezat Ghiula, nepotul lui Tuhutum, și în locul aceluia s-au ierotonit Ierotheu episcop Ardelului” [9].

Teza localizării Episcopiei lui Hyerotheos în Transilvania este susținută, la fel de categoric, și de Samuil Micu care afirmă că „cine au fost episcopi în Ardeal nu știm, până la vremea lui Ghiula cel bătrân, domnul Ardealului, carele […], botezindu-să la Țarigrad (Constantinopol, n.n.), au dus de acolo pre Ierothei episcop, pre carele l-au așezat în cetatea scaonului Alba Iulia, carea noi o chiemăm Belgrad, de la acesta apoi încetul au luoat mitropoliții Belgradului din Ardeal” [10].

În ceea ce-l privește pe Petru Maior, acesta nu numai că fomulează o opinie asemănătoare, dar lansează chiar ipoteza că este posibil ca Hyerotheos să fi fost român, care „după venirea sa în Ardeal mulți au întors la credința cea creștinească”, în primul rând, pe secui, care locuiau alături de români în Ardeal, care „toți, sau cea mai mare parte au fost păgâni”, spre deosebire de români care erau deja creștini [11].

Opinii asemănătoare au exprimat și alți numeroși istorici, începând din secolul al XIX-lea și până în zilele noastre. Spre exemplu, Eusebiu Popovici, susține categoric că Gyula sau Gylas era „principe al ungurilor transilvăneni”, și că după botez el „luă din Constantinopole un episcop în persoana monahului Irotei” [12].

La rândul său, Dimitre Onciul, care localizează stăpânirea lui Gylas în Ardeal „în părțile fostului ducat românesc”, afirmă că „el primi un episcop pentru țara sa, numit Ieroteu. E cel dintâi episcop arătat în părțile Daciei Traiane, după năvălirile ce au trecut până atunci peste ea” [13]. Pentru Ioan Lupaș, informațiile furnizate de cronicarii bizantini, referitoare la misiunea episcopului Hyerotheos, constituie dovada că „organizarea Bisericii Răsăritene în părțile Transilvaniei” este mai veche decât a celei Apusene [14].

Astfel de opinii au exprimat și alți specialiști – Simion Reli, Richard Huss, Endre von Ivanka, Aloisiu L. Tăutu, Ștefan Pascu, Răzvan Theodorescu, A. Bartha, Ion Barnea, Sergiu Columbeanu, Mircea Rusu, Ioan Aurel Pop și alții – a căror consemnare nu credem că mai este necesară [15]. În categoria acestui tip de opinii, merită reținută, pentru suplețea sa, cea a istoricului D. Obolensky, care consideră că Episcopia lui Hyerotheos se întindea atât în Pannonia cât și în Transilvania.

Gylas, afirmă Obolensky era „șeful unui clan maghiar din Transilvania”, care după primirea botezului la Bizanț, „în călătoria lui spre casă, l-a luat cu el pe călugărul Hierotheus, pe care patriarhul Theophylact îl hirotonisise «episcop al Ungariei» […]. Se pare că dioceza lui Hierotheus a acoperit întregul teritoriu în care se stabiliseră maghiarii. Acesta includea Panonia, care, [...] făcuse parte din arhidioceza slavonă a lui Metodiu. Misiunea lui Hierotheus, sprijinită de puterea politică a lui Gyula, a permis creștinismului să prindă rădăcini în ținuturile joase din estul Tisei și în Transilvania în a doua jumătate a secolului al X-lea” [16].

Alți specialiști au contestat și continuă să conteste localizarea în Transilvania, atât a Episcopiei conduse de Hyerotheos, cât și a stăpânirilor lui Gylas. Astfel, încă în secolul al XVIII-lea, istoricul sas Joseph Carol Eder, în notele sale asupra cererilor românilor cuprinse în Supples Libellus Valachorum, contestă păstorirea lui Hyerotheos între românii din Transilvania. Argumentul invocat în susținerea opiniei sale, artificial și pueril, era acela că arhiereul grec nu cunoștea limba română [17].

