Două tactici de luptă a românilor din Transilvania pentru supraviețuire în cadrul Austro Ungariei: pasivismul și activismul jpeg

Două tactici de luptă a românilor din Transilvania pentru supraviețuire în cadrul Austro-Ungariei: pasivismul și activismul

În lupta pentru emancipare a românilor din Transilvania s-au evidenţiat două curente, mai precis două maniere de a acţiona. O manieră a fost pasivismul, care se traduce prin refuzul de a participa la viaţa politică a ţării. Printre susținătorii acestei tactici s-au numărat personalităţi precum Ioan Raţiu și George Bariţiu, care susţineau că monarhia austro-ungară este o anomalie administrativ-politică și, în consecinţă, se va prăbuși ca un castel de cărţi de joc, deci nu trebuie să fie recunoscută ca o autoritate legitimă pentru că asta ar însemna un compromis din partea românilor. Fără autonomia Transilvaniei, ei nu vedeau decât protestul ca singura posibilitate de a trata cu autorităţile. Cealaltă opţiune era activismul, al cărei principal exponent a fost Andrei Șaguna.  

Activismul presupunea implicarea în politică în încercarea de a obţine concesii din partea guvernului maghiar, până la acordarea autonomiei Transilvaniei, cu scopul de a proteja biserica și școala. Gradul de radicalizare al intelectualilor români care s-au implicat în lupta pentru emancipare a fost variabila care a determinat gesturile lor de-a lungul deceniilor până la Primul Război Mondial. De pildă, chiar și în interiorul Partidului Naţional Român (PNR), înfiinţat în 1881 prin fuziunea dintre PNR din Banat și Ungaria și PNR din Transilvania, au existat atitudini divergente. Desigur, programul PNR era clar și unanim acceptat: autonomia Transilvaniei, introducerea limbii române în administraţie, autonomia bisericii și școlară, extinderea drepturilor electorale. Însă, într-o primă fază, a predominat atitudinea pasivistă.

Ultimul gest al tradiţionaliştilor

Apogeul acestei epoci a fost reprezentat de „Memorandumul” din 1892. Decizia de a redacta un astfel de document a fost luată încă din 1881, la conferinţa de înfiinţare a PNR. A fost redactat de Iuliu Coroianu, alături de Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini şi a fost prezentat la Viena pe 28 mai 1892, de o delegaţie alcătuită din 300 de persoane, reprezentând toate straturile sociale din Transilvania. Pe scurt, „Memorandumul” condamna monarhia dualistă, făcând o analiză a legilor discriminatorii, precum legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare şi legea presei, şi punctând lipsa de drepturi ale românilor, şi cerea autonomia Transilvaniei. Memorandiştii nu au avut succes de cauză, însă demersul lor a rămas cel mai important episod din perioada premergătoare Primului Război Mondial şi a Unirii din 1918. Rămâne de punctat, totuşi, că memorandiștii au fost acuzaţi de guvernul maghiar de atentat împotriva statului şi li s-a intentat proces. Au fost condamnaţi 14 fruntaşi ardeleni, însă în urma protestului României şi al câtorva personalităţi internaţionale – printre care Gladstone, Clemenceau, Emile Zola şi Tolstoi – au fost graţiaţi. Peste numai câţiva ani, tribuniştii din PNR cer trecerea la activism. Oficial, s-a făcut trecerea spre activism abia în 1905, când a avut loc o nouă conferinţă a PNR, unde a fost elaborat un nou program politic. Acesta păstrează câteva dintre punctele vechi, însă renunţă la a cere autonomia şi, în schimb, adaugă votul universal. La alegerile din acel an, PNR a obţinut numai opt mandate, dar a fost un început care a tot adăugat parlamentari români la grupul naţionalităţilor de la Budapesta.

Vremea tinerilor oţeliţi

Acest moment de cotitură este explicat, pe larg, de Ghiţă Popp, ziarist, membru PNR şi ulterior mâna dreaptă a lui Iuliu Maniu în PNŢ: „În Partidul Naţional Român din Transilvania şi Banat s-a petrecut în anii următori o transformare treptată. Ar fi inexact să se afirme că vechii conducători nu nutreau în intimitatea conştiinţei lor ca scop final realizarea marelui ideal al desfacerii Transilvaniei şi Banatului de sub aripa statului maghiar milenar şi a-l uni cu mica Românie liberă. Dar posibilitatea realizării acestui ideal părea încă foarte îndepărtată. Conducătorii României libere de atunci credeau că între perspectiva redobândirii Basarabiei, răpită în 1812 de Rusia ţaristă, şi o dezmembrare a Austro-Ungariei, părea că prima dintre aceste două perspective era mai apropiată.

