⬆

Edessa, primul stat latin din Orient

Autor: David Linus Neagu

Comitatul de Edessa, primul stat latin din Orient, înființat în 1098, a avut existența cea mai scurtă. Tocmai din această cauză, în general nu s-a bucurat de atenția istoricilor, cu excepția unor lucrări de specialitate. Balduin de Boulogne ajunge comite de Edessa în circumstanțe suspecte: inițial este angajat ca mercenar de T’oros, un armean calcedonian, deci supus Bizanțului, care ocupa poziția de duce (doux) al orașului, însă la puțin timp popularitatea prințului latin crește și îi oferă o influență și mai mare în comitat. În timpul unei răscoale populare, T’oros este ucis, iar Balduin preia frâiele statului. Norocul i-a surâs prințului latin, astfel că în 1100 călătorește spre Orașul Sfânt, unde urma să îi succeadă fratelui său Godefroi de Bouillon și avea să întemeieze Regatul Ierusalimului. La cârma comitatului a ajuns Balduin de Le Bourq, vărul fraților Balduin și Godefroi.

Pe toată durata existenței principatului, latinii au reprezentat întotdeauna o minoritate ce guverna o majoritate reprezentată în special de armeni și de sirieni. La nivel ecleziastic, relațiile dintre Biserica armeană și cea siriană, pe de o parte, și Biserica romană, pe de altă parte, erau marcate de diferențele de rit și de dogmă, cărora li se adăuga și încercarea pontifilor romani de a impune primatul papal asupra celor două Biserici, un plan îndrăzneț, dar dificil, având în vedere că de secole catolicoșii (conducători ai Bisericii armene) armeni și patriarhii sirieni nu fuseseră supuși vreunei alte autorități ecleziastice. Însă conții de Edessa au evitat să deschidă cutia Pandorei, reprezentată de disputele teologice, astfel că au adoptat o politică ce încerca să atingă două obiective: găsirea unui modus vivendi între latini și populațiile locale și controlarea acestora din urmă astfel încât să nu pună în pericol securitatea comitatului.

Realpolitikul medieval

Inițial, populația locală nu se opune stăpânirii latine, însă pe măsură ce conții de Edessa își extind autoritatea în teritoriile controlate de principii armeni, ca de pildă Kogh Vasil sau Ablgharib de Aintab, sursele locale încep să își schimbe atitudinea și să îi acuze pe frânci că luptă împotriva creștinilor. În realitate, toți liderii latini din Orient au fost adepții unui realpolitik medieval, care presupunea, în anumite momente, încheierea unor alianțe chiar și cu emiri musulmani, alianțe ce puteau fi în detrimentul altor lideri creștini locali: în 1115, o oaste formată din trupele lui Roger al Antiohiei, Balduin de Le Bourq, Ilghazi, liderul artuqid din Mardin, Toghtekin de Damasc și Lulu din Alepo l-a înfrânt pe Bursuq ibn Bursuq, atabegul de Mosul.

Chiar dacă uneori sursele vremii tind să prezinte istoria urmând niște coordonate clare, ca de pildă alianțele creștinilor împotriva musulmanilor, în realitate, fiecare principe ducea o politică ce îi asigura securitatea principatului.

Prinții latini, între conflict și solidaritate

Edessa era unul dintre orașele mari ale Mesopotamiei și beneficia de o poziția strategică cu două tăișuri, între Mosul și nordul Siriei: comitatul funcționa drept un bastion al latinilor, însă era o țintă ademenitoare pentru conducătorii din Mosul, Mardin și Alep. Având în vedere poziția geografică a Edessei și Antiohiei, este de înțeles că cele două state au intrat în conflict pentru a-și impune autoritatea unul asupra celuilalt. De pildă, în 1104, lângă orașul Harran, latinii au suferit o primă înfrângere ce a demontat mitul de invincibilitate al frâncilor. Balduin de Le Bourq a fost capturat, iar Edessa a ajuns să fie guvernată de Tancred de Hauteville, vărul lui Bohemund de Tarent, principele Antiohiei. La un moment dat, cei doi prinți normanzi o capturează pe o prințesă selgiucidă ce făcea parte din alaiul emirului care îl ținea captiv pe Balduin. Au fost purtate negocieri, iar cei doi au preferat să primească bani în schimbul libertății prințesei, decât să ceară eliberarea contelui de Edessa.

Harta statelor cruciate în 1140, cu puţin timp înainte de cea de-a doua acţiune militară creştină

În 1108, Balduin s-a întors în comitat, însă a intrat în conflict cu Tancred, care guverna Antiohia în absența unchiului său, care plecase în Europa și spera să continue să controleze și Edessa. Ambii au apelat la emirii musulmani locali, însă conflictul s-a încheiat în momentul în care un grup de prelați catolici a hotărât că Edessa urma să îi revină lui Balduin. Supraviețuirea comitatului de Edessa a depins de lipsa unității în lumea musulmană și de interesul manifestat de regii Ierusalimului pentru nordul Siriei. Prinții Primei Cruciade care au ajuns să conducă statele latine din Orient au dat dovadă de solidaritate în anumite momente-cheie. Bineînțeles, chiar și atunci își urmăreau propriile interese politice, însă acțiunile lor au reușit să protejeze Orientul latin în fața unor amenințări externe.

Edessa, pe mâinile bizantinilor

Situația s-a schimbat din momentul în care orașul Alep este ocupat de Imad al-Din Zengi, atabeg de Mosul, care își extinde influența și asupra orașului Hama: pentru prima dată de la sosirea cruciaților, un lider musulman începea să unifice orașele și teritoriile din Mesopotamia și nordul Siriei. În 1137-38, o expediție franco-bizantină ce se anunța a fi de succes a sfârșit printr-un eșec de proporții: Bizanțul nu mai avea să participe la viața politică a Siriei pentru încă o generație. În sud, regele Fulk al Ierusalimului era preocupat de relațiile cu Damascul, astfel că nu putea interveni în nord, iar relațiile dintre Edessa și Antiohia continuau să fie reci.

Ocuparea Edessei a reprezentat, mai degrabă, o acțiune de moment: contele Joscelin al II-lea se afla într-o campanie în sudul comitatului, împotriva orașului Alep, când Zengi a hotărât să îi dea o lecție pentru că se aliase cu emiri musulmani care nu se aflau de partea sa, astfel că a asediat Edessa. Orașul a reușit să reziste doar patru săptămâni, fiind cucerit în ajunul Crăciunului din anul 1144. Teoretic, încă exista speranță: Joscelin al II-lea a continuat să controleze partea vestică a comitatului.

Însă eșecul celei de-a doua cruciade, războiul civil din Ierusalim dintre regina Melisenda și fiul său Balduin al III-lea, și înfrângerea lui Roger al Antiohiei la Inab în 1149 au pecetluit soarta comitatului. În 1150, Joscelin a fost capturat de Nur al-Din Zengi, succesorul lui Imad al-Din Zengi, și a fost ținut prizonier timp de nouă ani, după care a murit. Soția sa a înțeles că nu mai exista nicio șansă de a reface comitatul, astfel că a vândut ultimele posesiuni lui Manuel I Comnenul, iar fortăreața Hromkla i-a dăruit-o catolicosului armean.