Documente celebre ale istoriei: Magna Charta Libertatum
În acele zile de vară ale anului 1215, câmpia de la Runnymede, unde în vremurile străvechi se adunau anglo-saxonii pentru o discuta chestiunile de stat, îşi schimbase cu totul înfăţişarea. Zeci de corturi de toate culorile, forfotă de cavaleri şi scutieri, nechezat de cai şi zvon de vorbă însufleţeau pajiştea, până atunci atât de liniştită, ce se întindea între Staines şi Windsor. Printre cei de faţă se distingeau arhiepiscopul de Canterbury, Stephen Longton, şi mulţi dintre baronii cei mai de seamă ai regatului Angliei. Înfrigurarea aşteptării îi cuprinsese pe toţi, căci înaltul oaspete încă nu se ivise. Era aşteptat însuşi regele Angliei, Ioan, supranumit Fără de ţarăpentru că, la naştere, spre deosebire de fraţii săi mai mari, nu primise nici un domeniu din posesiunile continentale ale Coroanei britanice. Fusese uns cu monarh în anul 1199, după moartea fratelui său, cruciatul Richard Inimă de Leu.
Inteligent, cultivat, dar laş, perfid, lacom şi crud, Ioan nu era iubit nici de popor, nici de nobilime. „Oricât de negru ar fi iadul, prezenţa lui Ioan l-ar mânji” – spuneau despre el contemporanii. Era bănuit că îl asasinase pe nepotul său, Arthur de Bretania, pe care Richard îl desemnase iniţial moştenitor al tronului. Intrat în conflict cu marele politician şi războinic care a fost Filip August, regele Franţei (1180-1223), Ioan pierduse aproape fară luptă toate domeniile sale din Franţa, cu excepţia Aquitaniei, aflată în extremitatea ei sud-vestică. Intrase în conflict cu papa Inocenţiu al III-lea, care îl declarase detronat şi dăduse coroana lui Filip August. La frontiere, welşii şi scoţienii se agitau, hărţuindu-i trupele.
Reconciliat cu chiu cu vai cu Sfântul Scaun, Ioan încercase o lovitură decisivă împotriva lui Filip August, înjghebând o vastă coaliţie în care intrau contele Flandrei, Ferrand, împăratul Otto al Sfântului Imperiu roman de naţiune germană, contele de Boulogne şi nobilimea olandeză şi lorenă. O armată de 80.000 de cavaleri a aliaţilor fusese însă tăiată în bucăţi la Bouvines, în 1214, de către francezi, astfel că situaţia regelui Angliei ajunsese curând dintre cele mai nesigure.
Întors în Anglia (octombrie 1214) cu un prestigiu serios ştirbit, Ioan găsise pe baroni în stare de revoltă aproape deschisă împotriva sa. Întâlniri secrete la Saint Edmundsbury pregătiseră spiritele pentru o acţiune hotărâtă, care să ceară regelui respectarea vechilor „libertăţi” ale nobilimii, statuate mai precis pentru prima oară în scris în carta lui Henric I (1100-1135). Fuseseră sprijiniţi şi de orăşenii Londrei, care le deschiseseră porţile oraşului, astfel că regele se văzuse silit să vină în iunie pe câmpia de la Runnymede pentru a primi doleanţele baronilor. Părăsit de toţi ai săi – rămăsese numai cu şapte cavaleri credincioşi-, regele îşi pusese, în cele din urmă, marele sigiliu pe acest document. Nu o făcuse de bună voie căci, spune un contemporan, pe urmă nu mai avea linişte, „scrâşnea din dinţi, holba ochii rătăciţi şi rodea bucăţi de lemn” din cauza ideii că devenise sclavul nobililor săi.
Magna Charta Libertatum s-a păstrat până astăzi în patru exemplare, dintre care două la British Museum, unul la catedrala din Lincoln, iar al patrulea la catedrala Salisbury. Fiind un document tipic medieval, ea se prezintă, la prima vedere, drept un tot încâlcit, lipsit de ordine şi continuitate în idei. Textul a fost împărţit de istorici în 63 de articole, care pot fi grupate pe mai multe teme.
