⬆

Enigmele atentatului asupra premierului Ionel Brătianu. Tentativă criminală sau înscenare a Siguranței?

Pe 27 decembrie 1908, Regele Carol I primește scrisoarea lui D.A. Sturdza prin care acesta își anunță demisia din funcția de prim-ministru invocând motive de sănătate. În aceeași zi, la sediul Ministerului de Interne – fapt simptomatic, având în vedere titularul postului – se întrunesc fruntașii liberali Spiru Haret (premier interimar pe perioada absenței lui Sturdza), Eugeniu Carada, P.S. Aurelian, Emil Costinescu și Mihail Pherekyde. Ca succesor al lui Sturdza la cârma guvernului a fost propus Pherekyde, în calitatea sa de cel mai vechi lider liberal. Acesta, membru de frunte al „Ocultei”, refuză și-l propune pe Ionel Brătianu. Costinescu și Haret se raliază propunerii, astfel încât, în aceeași seară, Regele Carol I emite decretul de numire al lui Ionel Brătianu în funcția de prim-ministru.

Două săptamâni mai târziu, pe 11 ianuarie 1909, același Mihai Pherekyde îl propune în cadrul congresului PNL pe Ionel Brătianu drept președinte al partidului deoarece: „Poartă un nume ilustru și s-a afirmat ca cel mai de valoare din partid”.

Ionel Brătianu, la vârsta de 45 de ani, aducea din nou în familie șefia partidului liberal. „Alegerea lui Ionel Brătianu în fruntea Partidului Național-Liberal n-a reprezentat doar o simplă înlocuire a unui președinte cu un altul. Ea a reprezentat, în ultimă instanță, o victorie a tinerei generații de liberali, în fruntea acesteia aflându-se Ionel Brătianu, care milita pentru o readaptare a doctrinei liberale la cerințele vremii și ale societății românești” (Șerban Rădulescu-Zoner).

Triumful era complet pentru Brătieni, mai ales că, din 1907, fratele mai mic al lui Ionel, Vintilă Brătianu, ocupa fotoliul de primar al Bucureștiului, funcție pe care o va deține până în februarie 1910. Ca edil-șef al capitalei, de numele lui Vintilă Brătianu se leagă primul plan al orașului executat științific de serviciul de hărți al armatei, precum și trasarea inelelor circulare și axelor radiale ale Capitalei.

Atentatul

Cât despre Ionel, acesta devine, pe 8 decembrie 1909, ținta unui atentat săvârșit de ceferistul Gheorghe Stoenescu-Jelea, probabil un instrument al cercurilor de extremă stânga, aflate sub influența doctorului Cristian Racovski, de naționalitate bulgară, dar care își desfășura activitatea în România.

Cert e că tentativa de asasinat a avut loc după ce guvernul liberal decisese expulzarea lui Racovski din țară. Ne vom mai întâlni cu acest sinistru personaj, profund antiromân, viitor prim-ministru al Ucrainei sovietice, ambasador al U.R.S.S. în Franța, înainte să cadă victimă „Marii Epurări” a lui Stalin din anii 1936-1938 și să fie executat de N.K.V.D. în 1941. Unii au văzut în acest atentat la viața prim-ministrului doar o provocare a Siguranței pentru a se găsi pretextul adoptării unei legi care să restrângă dreptul la grevă al salariaților publici. Într-adevăr, pe 20 decembrie 1909 a fost promulgată legea „Orleanu” (Mihai Orleanu era ministrul Industriilor și Comerțului), prin care era interzis salariaților statului să se asocieze sau să facă grevă, iar Poliția de Siguranță devenea dintr-o simplă direcție din cadrul Ministerului de Interne o instituție de sine stătătoare: Siguranța Generală a Statului.

La sfârșitul anului 1910, Brătianu decide să părăsească guvernarea pentru a reorganiza partidul și a pregăti ofensiva în vederea îndeplinirii programului său politic: reforma electorală și reforma agrară. Pe 23 decembrie 1910 înaintează Regelui Carol I demisia cabinetului său, nu înainte de a declara cu încrederea emfatică pe care contemporanii săi o catalogau drept aroganță:

„Am socotit ca o chestiune de înaltă politică condițiunea ca retragerea noastră să se facă în așa chip încât înșiși adversarii partidului nostru să asiste la această retragere nu numai cu un simțământ de respect dar cu frică. Guvernul îl pot lua alții dar puterea ne rămâne nouă”.