O problemă controversată

La începutul secolului al XIX-lea istoricul Dimitrie D. Philippide, localizează stăpânirile lui Tuhutum și ale nepotului acestuia, Gylas, care l-a primit pe episcopul Hyerotheos, destul de ambiguu, în „părțile de apus ale României”, respectiv „în nordul Ardealului”, în „ținutul de dincolo de Tisa, a Maramureșului”, fără a opta însă pentru o localizare concretă, excluzând însă, după cum se poate constata, regiunile intracarpatice [18].

Asemenea localizare a stăpânirilor lui Gylas exclude ipso facto și localizarea Episcopiei lui Hyerotheos în Transilvania. Alți specialiști români sau străini au contestat de asemenea localizarea Episcopiei lui Hyerotheos, ca și stăpânirile lui Gylas, de altfel, în Transilvania. Dintre aceștia reținem numele istoricilor maghiari B. Homan, Gy. Moravcsik, L. Kovács, G. Györffy, Cs. Balint și alții, precum și a celor români, Ch. Auner, I. Rămureanu, M. Păcurariu, T.M. Popescu, T. Bodogae, G. Gh. Stănescu sau, recent, Al. Madgearu. Localizările propuse de acești specialiști, sunt: în Câmpia Pannoniei, la nord-vest de lacul Balaton; în sud-estul Ungariei, nord-vestul Banatului și Câmpia Aradului; undeva în părțile Tisei sau ale Câmpiei Pannoniei [19].

Localizarea reședinței Episcopatului ortodox condus de Hyerotheos a determinat aceleași controverse, în literatura de specialitate. În funcție de localizarea stăpânirilor lui Gylas și a Episcopiei suprapuse acestora, specialiștii care s-au ocupat de această problemă au așeazat reședința episcopală fie în Transilvania, fie în Pannonia. În ceea ce-i privește pe istoricii care au localizat stăpânirile lui Gylas și implicit Episcopia lui Hyerotheos, în Transilvania, aceștia consideră că scaunul episcopal s-a aflat, fie la Alba Iulia, oraș unde cercetările arheologice au pus în evidență o rotondă de factură bizantină din secolul al X-lea, și unde, ulterior, a fost ridicată și o biserică în plan treflat, de aceeași tradiție, ce a funcționat, neîntrerupt, până la începutul secolului al XVIII-lea ca sediu al Mitropoliei Ortodoxe de aici, opinie susținută de majoritatea dintre ei, fie la Dăbâca, unde au fost descoperite două biserici de tradiție bizantină, din secolele X-XI, una cu urme de frescă, alta cu coloane, localizare susținută însă de un număr mai redus de specialiști [20].

Mult mai diversificate, în ceea ce privește identificarea scaunului episcopal al lui Hyerotheos sunt propunerile specialiștilor care localizează stăpânirile lui Gylas la vest de Carpații Occidentali, în diferitele zone ale Câmpiei Pannoniei. Spre exemplu, istoricii maghiari care așază stăpânirile lui Gylas la nord-vest de lacul Balaton propun localizarea reședinței episcopului Hyerotheos în aceeași regiune, în localitatea Veszprémvölgy. Argumentul adus în susținerea acestei opinii este acela că aici a funcționat o mănăstire de rit ortodox, închinată Sf. Fecioare Maria, a cărei întemeietoare ar fi fost, conform tradiției principesa ortodoxă Sarolta, fiica ducelui Gylas, cel care primise botezul la Bizanț [21].

Alți specialiști opteză pentru localizarea reședinței episcopului Hyerotheos undeva pe Tisa, în sud-estul Ungariei [22]. Din categoria opiniilor specialiștilor care localizează scaunul arhieresc al lui Hyerotheos în afara Transilvaniei, deosebit de interesante sunt cele ale istoricilor G. Györffy și I. Rămureanu. Primul emite ipoteza, fără vreun argument sigur, că scaunul lui Hyerotheos ar fi putut fi la Sirmium (Sremska Mitrovica), unde funcționase vechiul sediu episcopal al Pannoniei [23].

Cel de-al doilea, consideră că „episcopul grec Ierotei va fi locuit undeva în părțile Tisei sau ale Câmpiei Pannoniei, fără să aibă o reședință stabilă” [24]. Într-un studiu relativ recent, dl. Al. Madgearu localizează și domnia sa, atât stăpânirile lui Gylas, cât și Episcopia lui Hyerotheos în sud-estul Ungariei, nord-vestul Banatului și Câmpia Aradului. Argumentul principal pe care-și fundamentează domnia sa concluziile îl reprezintă circulația monedelor bizantine în acestă zonă în care s-a descoperit o cantitate apreciabilă de monede emise de basileul Constantin VII Porphyrogennetos, îndeosebi în intervalul 948-959, deci contemporane misiunii lui Hyerotheos [25].

