Duelul la români - între onoare şi femei
Duelul reprezenta lupta purtata de bunavoie-dupa norme bine stabilite-de doua persoane, în scopul savârsirii unui act de dreptate sau a repararii onoarei lezate. La început a fost un obicei care se baza pe credinta interventiei divinitatii în litigiile omenesti. Victoria trebuia sa fie de partea aceluia care avea dreptate, iar armele decideau acest lucru. Cu timpul, acest vechi obicei s-a raspândit în mai toate statele occidentului crestin, fiind admis si de biserica.
De la Filip cel Frumos la judecatorul DupinÎn Franta, Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) elaborase chiar un regulament. De asemenea, arena în care se desfasura asa-numitul duel judiciar era prevazuta cu tribune pentru spectatori. Mai târziu, o data cu întarirea puterii regale, judecata divina a fost înlocuita treptat cu judecata laica, iar numarul duelurilor judiciare s-a micsorat spre sfârsitul secolului al XIV-lea.
Cu toate acestea, insuficienta legislativa a condus la solutionarea certurilor pe loc, tot pe calea armelor, nobilii pretinzând ca-si fac singuri dreptate. Astfel, apare duelul onoarei, iar luptele devin mai frecvente ca altadata. De foarte multe ori, chestiunile de onoare n-au fost decât pretexte neserioase si orice vorba aruncata în vânt sau o privire îndrazneata erau de ajuns pentru o provocare. Un exemplu elocvent ramâne faimosul Cyrano de Bergerac, eroul lui Rostand, care se batea în duel cu aceia care-l priveau, pe motiv ca-l sfidau, si cu aceia care nu-l priveau, fiindca socotea aceasta ca un semn de dispret. De asemenea, locul de întâlnire putea fi oriunde:un maidan, o piata, o ulita prafuita sau o padure;în felul acesta, în perioada 1598-1608, în Franta, au murit 8.000 de nobili în duel. Pentru a opri acest carnagiu autoritatile laice si bisericesti au initiat masuri drastice (de la excomunicare la pedeapsa cu moartea). Si totusi, înfruntarile de onoare erau la moda în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, si, mai mult decât atât, în secolul urmator, dupa Marea Revolutie Franceza, s-a introdus duelul cu pistolul, arma mult mai periculoasa decât spada.
În secolul al XIX-lea continua moda duelurilor, multe dintre ele având sfârsit tragic, si aceasta în pofida legilor care le pedepseau mai mult sau mai putin aspru.În Franta, în 1837, celebrul procuror general Dupin statornicea o noua jurisprudenta asupra duelului, socotindu-1 un delict de drept comun. Dupa noile dispozitiuni, au fost judecati în 1874 si doi români care s-au duelat la Fontainebleau:Ghica si Sutu. În urma duelului cu pistolul, Ghica a fost împuscat, iar martorii si Sutu au fost dati în judecata. Sutu a fost osândit la 4 ani, martorii lui la 3 ani si la 2 ani martorii lui Ghica, toti fiind considerati complici. Nici în Anglia nu era o legiuire speciala a duelului, dar moartea unui adversar în lupta era încadrata la omor.Cazul cel mai interesant îl constituie însa Germania, locul în care îsi are originea istorica duelul. Aici, legea penala îi pedepseste cu o strasnicie de text unica pe duelisti. Ar parea paradoxal, dar aici duelurile erau de o frecventa extraordinara, iar represiunea era exact invers proportionala.Legiuirea contra dueluluiÎn alte tari însa, duelistii erau judecati dupa legi speciale, ca de exemplu în România. Aici, legea duelului, ca de altfel însasi institutia duelului, n-a evoluat mecanic în raport cu moravurile si conceptia societatii despre onoare-asa cum a fost în alte parti. Duelul în tara noastra a fost considerat de catre cei mai multi "o importatiune straina" adusa din tarile apusului în secolul al XIX-lea .Cea dintâi legiuire contra duelului la noi a fost în Moldova, în timpul lui Mihail Sturdza (1834-1849). Legea, trecuta prin Obsteasca Adunare, a fost întarita prin opis domnesc la 16 martie 1842 si prevedea în articolul 1 ca "duelul e o fapta nelegiuita si ca dregatoriile sunt îndatorate a lua cele mai aspre masuri sau pentru a-l preîntâmpina sau pentru a aresta pe faptuitori". În articolele urmatoare erau enumerate pedepsele-egal de aspre-atât pentru duelisti, cât si pentru martori.În Codul Penal pus în aplicare de la 1 mai 1865, duelul este considerat delict special (Sectiunea IV, Despre duel, art. 258-261), iar legiuitorul român, pe lânga Codul prusian de la 1851, a avut în vedere si legea belgiana asupra duelului din 1841.