Nou guvern Brătianu, în 1914

În timp ce conservatorii exercitau guvernarea, mai întâi prin guvernul P.P. Carp (1911-1912), apoi prin guvernul Titu Maiorescu (1912-1914), obținând un incontestabil succes extern prin încheierea Păcii de la București (28 iulie 1913), prin care România obținea Cadrilaterul (judeţele Caliacra și Durostor), Ionel Brătianu trece la elaborarea programului de guvernare.

Încă înainte de congresul PNL din 20 octombrie, care va adopta acest nou program politic al partidului, Ionel Brătianu își va afirma răspicat opțiunea: „Sunt ferm hotărât să nu stau în fruntea Partidului Liberal dacă la cea mai apropiată guvernare liberală nu vom putea înfăptui reforma electorală și exproprierea”. Vântul cel nou care bătea în pânzele liberale e și mai vizibil în componența noului guvern Brătianu, instalat în primele zile ale lui ianuarie 1914. Din „vechea gardă” doar Emil Costinescu se mai regăsește pe banca ministerială, în obișnuitul său post de titular la Finanțe. În rest, echipa guvernamentală este completată de Morțun la Interne, Alexandru Constantinescu (Porcul) la Agricultură, Victor Antonescu la Justiție, dr. Constantin Angelescu la Lucrări Publice și tânărul I.G. Duca la Culte și Instrucțiune Publică, în locul lui Spiru Haret, decedat între timp (17 decembrie 1912).

Pentru sine, Brătianu își rezervă în afara fotoliului de premier, ministerul de Război. Deoarece Europa era în fierbere, zguduită de criză după criză (cea marocană, cea bosniacă, războaiele balcanice etc.), Ionel Brătianu a considerat potrivit să gestioneze direct domeniile mai sensibile: Armata și Externele. Așa se face că portofoliul Externelor este preluat formal de către anodinul și obedientul Emanoil Porumbaru (1845-1921), cel pe care necruțătorul P.P. Carp îl apostrofase atât de caustic spunându-i: „Măi, Porumbiță, tu în viață ai avut două mari pasiuni, femeile și politica. Din păcate n-ai avut p..ă, nici pentru una, nici pentru cealaltă”.

Importanța acestui guvern Brătianu, dincolo de realizările lui imediate (propunerea de modificare a Constituției care să permită împroprietărirea țăranilor și realizarea colegiului unic), constă în aceea că a fost guvernul care a pregătit și a decis intrarea noastră în Primul Război Mondial, în vederea îndeplinirii aspirațiilor românești de unitate națională.

Dar la începuturile guvernării sale, Brătianu n-avea de unde să știe că istoria se grăbește și că în șase luni va izbucni cea mai devastatoare conflagrație pe care o cunoscuse vreodată omenirea. Așa încât prioritatea lui supremă erau cele două reforme esențiale, a căror realizare era scopul principal pentru care intrase și făcuse politică până atunci. Raportul de revizuire a Constituției este citit de către Constantin Stere, deja vechiul prieten al lui Brătianu, pe 24 februarie 1914. Brătianu, susținând raportul și răspunzând criticilor conservatorilor, declară în plenul Adunării Deputaților:

„Noi avem convingerea că, scăzând ceva din suprafața proprietății mari, îi creștem siguranța. În simțământul meu de proprietar, prefer să am câteva pogoane mai puțin și să fiu sigur de stăpânirea celor care îmi rămân”.

Pentru a fi revizuită Constituția trebuia ales un parlament cu rol de Adunare Constituantă, noile alegeri având loc pe 18 și 26 mai, alegeri ce au conferit liberalilor majorități destul de confortabile.

Peste o lună însă, un tânăr naționalist bosniac de origine sârbă, Gavrilo Princip – membru al organizației extremiste „Mâna Neagră”, condusă de colonelul Dragutin Dimitrievici (Apis), ofițer în armata sârbă, dar cu puternice conexiuni ce-l legau de atașatul militar rus de la Belgrad, Artamanov – îl asasinează la Sarajevo pe arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului imperial austro-ungar, și pe soția acestuia, Sofia, ducesă de Hochberg. Cele trei cuvinte, „Mergeți mai departe”, cu care Artamanov îl autorizase pe Apis să continue pregătirea atentatului, vor arunca lumea în aer. Jocul alianțelor militare vor face ca, peste altă lună, Europa să fie cuprinsă de flăcările războiului, apoi, prin implicarea Imperiului Otoman și a Japoniei, conflictul să devină planetar.