Un alt argument adus în discuție este toponimul Gyula, localitate din sud-estul Ungariei, care, consideră domnia sa, face plauzibilă ipoteza ca el să amintească de acel conducător „creștinat la Constantinopol” [26]. Argumentele aduse dl. Al. Madgearu – circulația monedei bizantine în regiunile sud-estice ale Ungariei și toponimia – rămân însă discutabile. Densitatea monedei bizantine emise de împăratul Constantin VII Porphyrogennetos regiunile sud-estice ale Ungariei poate servi doar ca argument pentru a susține și confirma legăturile acestor regiuni cu Imperiul Bizantin și nimic mai mult.

De altfel, ea a putut pătrunde aici în urma raidurilor întreprinse de unguri între 948-961, când, fie a fost luată ca pradă de război, fie a fost plătită de autoritățile bizantine pentru retragerea hoardelor maghiare. În ceea ce privește toponimia, este dificil de înțeles de ce toponimul Gyula din sud-estul Ungariei poate aminti mai mult de Gylas Major, creștinat la Constantinopol, decât cele derivate din același nume care se puteau întâlni în anumite epoci sau se mai întâlnesc astăzi în Transilvania [27].

Episcopia condusă de Hyerotheos – o eparhie intracarpatică

În ceea ce mă privește, consider, consecvent opiniei formulate și cu alte prilejuri, că Episcopia lui Hyerotheos, care fără îndoială, s-a suprapus în cea mai mare parte a sa peste stăpânirile lui Gylas, a fost una a cărei arie de jurisdicția trebuie localizată în regiunile intracarpatice [28]. În susținerea opiniei mele aduc informațiile cuprinse în câteva surse scrise care permit localizarea cât mai exactă a stăpânirilor lui Gylas și, implicit, a Episcopiei ortodoxe conduse de Hyerotheos.

În acest scop m-am oprit doar asupra unor narative, bizantine și maghiare, din secolele X-XIII, respectiv lucrarea De administrando imperio a lui Constantin VII Porphyrogennetos și cronicile notarului anonim (Anonymus notarius) și Simon de Keza. În primul rând, contemporanul și suzeranul lui Gylas, împăratul Constantin VII consemnează în lucrarea sa că „ținutul Gyla-de-Jos se mărginește cu țara turcilor (ungurilor, n.n.)” [29].

Informația prezentată permite localizarea habitatului respectivului trib peceneg în regiunile intracarpatice, adică tocmai în zona unde, ulterior, s-a dezvoltat formațiunea politică condusă de ducele Gylas, intrată în relații cu Bizanțul. La rândul său, notarul anonim al regelui Bela (Anonymus notarius) afirmă de două ori în cronica sa că Gylas, numit de el Geula, este nepotul lui Tuhutum, căpetenia maghiară care în primii ani ai secolului al X-lea i-a succedat ducelui român Gelu în fruntea formațiunii politice intracarpatice. Referindu-se la această descendență, Anonymus îl menționează între apropiații lui Arpad pe „Tuhutum, tatăl lui Horca, bunicul lui Geula și Zumbor” pentru a relua apoi aceeași afirmație sub forma „Tuhutum a dat naștere lui Horca, Horca a dat naștere lui Geula și Zubor” [30].

În sfârșit, Simon de Keza afirmă că unul dintre conducătorii ungurilor a fost Jula (Gylas), „care a locuit mai târziu în părțile Erteuelu (Ardealului, n.n.)” [31]. Constatăm că, fără nicio excepție, toate sursele prezentate, fie contemporane, fie tardive, localizează, mai mult sau mai puțin explicit, stăpânirile lui Gylas în regiunile intracarpatice. Pe baza acestei constatări, suntem în măsură să afirmăm că din punct de vedere teritorial, Episcopia ortodoxă a lui Hyerotheos, se suprapunea în totalitate, sau în mare parte teritoriilor aflate sub jurisdicția politică a lui Gylas.