În art. 258 se prevedea sanctiunea pedepsei cu închisoarea de la 15 zile pâna la 6 luni si cu amenda de la 200 pâna la 1.000 de lei pentru duelisti. Articolul 259 pedepsea cu închisoarea de la 15 zile pâna la 4 ani, daca dintr-un duel ar fi rezultat moarte sau raniri.
Art. 260 spunea ca "daca luptatorii se vor bate la duel fara secundanti ori martori sau daca regulile hotarâte de martori ori de secundanti nu se vor fi respectat si daca din acest duel a rezultat moartea sau ranirea unuia, culpabilul se va pedepsi dupa dispozitiunile generale cuprinse în aceasta lege asupra omorului sau alte raniri corporale" (C.P. art. 234, 238-240). Art. 261 se referea la situatia în care "un militar se va bate în duel cu un individ care nu este militar", acesta se va supune "jurisdictiunii ordinare a tribunalelor civile" .
Printre primele cazuri în care s-au aplicat textele de lege privitoare la pedepsirea duelului (precum si interpretarea întelesului acestor texte în ceea ce privea pe martorii luptei) a fost dosarul I. Isvoranu-I. Heliade-Radulescu, din 1872. Atât ei, cât si martorii lor au fost dati în judecata si în cele din urma achitati de catre Tribunalul Ilfov. Un alt caz în care Tribunalul Ilfov intervine este cel legat de duelul dintre capitanul Druganescu si capitanul Vidrascu. Druganescu Nebunul se tragea dintr-o familie de boieri. I se spunea asa pentru ca în copilarie ar fi provocat un incendiu în Bucuresti. O neîntelegere la un joc de carti cu capitanul Vidrascu a condus la insulte, injurii si palme si în cele din urma la duel. Lupta desfasurata în gradina Casei Manu a fost inegala pentru ca Druganescu nu stia sa mânuiasca spada, asa ca, fiind strapuns în ficat, a decedat. La acest duel a asistat si dr. C.D. Severeanu care ne povesteste în amintirile sale ca a fost "mult timp sicanat de Parchetul de Ilfov".Între comic si tragicDar nu toate duelurile se terminau tragic, unele erau chiar usor amuzante, în desfasurarea lor. Carol Davila a fost eroul unui astfel de duel, finalizat prin umilirea adversarului sau, sublocotenentul Apostolescu, care, dupa doua focuri ratate (Davila trasese în aer), a cazut în genunchi, cersind îndurare adversarului sau . Altul de aceeasi natura a fost cel dintre fruntasul liberal Emil Costinescu si capitanul Sasa Blaremberg. Duelul a luat sfârsit dupa ce floreta lui Blaremberg s-a înfipt în...degetul mic de la mâna stânga a lui Costinescu. Ce-i drept, combatantii au refuzat sa faca pace pe câmpul de lupta dupa gravul accident!