După moartea scontată a bătrânului împărat Franz Joseph era sigur că noul împărat Franz Ferdinand va începe o operă de reformă şi însănătoşire a monarhiei habsburgice prin transformarea ei într-o confederaţie, în care românii vor stăpâni Transilvania şi Banatul, iar după viitorul război victorios asupra Rusiei, monarhia habsburgică spera să-şi adauge şi Polonia eliberată şi Ucraina redeşteptată la conştiinţa naţională ucraineană. Se considera chiar şi în cercurile politice ale micii Românii că ideea alipirii acestei ţări la «Marea Austrie» se va impune, dobândind realizarea României Mari, poate fără război şi fără jertfe grele.

t4 jpg jpeg

Imaginea strălucită şi ispititoare a înfăptuirii idealului naţional românesc pe această cale a stăpânit cei vreo 6-7 ani care au precedat războiului mondial. Ea a inspirat politica Partidului Naţional Ardelean şi părea că este împărtăşită de toate straturile şi grupările poporului român. Cu toate acestea, în tineretul ardelean, format de vreo 5-6 ani sub influenţa radicalismului naţional românesc propagat de «Semănătorul», pe urmă de «Neamul Românesc» ale lui Nicolae Iorga, începuse a se constitui un curent de opoziţie nu contra acestui ideal politic, ci împotriva mentalităţii vechi a culturii ardelene, lipsită de adevăratul duh şi temperament românesc, aşa cum se manifestase în vechiul Regat. Acest curent de critică contra bătrânilor a grupat un număr de tineri condus de Ilarie Chendi, trăind la Bucureşti şi de Octavian Goga, grup care a găsit expresie în ziarul «Tribuna» de la Arad. Eu am întipărit «Tribunei» acel spirit“, explica Ghiţă Popp prefacerile socio-politice din Ardeal în perioada dinaintea Primului Război Mondial, într-o autobiografie, citată în volumul Ghiţă Popp, un condamnat politic în arhivele serviciilor secrete, scris de Şerban Madgearu.

Acel duh şi temperament românesc de care vorbea Popp a fost însumat de o grupare care a fost numită „tinerii oţeliţi” și care îi cuprindea pe Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Șt.O. Iosif, Ghiţă Popp, Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu și alţii. Misiunea acestor tineri intelectuali era de a milita pentru prosperitatea ţărănimii, pe care doreau să o antreneze în mișcarea de eliberare naţională. Totuși, ei nu s-au raliat partidului, care dorea votul universal, punând pe primul loc educaţia. „Ei au criticat inactivitatea PNR-ului în această privinţă, afirmând că «avem nevoie mai urgentă de școală românească decât de votul universal. Timp de 40 de ani am trăit fără votul obștesc, dar 40 de ani de școală străină vor ajunge să ne distrugă». Pornind de la aceste considerente, Tăslăuanu reafirmă aspecte ale concepţiilor grupării în curs de constituire, partizană a unei culturi naţionale care să-și tragă seva din cultura ţărănimii pe care o opune celei împregnate de influenţe străine“, explică Liviu Maior în Mișcarea naţională românească din Transilvania: 1900-1914. Tinerii oţeliţi au avut un cuvânt de spus în spaţiul public mai ales în 1913, când s-au reluat tratativele cu guvernul de la Budapesta. Condiţiile sub care trebuiau reluate discuţiile nu erau negociabile, spuneau ei: legăturile culturale cu România neîngrădite, limba română introdusă în unităţile militare formate din români, organizarea liberă de partide politice românești, vot universal, reprezentare în parlamente direct proporţional cu numărul românilor în monarhie.

Foto (sus): Semnatarii „Memorandumului” din 1892. Rândul de sus: Dionisie Roman, Patriciu Barbu, D.O. Barcianu, Gherasim Domide, Teodor Mihali, Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patiţia. Rândul de jos: Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băseşti, Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Septimiu Albini.

Acest text este un fragment din articolul „Viaţa în Transilvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la Primul Război Mondial”, publicat în revista Historia Special nr. 25, disponibilă în format digital pe paydemic.com.

Cumpără Acum

simeon stalpnicul png