În concluzie, considerăm că Episcopia nord-dunăreană înființată de Bizanț la mijlocul secolului al X-lea a fost una intracarpatică; admitem însă, ca absolut veridică, și posibilitatea ca Hyerotheos, în calitatea sa de „episcop al Ungariei (episcopos Tourkias)” să-și fi exercitat jurisdicția religioasă și asupra unor teritorii locuite de creștini de rit oriental, situate la vest de Carpații Occidentali, sau chiar asupra tuturor credincioșilor din Ungaria care aparțineau acestei confesiuni [32].

Unde va fi fost așezat scaunul episcopal este un lucru greu de stabilit în absența unor informații suplimentare. Fără a risca un răsuns categoric, ce s-ar putea dovedi eronat, considerăm, totuși, că el trebuie căutat în perimetrul reședinței conducătorului formațiunii politice sau în imediata apropiere a acesteia. Admițând că reședința lui Gylas a fost la Alba Iulia, oraș care pare a-i purta numele, atunci putem afirma că, fără nici o îndoială, și scaunul episcopal al lui Hyerotheos va fi fost situat tot aici, sau în imediata apropiere a centrului politic al voievodatului. Momentul stabilirii relațiilor politice și religioase între formațiunea politică intracarpatică, condusă de Gylas, și Imperiul Bizantin nu a fost unul întâmplător. El se înscrie într-o perioadă de intensă propagandă politică și, mai ales, religioasă, promovată de autoritățile constantinopolitane în rândul ungurilor în scopul creștinării acestora în rit răsăritean și a atragerii lor în sfera de influență a Bizanțului [33].

Din acest punct de vedere, chiar dacă tentativa bizantină a eșuat ulterior, ea își găsește similitudini în acțiunile Constantinopolului de creștinare a bulgarilor și moravilor, în secolul al IX-lea și a rușilor în secolul al Xlea34. În spațiul intracarpatic însă, nu se poate spune că demersurile bizantine nu au avut succes: în timp ce ungurii au optat, în final, pentru creștinismul de rit apusean, românii, chiar și cei intrați sub stăpânire maghiară, au rămas, în marea lor majoritate, de rit oriental.

Importanța activității misionare a lui Hyerotheos este clar subliniată de istoricul Dimitri Obolensky care precizează că „misiunea lui Hyerotheus, sprijinită de puterea politică a lui Gyula, a permis creștinismului să prindă rădăcini în ținuturile joase din estul Tisei și în Transilvania în a doua jumătate a secolului al X-lea”35. Fără îndoială, succesul bizantin se explică, în mare măsură, atât prin tradiția legăturilor populației autohtone cu imperiul, cât și în conștientizarea puternică de către aceasta a faptului că din punct de vedere religios ea aparține creștinismului de rit răsăritean.