Un caz mai complicat a fost cel petrecut la Botosani în 1893. Alexandru Medvay era prieten cu Eugen Brodschi (ambii din Galitia). Acesta, profitând de încrederea amicului sau si de lipsa lui de la caminul conjugal, îi ademeneste sotia, cu care era de multa vreme în relatiuni, si pleaca cu ea în Ungaria;dupa o perioada se reîntorc. La prima întâlnire cu Medvay, e palmuit si provocat la duel. Ambele parti sunt de acord ca iesirea pe teren este inevitabila. Lupta a avut loc pe mosia unui prieten comun celor doi adversari (la Burdujeni, jud. Botosani). Dupa ce s-au schimbat trei focuri de pistol, Medvay, sotul ultragiat, este ranit mortal. Cazul este adus înaintea justitei si omorâtorului îi sunt aplicate dispozitiile speciale-privitoare la omuciderea din duel-, doi ani de închisoare corectionala, iar pe martori si medici îi achita, participarea lor neconstituind o complicitate. Sentinta a fost întarita de Curtea de Apel din Iasi si de Înalta Curte de Casatie din Bucuresti. Era pentru prima data când se punea chestiunea responsabilitatii martorilor.Filipescu-LahovaryAceasta prima jurisprudenta s-a mentinut si cu prilejul judecarii celui de al doilea fapt, cu consecinte tragice-duelul Filipescu-Lahovary din 1897.Nicolae Filipescu (1862-1916), urmas al unei vechi familii boieresti, licentiat în Drept la Paris, era din 1883 un aparator fervent al Partidului Conservator din care facea parte. Publicist si proprietar al ziarului Epoca (1885), Nicolae Filipescu se lanseaza într-o campanie împotriva guvernului liberal.Gh. Em. Lahovary (1854-1897) era, de asemenea, licentat în Drept la Paris. A lucrat în diplomatie pâna în 1885, când a devenit proprietarul ziarului L'Indépendence Roumaine, în paginile caruia duce, de asemenea, o violenta campanie contra guvernului liberal. În anul 1897, ziarul sau sustinea însa politica liberala.
În urma unei polemici personale violente cu Nicolae Filipescu si ziarul Epoca, Lahovary este provocat la duel. Motivul ofensei a fost articolul intitulat "Deux politiques", aparut în ziarul lui Lahovary, prin care acesta îi reprosa lui Filipescu ca are doua politici: "într-o circumstanta a fost într-un sens si în alta în alt sens" .
Având un presentiment, Lahovary da o declaratie în scris prin care propune sa se faca o împacare, recunoscând ca n-a avut nici un fel de intentie ca sa ofenseze si ca a facut numai polemica de jurnal contra politicii lui Filipescu . De asemenea, martorii sai, Th. Vacarescu si Isvoranu, au declarat ca onoarea lui Nicolae Filipescu nu era atinsa. George Lahovary mai avusese o chestiune identica cu Costa-Foru care îl provocase (martorii au sustinut însa ca nu e loc de duel). Dar cum Costa-Foru nu renunta, ba mai mult l-a si lovit pe Lahovary, onoarea trebuia spalata în sânge. Fiind constrâns sa se bata, a avut norocul sa se dueleze cu spada într-un câmp deschis, tinându-se în garda si reusind sa-l raneasca usor pe adversarul sau.
De data aceasta însa norocul l-a parasit. Terenul ales a fost o sala de scrima unde Filipescu mergea deseori, dar care în schimb îi era necunoscuta lui Lahovary . În sala, dupa doar 30 de secunde, Lahovary era cu spatele la zid. Adversarii au fost din nou pusi în garda si la reluarea celei de-a doua reprize, spada lui Filipescu a intrat 20 cm în corpul adversarului. Lahovary a murit în bratele valetului sau Rudet si ultimele lui cuvinte au fost: "Ils m'ont assasiné".
În procesul care a urmat erau dati în judecata: Nicolae Filipescu ca autor precum si cei doi martori, Victor Ionescu si Alexandru Saulescu. Acuzatiile aduse martorilor erau: insuficienta ofensei si locul ales pentru lupta: "sala întreaga era de 12 metri, avea de o parte o soba si avea paralele de cealalta;deci, la spatele fiecaruia nu erau nici 4 metri. Prin urmare, într-o sala de arme de 12 metri, nu poate, nu trebuie sa se faca un duel".
