EDITORIAL | Enigmele unui personaj istoric aproape uitat

După un secol de domnii fanariote, Partida Naţională, hotărâtă să recapete statutul de autonomie pentru ţară, avea nevoie de un lider care să conducă mişcarea de emancipare. Cerinţele postului erau clare. Trebuia un om de acţiune, cu autoritate, dar care să respecte ghidajul politic primit.

Situaţia generală în care omul ales trebuia să-şi ducă la îndeplinire misiunea nu era nici ea simplă. Marja de manevră, doar o linie subţire între Imperiile Otoman, Ţarist şi Austriac angajate în lupta dură pentru controlul părţilor sud-estice ale Continentului, devenite tot mai apetisante pentru puterile creştine, pe măsură ce, în văzul întregii lumi, strălucitoarea forţă a otomanilor de altădată cobora vertiginos spre apus.

Marii boieri au găsit că singurul candidat care îndeplineşte cerinţele era Tudor Vladimirescu. Şi aveau toate motivele să se felicite pentru alegerea făcută. Om de acţiune, militar, proprietar de moşii îmbogăţit de negoţul pe care îl desfăşura cu folos, Tudor era omul ideal pentru o asemenea slujbă. Dar nu numai atât. Era şi umblat prin lume, vorbitor de limbi străine, cunoscător a ceea ce se vorbea în cercurile politicii europene. Un pic supracalificat, s-ar spune în limbajul de astăzi.

Ceea ce va avea urmări. Tudor vine la Bucureşti în fruntea trupelor sale, aşa cum era convenit, dar cu un program politic prin care îşi depăşeşte cu mult mandatul. Este foarte conştient că şansele de supravieţuire sunt foarte mici, dar îşi asumă toate riscurile. Şi nu ar fi fost imposibil ca jocul pe muchie de cuţit să îi reuşească, dar asasinarea lui de către eteriştii lui Alexandru Ipsilanti pune punct misiunii lui Tudor Vladimirescu. Dar nu şi ideilor şi scopurilor urmărite. Deşi nu a supravieţuit sarcinii pe care şi-a asumat-o, Tudor a reuşit mult mai mult decât cei care i-au încredinţat postul s-au gândit că va face. Într-un timp foarte scurt, românii descoperă gustul modernizării şi elitele politice se conectează rapid la spiritul european. Căpitanul de panduri a rămas încă înconjurat de mistere, dar merită să fie redescoperit, pentru că acum două sute de ani a îndeplinit o misiune imposibilă.