Foto sus: Încoronarea împăratului Constantin VII Porphyrogennetos

NOTE

1 Anonymi Bele regis notarii, Gesta Hungarorum (Secretarul anonim al regelui Bela, Faptele ungurilor), în G. Popa Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei României), vol. I, București, 1934, XIX, XXVII (în continuare: Anonymus)
2 Pentru discuțiile asupra unor aspecte ale acestui subiect, vezi: Al. Madgearu, în „Revista Istorică”, s.n, t. V, 1994, 1-2, p. 148-150; V. Mărculeț, în „Transylvanian Review”, X, 2001, 3, p. 39-42;, XXVII, 2005, p. 11-22; Idem, în vol. Istoricul Liviu Mărghitan la a 70-a aniversare, Arad, 2007, p. 165-176.
3 Georgii Cedreni, Historiarum compendium, în Georgius Cedrenus, Ioannis Scylitzae, ope ab Immanuele Bekkero suppletus et emendatus, tomus II, Bonnae, MDCCCXXXIX, p. 328.
4 Ioannis Zonarae, Epitomae historiarum libri XIII-XVIII, ed. Theodorus Buttner- Wobst, Bonnae, MDCCCXCVII, XVI, 21.
5 Ch. Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, Craiova, 1999, p. 95.
6 Idem, în Figuri bizantine, vol. I, București, 1969, p. 118.
7 Pentru principiile, metodele și modul de acțiune ale diplomației bizantine, vezi: Ch. Diehl, Bizanț. Mărire și decădere, București, f.a., p. 67-82; Idem, în loc. cit., p. 119-121; D. Obolensky, în „Actes du XIIe Congrès International des Études Byzantines. Ochride, 10-16 septembre 1961”, tome I, Beograd, 1963, p. 52-56, 58-60.
8 Pentru rolul Bisericilor locale intrate sub obediența Constantinopolului, în promovarea interselor și a influenței imperiului în diferite regiuni, vezi: Ch. Diehl, în loc. cit., p. 121-126; D. Obolensky, în „Actes du XIIe Congrès International des Études Byzantines. Ochride, 10-16 septembre 1961”, I, p. 52- 56, 58-60.
9 Gh. Șincai, Hronica românilor, tom. I, București, 1967, p. 280; Cf. Idem, Chronicon Daco-Romanorum sive Valachorum et Pluriam Aliarum Natiorum, București, 1971, p. 271: „sed fortasse contigerat, ut tempore, quo Gyula Senior baptizatus est, sedes Eppalis in Transylvania vacaverit, et ad eam supplendam designatus fuerit Hierotheus”.
10 S. Micu, Scurtă cunoștință a istoriei românilor, București, 1963, p. 100.
11 P. Maior, Istoria Bisericii românilor, vol. I, București, 1995, p. 91-94.
12 E. Popovici, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, vol. I: De la victoria creștinismului în Imperiul Roman până la dezbinarea lui în o Biserică de răsărit și una de Apus 312-1054, Mănăstirea Cernica, 1926, p. 300-301.
13 D. Onciul, în Scrieri istorice, vol. II, București, 1968, p. 344-345.
14 I. Lupaș, în, Din istoria Transilvaniei, București, 1988, p. 37; Vezi și Idem, în „Biserica Ortodoxă Română”, LII, 1934, 3- 4, p. 149-153, unde nu susține categoric că existența unei episcopii ortodoxe în Transilvania sub voievodul Gylas e ceva sigur, dar consideră că dacă aceasta a existat ea nu putea fi decât decât ortodoxă.
15 S. Reli, Istoria vieții bisericești a românilor, vol. I, Cernăuți, 1942, p. 295; R. Huss, în „Siebenbürgische Vierteljahrschrift”, 57, 1934, 1, p. 16-21; A.L. Tăutu, în „Orientalia Christiana Periodica”, 15, 1949, 1-2, p. 64; R. Heitel, în „Revue Roumaine d’ Histoire de l’ Art”, IX, 1972, 2, p. 139-160; Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, București, 1972, p. 72 și vol. IV, București, 1989, p. 299; A. Bartha, Hungarian Society in the 9th and 10th Centuries, Budapest, 1975, p. 114; I. Barnea, Arta creștină în România, vol. 2: Secolele VII-XIII, București, 1981, p. 21- 22; S. Columbeanu, Cnezate și voievodate românești, București, 1973, p. 61; M. Rusu, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 21, 1982, 3-4, p. 372; Idem, în Istoria României. Transilvania, vol. I, Cluj- Napoca, 1997, p. 302-303; I.A. Pop, Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996, p. 143-144; Idem, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997, p. 146.
16 D. Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanțul. Europa de Răsărit, 500-1453, București, 2002, p. 175-176
17 Apud P. Maior, op. cit., p. 91.
18 D.D. Philippide, Istoria României, București, 2004, p. 270-271.