În vara anului 1898, se dadea urmatoarea sentinta: Nicolae Filipescu era osândit la 6 luni închisoare si 1 leu despagubire catre partea civila care se desistase, iar martorii au fost achitati. Concluzia era ca martorii nu pot fi considerati complici si nu puteau fi pedepsiti pentru fapta lor, întrucât nu exista o anume dispozitiune în Codul Penal.
La începutul secolului al XX-lea, duelurile au continuat, chiar daca rezultatele tragice precum cele din întâlnirile Druganescu-Vidrascu sau Filipescu - Lahovary le-au cam taiat pofta de duel cavalerilor moderni.Duelistii Duca si BratianuUn duel care a facut vâlva în timpul Primului Razboi Mondial, mai exact pe 11 mai 1917, a fost cel dintre Vintila Bratianu si doctorul Nicolae Lupu. Conflictul a plecat de la discutiile purtate pentru înfaptuirea reformelor, la redeschiderea parlamentului. Iritat de atitudinea lui N. Lupu si somat de acesta sa-si spuna parerea, Vintila Bratianu i-a raspuns astfel:"parerea mea este ca te porti ca un misel". Evident ca dupa aceasta apreciere, dr. Lupu îl provoaca la duel cu pistolul. Vintila Bratianu, pe lânga faptul ca nu avea faima unui bun tragator, n-ar fi consimtit niciodata sa se dueleze, daca nu l-ar fi convins prietenii de cerintele asa-zisului "cod al onoarei". Martori au fost Argetoianu si Tilica Ioanid, din partea lui Lupu, respectiv Mihail Pherekyde si George Vasescu, din partea lui Bratianu. Întâlnirea a avut loc la via lui Kilimoglu de la Copou. Din fericire, în acest duel, în care fiecare a tras câte doua focuri de pistol, nu a fost nimeni ranit.
O polemica în presa constituia înca un motiv de provocare la duel prin anul 1918. Personajul principal era I.G. Duca. El povesteste în amintirile sale, ca pe un episod comic, despre singurul duel din viata, adversar fiindu-i chiar varul sau Grigore Filipescu care pe atunci facea politica de partea lui Averescu. O nota aparuta în ziarul liberal Miscarea îl ironiza pe Filipescu pe care îl îndemna sa-si faca datoria pe front, si nu sa stea la Bacau si sa comande acolo maturatorii de strada (aluzie la slujba pe care i-o încredintase Averescu). Desi autorul acelei note nu era I.G. Duca, totusi el primeste o scrisoare plina de insulte triviale din partea lui Grigore Filipescu. "Cu tot dispretul pe care mi l-a inspirat întotdeauna institutiunea aceasta anacronica si perimata a duelului, a trebuit prin urmare-spune Duca-sa ridic manusa si sa-i trimit martori". Este ales Pherekyde, considerat "expert în domeniu", fiind un mânuitor de spada temut, si Mârzescu. Martorii lui Grigore Filipescu erau Costica Hiott si Zizi Cantacuzino.Locul de desfasurare era via lui Kilimoglu de la Copou, acolo unde avusese loc si duelul lui Vintila Bratianu cu dr. Lupu . Arma aleasa de ofensat (I.G. Duca) a fost pistolul. Pe drumul spre Copou, Duca face imprudenta sa-i marturiseasca lui Pherekyde ca el era hotarât sa traga în aer, fiindca nu dorea nici macar ranirea varului sau, ceea ce era sa duca la retragerea martorului sau care nu considera duelul o parodie, ci un lucru grav si serios."Pe teren-povesteste Duca-ne-a amuzat pe toti prin gravitatea încruntata cu care a procedat la tot ritualul duelului:masuratoarea distantei, verificarea armelor, comandamentul etc". În sfârsit, cum nimeni nu a fost ranit, duelul respectiv ar putea fi socotit ca o simpla chestiune de "bon ton".
