⬆

Embargoul contra Iugoslaviei: Românii care s-au îmbogăţit peste noapte din contrabandă

Autor: Emilian Colceru

După declanșarea războiului din Iugoslavia (proclamarea independenței, pe rând, a Sloveniei, Croației și Bosniei-Herțegovina și intervenția armatei iugoslave), Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite emitea pe 16 noiembrie 1992 rezoluția cu numărul 787 prin care se interzicea transportul de țiței, produse petroliere, cărbune, echipament în domeniul energiei, fier, oțel, alte metale, chimice, cauciuc, anvelope, vehicule, aeronave şi motoare de orice tip către Iugoslavia. Ca urmare, Guvernul României emitea Hotărârea nr. 771 din 27 noiembrie 1992 privind întreruperea schimburilor economice, financiare, tehnico-științifice, turistice și culturale cu R.F. Iugoslavia (Serbia și Muntenegru) și supravegherea traficului internațional pe Dunăre.

Respectarea de către România a acestui embargo nu s-a produs fără probleme, Guvernul având obiceiul să „închidă ochii” atunci când ajungeau transporturi petroliere spre Iugoslavia, fapt observat și de statele occidentale, așa cum evoca jurnalistul Radu Ciobotea:

„31 septembrie 1993. France Presse: În urma temerilor că pe sectorul românesc al Dunării embargoul contra Iugoslaviei este «străveziu», temeri exprimate și cu prilejul vizitei președintelui Ion Iliescu la New York și Strassbourg, o delegație a Misiunii internaționale de supraveghere a sancțiunilor impuse Iugoslaviei va sosi la București. În ultima perioadă, mai exact după decizia Consiliului de Securitate de «îndulcire» a embargoului împotriva Iugoslaviei, au crescut tot mai mult suspiciunile asupra modului în care România înțelege să respecte aceste sancțiuni”.

Același jurnalist explică implicarea mai mult sau mai puțin directă a statului român, prin companiile sale, în transportul de petrol către Iugoslavia, prin intermediul unui mecanism-suveică, realizat de această dată cu complicitate occidentală:

„10 februarie 1993. În fiecare zi, câte 10 autocisterne de câte 25.000 de litri sunt încărcate la depozitul PECO din Timișoara și părăsesc dulcile plaiuri românești cu destinația Iugoslavia. Fenomenul se înscrie în logica unei economii de piață ceva mai vaste în care România joacă rolul măgărușului. E vorba de un contract între firma olandeză «Polimer Chemical» și firma iugoslavă «Naftgaz», conform căruia țițeiul olandez ajunge benzină în Iugoslavia, via Ploiești, unde are loc prelucrarea. Anvergura noastră industrială se oprește, însă, aici. Nici măcar transportul benzinei nu poate fi realizat cu cisternele CFR românești, atât de prost construite, încât constituie, în Vest, un redutabil pericol. Ele circulă însă, nestânjenite, de la Ploiești la Timișoara. Aici are loc o nouă depozitare (impozitată suav de ai noștri), pentru ca, mai apoi, prețiosul carburant să fie încărcat în autocisternele iugoslave și să dispară în zona economică incertă dintre război și pace. Gândit la Timișoara și la București, traficul cu produse petroliere devine vizibil doar la frontieră și atunci privit doar cu infraroșii”.

Desigur, trecând peste marile afaceri care implicau statul român, embargoul a fost o sursă de venit substanțială și imediată pentru rezidenții români de la frontiera româno-sârbă. Unul dintre documentarele realizate pe acest subiect de televiziunea Digi 24 explică fenomenul:

„La nici o săptămână de la impunerea embargoului, sute de canistre pline cu benzină și motorină ajung de la români la sârbi. Barcagiii învață repede un nou traseu, întins pe o porțiune de peste o sută de kilometri, de la Baziaș la Dubova. La fiecare asfințit, fluviul se umple de bărci care gonesc spre malul sârbesc al Dunării. [...] Un litru de benzină costa în România echivalentul unei mărci germane. Același litru ajunge să fie vândut în Serbia cu cinci mărci. Banii se făceau cu ușurință. Afaceriștii investesc în bărci mai puternice și transportă din ce în ce mai mult combustibil. [...] În Clisura Dunării, peste o sută de benzinării apar peste noapte. Românul ingenios îngroapă în pământ cisterne CFR care joacă rolul unor bazine de carburant, la care se conectează cu pompe mobile. Într-o lună, un contrabandist câștigă până la 60.000 de mărci. Rețeaua e bine pusă la punct. Unii au grijă de benzinării, alții sunt cărăuși”.

Această „afacere” în vogă în perioada embargoului a creat în satele de la granița cu Iugoslavia averi imense. Din nou, merită citat jurnalistul Radu Ciobotea, pentru a explica o situație specifică unui sat de graniță din anul 1993:

„Spre miezul nopții, satul Pescari e o feerie a contrabandei fluviale, un spectacol unic și forfotitor. De pe cele două maluri ale Dunării pornesc zeci de semnale luminoase. Apele întunecate ale fluviului sunt spintecate furtunos de aproximativ 20 de bărci cu motor încărcate cu bidoane. În larg, spre insula Ostrov, patrulează o vedetă militară. Marinarii strigă ceva prin portavoce și pornesc direct spre cele două bărci-capcană, în timp ce traficul se petrece la un kilometru mai jos, de unde bărcile românești țâșnesc spre malul sârbesc. Departe se zăresc alte ambarcațiuni sosind din Iugoslavia. Noaptea, la Pescari, nimeni nu doarme. Satul e luminat a giorno, iar mașinile abia au loc să se strecoare unele de altele. Pretutindeni se înalță case noi, se tencuiește, se sapă fundații. Pescărenii au faima de a se fi îmbogățit peste noapte din contrabandă. Vreo 40 au fost condamnați pentru așa ceva și au cam rărit-o. Ceilalți, însă, continuă incredibila nebunie. Chiar prin fața mașinii noastre, un adolescent pipernicit împinge un cărucior cu vreo 10-15 bidoane mari de benzină. Se grăbește spre mal. În 20 de minute va scăpa de bidoane și se va întoarce mult mai bogat decât acum”.

Evident, aceste acțiuni au determinat adevărate lupte între contrabandiști și poliția de frontieră, în special în perioada când la comanda trupelor de grăniceri s-a aflat Nicolae Popa, care mărturisește într-un interviu acordat Pro TV că ar fi reținut 52.000 de mărci, 843 de ambarcațiuni, 742 de motoare, 543 de tone de combustibil și ar fi împușcat 74 de motoare, fără însă a trage în oameni. Bătut, amenințat cu moartea, cu locuința incendiată de patru ori, nu a cedat până când nu a fost determinat de superiori să părăsească meseria de polițist de frontieră.

Se estimează numărul contrabandiștilor prinși de autorități la peste 2.000, care însă nu au primit decât amenzi. Pe de altă parte, 10 oameni au plătit cu viața această activitate, fie împușcați de grăniceri, fie de alți contrabandiști. Perioada a rămas în memoria localnicilor prin mai multe cântece devenite folclorice, precum „Ţine, Doamne, Dunărea”.