19 Ch. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericei române, Blaj, 1902, p. 87- 88; M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, 1991, p. 217; T.M. Popescu, T. Bodogae, G. Gh. Stănescu, Istoria bisericească universală, vol. I: (1-1054), București, 1956, p. 323- 324. Vezi întreaga bibliografie a problemei la I. Rămureanu, în „Studii Teologice”, s. II, a. IX, 1957, 1-2, p. 36-37; Al. Madgearu, în „Revista Istorică”, s.n, t. V, 1994, 1-2, p. 148-150.
20 Pentru localizarea reședinței episcopale în Transilvania, vezi îndeosebi lucrările de la notele 9-16. În ceea ce-l privește pe Șt. Pascu, constatăm o inconsecvență în opiniile sale: în timp ce în volumul I al lucrării prezentate el opteză pentru Alba Iulia (p. 72); în volumul IV al aceleiași lucrări, publicat în 1989, optează pentru Dăbâca (p. 299). Pentru localizarea reședinței episcopale în estul Ungariei sau pe Tisa, vezi: Ch. Auner, op. cit., p. 87-88; I. Rămureanu, în „Studii Teologice”, s. II, a. IX, 1957, 1-2, p. 36; T.M. Popescu, T. Bodogae, G. Gh. Stănescu, op. cit., p. 323-324.
21 Vezi bibliografia problemei la I. Rămureanu, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII, 1980, 1-2, p. 181-182; Idem, în „Studii Teologice”, s. II, a. IX, 1957, 1-2, p. 36-37.
22 Vezi bibliografia problemei la nota 17- 19.
23 G. Györffy, în „Acta Historica Academiae Scientiarum Hungaricae”, 31, 1985, 3-4, p. 264.
24 I. Rămureanu, în „Studii Teologice”, s. II, a. IX, 1957, 1-2, p. 36.
25 Al. Madgearu, în „Revista Istorică”, s.n, t. V, 1994, 1-2, p. 150-154.
26 Ibidem, p. 152.
27 Pentru discuțiile asupra acestor aspecte, vezi: V. Mărculeț, în vol. Istoricul Liviu Mărghitan la a 70-a aniversare, p. 172-174.
28 Idem, în „Transylvanian Review”, X, 2001, 3, p. 39-42, p. 40; Idem, în „Ziridava”, XXIV, 2005, p. 36; Idem, în „Acta Musei Porolissensis”, XXVII, 2005, p. 17.
29 Constantinus Porphyrogenitus, De administrando imperio, în Idem, De thematibus et De administrando imperio. Accedit Hieroclis Synecdemus cum bandurii et wesselingii commentariis, recognovit Immanuel Bekkerus, Bonnae, MDCCCXL, 37, 15-33.
30 Anonymus, XX, XXVII: „Tuhutum pater Horca, auus Geula et Zumbor” și „Tuhutum uero genuit Horcam, Horcagenuit Geulam et Zubor”.
31 Simonis de Keza, Chronicon Hungaricum (Simon de Keza, Cronica ungurilor), în G. Popa-Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei României), vol. IV, București, 1935, II, I, 7: „in partibus Erteuelu tandem habitauit”.
32 V. Mărculeț, în „Transylvanian Review”, X, 2001, 3, p. 39-42, p. 40; Idem, în „Ziridava”, XXIV, 2005, p. 36; Idem, în „Acta Musei Porolissensis”, XXVII, 2005, p. 17; Cf. Gy. Székely, în „Acta Historica Academiae Scientiarum Hungaricae”, XIII, 1967, 3-4, p. 291, consideră că „Biserica byzantină înregistra începând din 948 succese în Ungaria și Transilvania prin botezul prinților teritoriali Bulcsú și Gyula la Constantinopol. Călugărul Hierotheos va evangheliza aici în calitatea sa de episcop al Turciei (=Ungariei)”; Cf. Gy. Moravcsik, Byzantium and the Magyars, Budapest, 1970, p. 107, unde emite o opinie asemănătoare; Cf. D. Obolensky, Bizanțul, p. 175, unde susține: „Se pare că dioceza lui Hierotheus a acoperit întregul teritoriu în care se stabiliseră ungurii. Aceasta includea Pannonia, care, [...] făcuse parte din arhidioceza slavonă a lui Metodiu”.
33 Vezi pentru această problemă: I. Rămureanu, în „Studii Teologice”, s. II, a. IX, 1957, 1-2, p. 23-57.
34 Pentru discuțiile privind creștinarea bulgarilor, vezi: P. Pavlov, în P. Pavlov, I. Ianev, D. Cain, Istoria Bulgariei, București, 2002, p. 27-34; D. Obolensky, Bizanțul, p. 99-114; T.M. Popescu, T. Bodogae, G. Gh. Stănescu, op. cit., p. 327-329. Pentru discuțiile asupra creștinării rușilor, vezi: Tamara Kondratieva, Vechea Rusie, București, 2000, p. 34-37; D. Obolensky, Bizanțul, p. 202-224; I. Rămureanu, în „Studii Teologice”, IX, 1957, 5-6, p. 386-413; T.M. Popescu, T. Bodogae, G. Gh. Stănescu, op. cit., p. 331-333. Pentru creștinarea moravilor, vezi: D. Obolensky, Bizanțul, p. 152-173.
35 D. Obolensky, Bizanțul, p. 176.