Dupa Primul Razboi Mondial, un alt caz avea sa suscite interesul opiniei publice - duelul dintre Lascar D. Zamfirescu (fiul scriitorului si politicianului Duiliu Zamfirescu) si capitanul (r) D.D. Maican, din iarna anului 1921. S-au schimbat câte trei focuri de pistol pentru o ofensa neînsemnata. Lascar Zamfirescu a fost ranit grav la cap si, cu toate îngrijirile medicale, a murit dupa cinci zile. Curtea de Apel din Bucuresti îl va condamna pe D.D. Maican la doua luni închisoare corectionala, potrivit art. 259 din Codul Penal. Desi Duiliu Zamfirescu renuntase la orice pretentie si chiar declarase ca s-a împacat cu adversarul fiului sau, Maican ramâne cu pedeapsa (recursul sau la Curtea de Casatie a fost respins în 31 ianuarie 1922). Din pacate, la iesirea din penitenciar s-a sinucis .
Dupa aceste evenimente, un imens scandal apare în ziare cu numeroase calificative precum: barbarie, anacronism, stupiditati, "ruginitura medievala". S-au propus penalitati mai aspre contra duelului."Codul onoarei si regulile duelului"Câtiva ani mai târziu, prin 1926, unul dintre specialistii în dueluri, avocatul Ion I. Nedelescu, considera ca era nevoie ca opinia publica sa aiba posibilitatea cunoasterii complete a principiilor si regulilor sub scutul carora trebuie sa se desfasoare afacerile de onoare. De aceea el publica "Codul onoarei si regulile duelului". Folosindu-se în special de "Essai sur le duel" al contelui de Chatauvillard, dar si de bibliografia existenta pâna atunci, autorul elaboreaza prima lucrare în româneste referitoare la duel. În cele 130 de articole, autorul se referea la: ofense, felul armelor, cartel, martori, duelul cu spada, pistolul, sabia sau duelurile exceptionale .
În primul rând, nu oricine putea sa provoace si sa se dueleze, dupa cum nu oricine poate servi ca martor. Femeile nu erau admise, minorii sub 21 de ani si rudele pâna la gradul al treilea; maximul vârstei adversarilor era de 60 de ani. Erau nedemni a se bate: condamnatii, imoralii, perversii, cei care au refuzat vreodata sa se bata etc.
Ofensele sunt clasificate în trei categorii: I - ofensa simpla; II - ofensa grava sau ofensa cu insulte sau calomnii; III - ofensa cu lovire sau ranire. Primele doua categorii se savârsesc prin fapte, cuvinte si omisiuni intentionate .
Ofensatul din prima categorie are dreptul sa aleaga armele, cel din categoria a doua are dreptul sa aleaga duelul si armele luptei, iar cel din categoria a treia alege armele, duelul si distantele.Informatii importante putem afla si despre felul armelor în articolele 13-14. Deci, armele legale erau: spada, pistolul si sabia (aceasta poate fi refuzata de agresor daca este ofiter în retragere sau daca este civil) si trebuiau sa fie în perfecta stare de întrebuintare.
Orice duel trebuie sa aiba loc în 48 de ore (art. 23), iar eventualele explicatii, scuze, recomandari cât mai repede posibil, deoarece facute pe teren pot fi considerate ca tardive si respinse ca atare .
Un capitol separat este dedicat martorilor: câte doi pentru fiecare combatant pentru duelul cu sabie si cel cu pistolul si câte unul singur la duelul cu spada. Lor li se acorda o atentie deosebita, fiind considerati "judecatori suverani ai afacerii de onoare ce li s-a încredintat". Ei verifica natura si valoarea ofensei, decid cui apartin armele, care vor fi distantele si în ce conditii se va dezbate lupta si cine va conduce. Fixeaza locul, data si ora iesirii pe teren. Dar prima lor îndatorire era aceea de a mijloci împacarea partilor pentru ca iesirea pe teren era solutia extrema. Însasi legea penala acorda un rol important martorilor în duel, considerându-i arbitri ai luptei (asistenta lor nu era oprita de legiuitor), utilitatea lor fiind recunoscuta prin articolul 260 Cod Penal.ArmeleÎn duelul cu spada, arma trebuia sa fie în perfecta stare si sa întruneasca toate conditiile: lama din otel, lungimea de 86-87 cm, perfect dreapta, triunghiulara si rigida, cu garda din otel cu diametrul de 12-14 cm; greutatea totala sa nu treaca de 550 grame. Lamele spadelor nu pot fi ascutite sau stirbite. Terenul de lupta trebuie sa fie egal, neted, larg de 4-5m si lung de cel putin 20m; ar trebui sa fie de vreo 34m pentru a îngadui retragerea în adâncime, conform regulilor scrimei.