Un prim grup de prevederi – răspândite în text de la început până la sfârşit – avea ca scop garantarea alegerilor libere în sânul bisericii engleze. Era o practică des uzitată ca marii seniori laici să se impună ca stareţi de mănăstiri sau chiar episcopi, folosind veniturile acestor aşezăminte în folosul lor personal. Regele patrona aceste abuzuri, numindu-şi oamenii săi în posturile cele mai mănoase.
Marea nobilime beneficia de un număr sporit de prevederi;între altele, baronilor li se acordau înlesniri pentru neplata datoriilor, dacă debitorul era solvabil prin alte miiloace – vite, pământuri etc.
O serie de măsuri vizau abuzurile săvârşite de înalţii funcţionari regali şi de vecinii puternici faţă de micii fermieri şi oamenii liberi, proprietari de pământ. Pentru a stăvili aceste abuzuri, carta prevedea ca îndatoririle micilor fermieri şi oameni liberi faţă de seniori şi rege să fie stabilite în scris.
Alte prevederi, ca, de exemplu, „Nici un sheriff sau baliv nu are voie să ia grâul sau alte bunuri ale unui om fără a le plăti pe loc, altfel proprietarul primeşte despăgubiri”, erau îndreptate împotriva abuzurilor funcţionarilor locali. Se stabilea totodată obligaţia pentru funcţionari de a cunoaşte legile şi a le aplica conştiincios.
Cauzele referitoare la oraşe, comerţ şi negustori ţineau seama de sprijinul dat de burghezia în devenire mişcării baronilor. Oraşele îşi păstrau vechile libertăţi şi obiceiuri. Se instituia pe toată ţara o singură măsură pentru vin, bere şi cereale, ca şi pentru orice alt fel de produse. O astfel de prevedere, menită să asigure liniştea internă şi să unifice sistemul de măsuri şi greutăţi, constituia un puternic impuls dat comerţului.
Documentul cuprindea şi clauze de interes temporar, pentru curmarea unor abuzuri privind în special relaţiile cu welşii, scoţienii şi mercenarii în solda regelui.
La început, principiile conţinute de Marea Cartă au avut o acţiune limitată;cu timpul, ele au fost însă interpretate în conformitate cu evoluţia societăţii. Astfel pasajul:„Nici un om liber nu va fi arestat sau exilat sau atacat în vreun fel dacă nu este judecat după lege de egalii săi şi de legea ţării” părea a prefigura viitoarea lege Habeas Corpus (1679), pe când, în realitate, la origine se urmărea sustragerea judecăţii regelui a unui număr mare de supuşi. Tot astfel principiul:„Nici o ridicare de impozit fără reprezentare” a fost înţeles în spiritul formulării lui numai cu scurgerea timpului.
Prin articolul 61 se instituia un tip de „comitet de supraveghere” format din 25 de baroni pentru a controla aplicarea prevederilor cartei. Era embrionul viitorului parlament englez.
Marea Cartă (scrisă în latină, a fost tradusă în limba engleză şi tipărită abia la 1514), a constituit un act fundamental pentru a cărui respectare s-au dus puternice lupte. Regii următori au fost siliţi de baroni să promulge din nou carta. Astfel, Henric al III-lea a făcut-o în două rânduri, la 12 noiembrie 1216 şi în septembrie-octombrie 1217, reducând numărul articolelor. Ultima ei promulgare datează de la 1225.
Importanţa Marii Carte constă şi în aceea că ea a marcat trecerea de la jurămintele orale şi gesturile simbolice, singurele acte care aveau valoare pentru mentalitatea medievală, la documentul scris, prin care monarhul recunoştea „libertăţile” supuşilor săi, ceea ce a însemnat o fereastră deschisă spre vremurile moderne.
sursa:Istorii Regasite