În ceea ce priveste duelul cu pistolul, autorul Codului Onoarei recomanda instructiunile admisibile dupa Codul Contelui du Verger Saint Thomas ("Nouveau code du duel"). Astfel, în duelul "de pe loc", dupa ce martorii au ales terenul cel mai potrivit, se marcheaza locul tragatorilor la distanta de 15 - 35 pasi (15 - 27 m). Locurile sunt trase la sorti. Pistoalele trebuie sa fie necunoscute luptatorilor, dar sa faca parte din aceeasi pereche. Dupa ce s-a dat comanda foc, primul tragator trebuie sa traga într-un minut de la comanda, iar al doilea într-un minut de la focul adversarului. Dar ce se întâmpla daca unul dintre adversari tragea în aer? Tragerea în sus era considerata blamabila. Dupa un prim foc tras în aer, martorii îl întreaba daca are de gând sa faca la fel si cu al doilea foc. Daca raspunsul este da, martorii staruiesc pe lânga celalalt combatant sa nu traga asupra unui om care nu se apara. Iar daca acesta refuza, duelul continua în conditiile impuse de împrejurari (în duelul Davila - Apostolescu, primul a tras de doua ori în aer, iar adversarul sau a tras de doua ori si nu l-a nimerit).
Numarul gloantelor ce se pot schimba, în general, va fi pus în legatura cu gravitatea ofensei (un glont, doua sau trei), dar cel mai bun lucru ar fi însa sa nu se traga mai mult de doua gloante.Duelul cu "foc de voie" în care tragatorii sunt asezati spate în spate nu se mai uziteaza în perioada anilor 1925 - 1926.
Mai existau duelul la semnal (acesta consta în trei lovituri de palme - la a treia lovitura trebuiau sa traga simultan). Spre deosebire de aceasta forma de duel mai exista duelul cu foc rapid , la care conducatorul luptei comanda: foc, apoi batea din palme de trei ori pronuntând cu glas tare: "una, doua, trei". Dupa ce se comanda prima lovitura si pâna se dadea a treia lovitura, se tragea.
În regulile acestui cod nu intra duelul cu revolverul, desi aceasta arma se impunea tot mai mult din cauza lipsei de pistoale speciale; el era considerat ca un duel exceptional alaturi de cele în care erau folosite: carabina, pusca, cutitul, pumnalul sau alte arme. Un duel exceptional este considerat si cel cu sabia, deci aceasta se putea refuza, ca arma de duel.
Ofiterii activi nu puteau avea o chestiune de onoare de rezolvat între ei fara aprobarea comandantului, era de parere generalul Gh. Cantacuzino, într-o scrisoare trimisa avocatului Nedelescu.
Codul onoarei si regulile duelului au fost primite cu interes de "specialistii în materie", precum Victor Bilciurescu, generalul Cantacuzino, Mihail Pherekyde si altii. Ei considerau ca duelisti vor fi cât va fi lumea, putini totusi vor fi si acelora le trebuie un cod dupa care sa se dueleze .
Într-adevar, duelurile se vor tine si în continuare, dar si legea penala devine mai severa. Astfel, în Codul Penal din timpul lui Carol al II-lea, promulgat la 17 martie 1936, duelul era sever reprimat, atât în ceea ce priveste pe combatanti, cât si pe martori si medici.
Si cu toate acestea, propunerea pe care o facea Schopenhauer mai demult ar fi fost, poate, cea mai buna metoda de a pune capat duelurilor. Acesta spunea: "Oricine provoaca la duel sau primeste provocarea sa fie ziua mare batut în piata publica cu nuiele ŕ la chinoise, si anume provocatorul si primitorul provocarii cu câte 12, iar secundantii cu câte 6" .
Note1. I. Tanoviceanu, Duelul, Bucuresti, 1915, p. 212. Ibidem.3. Ibidem, p. 74. Ion I. Nedelescu, Codul onoarei si regulile duelului, Bucuresti, 1926, p. 255. Duelul Filipescu - Lahovary înaintea Curtei de Apel din Bucuresci. Rechisitoriul Procurorului general d-nu Stefan Statescu, Bucuresci, 1898, p. 396. Ion I. Nedelescu, op.cit., p. 307. I. Tanoviceanu, op.cit., p. 48. D.G. Negulescu, în Dreptul, nr. 24/1894, p. 1609. C. Hamangiu, Codul de audienta. Codul penal din 1 maiu 1865 cu modificarile din 1874, 1882, 1893, 1894, 1895, 1900, 1910 si 1912, p. 1210. C. D. Severeanu, Din amintirile mele. 1853-1929. vol. II, Bucuresti, 1929, p. 23011. Ibidem, p. 22912. Ion I. Nedelescu, op.cit., p. 4813. Duelul Filipescu-Lahovary..., p. 2714. Ibidem, p. 3415. Ibidem, p. 3516. Ibidem, p. 2517. C. Bacalbasa, Bucurestii de altadata, Vol. II, p. 22618. I.G. Duca, Memorii, vol. III, Ed. Machiavelli, Bucuresti, 1994, p. 234-23519. I.G. Duca, Amintiri politice, Vol. III, München, 1982, p. 13320. Ibidem21. Ibidem22. Ibidem, p. 13423. Ion I. Nedelescu, op.cit., p. 5324. Ibidem, p. 5525. Ibidem, p. 5926. Ibidem, p. 6627. Ibidem, p. 8328. Ibidem, p. 10729. Ibidem, p. 128-12930. Ibidem, p. 16531. I. Tanoviceanu, op.cit., p. 45
Duelul era considerat în Evul Mediu proba juridica esentiala. Prima data a aparut la popoarele germanice.În Anglia e atestat din secolul XI, din momentul cuceririi normande si e interzis abia în 1819.În Scotia, duelul judiciar era autorizat prin ordonanta regala, numai în cazuri speciale. Doua astfel de legi s-au emis în 1230 si 1270, pentru ca în 1522 aceasta forma de obtinere a dreptatii sa fie interzisa.În Rusia, duelul judiciar este amintit în secolul XII;este interzis trei veacuri mai târziu, în cazurile în care ambii combatanti nu erau rusi, si definitiv în 1710.Islanda este locul în care duelul judiciar este cel mai devreme interzis-secolul XI.Duelul judiciar putea avea consecinte în materie civila, respectiv amenda, si în materie criminala. În acest caz se putea ajunge pâna la pedeapsa cu moartea pentru cel care pierdea (în cazul în care nu murise în lupta). În Sicilia exista chiar o lege care prevedea amputarea bratului celui învins.Mai trebuie spus ca arma folosita în cadrul duelului judiciar era bâta.Femeilor nu le era interzis sa se dueleze, dar, în acest caz, adversarul barbat era obligat sa mânuiasca bâta cu o singura mâna.Nu se puteau duela:fratii între ei, minorii, parintii cu copiii, bastarzii, evreii si clericii.Duelul pentru onoare este practicat cu precadere din secolele XVII-XVIII. Interzicerea lui se produce în secolele XIX-XX:în Anglia-1844, Franta-1903, Germania-1902, Spania-1908 etc.Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei
Duelişti celebriNumeroase personalitati se regasesc pe lista celor care si-au pus viata în joc în timpul unui duel.Iata câteva exemple:George Villiers (duce de Buckingham)Salvador Allende (presedinte Chile)Andrew Jackson (presedinte al SUA)Ducele de WellingtonAl. Puskin (poet)Edouard Manet (pictor)Mihail Bakunin (parintele anarhismului rus)Mihail Lermontov (poet)
