„Divizia sălbatică”: Românii care au luptat în Siberia împotriva bolșevicilor

Probabil cea mai mare „aventură” a românilor transilvăneni din Primul Război Mondial și imediat după acesta au trăit-o cei care au ajuns în prizonierat în Rusia și care au format la un moment dat „Corpul voluntarilor români din Siberia” sau „Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia”.

În primii doi ani de război, peste 100.000 de prizonieri ardeleni au ajuns în lagărele din Rusia. Dintre aceștia, mulți români au cerut încă de la început, dar mai ales după 1916, să fie trimiși pe front ca voluntari sau grupați într-o unitate românească. Ca urmare a dezastrului militar românesc din 1916, rușii au permis prizonierilor români să se adune în lagărul de la Darnița, de lângă Kiev, și să plece de aici spre frontul românesc.

Aproape 10.000 de oameni au participat astfel la bătăliile victorioase din sudul Moldovei din vara anului 1917, ca urmare a permisiunii date de guvernul Kerenski, autoritățile țariste de până atunci nefiind prea dornice de a livra României atâția soldați. Exista, desigur, și pericolul unor dezertări și trădări înapoi spre partea austro-ungară. Nu puteai fi vreodată sigur pe loialități.

Din februarie 1918 însă, situația politico-militară s-a schimbat, ca urmare a revoluției bolșevice din Rusia și a pătrunderii germanilor în Ucraina, tabăra de la Darnița fiind desființată. Recrutările ofițerilor români trimiși de către Regat continuau însă în lagărele din Rusia, mai ales acolo unde nu ajunseseră încă bolșevicii.

Alături de români, își formau astfel de corpuri armate și celelalte naționalități din lagăre, cei mai mulți fiind cehii, apoi polonezii, italienii, croații etc. Scopul era de a se organiza și a pleca să se alăture aliaților pe Frontul de Vest, cu navele din porturile nordice ale Rusiei, dar erau blocați de armatele roșii ale lui Lenin, care nu voia să-i supere pe germani.

Singura șansă a voluntarilor de a contribui la efortul de război aliat era deci de a se alătura armatelor albe care duceau un greu război civil contra trupelor bolșevice. O parte a soldaților transilvăneni, inclusiv români, s-au înrolat în armatele bolșevice, luptând contra transilvănenilor din armatele albe...

Românii transilvăneni de aici s-au organizat în trei regimente – „Horia”, „Alba Iulia” și „Mărășești”, sub comanda colonelului ceh Kadletz (dar în subordinea Consiliului Național Român) și dispunând de două trenuri blindate.

O permisiune din mai 1918 din partea guvernului bolșevic de a părăsi Rusia prin porturile Arhanghelsk și Murmansk a fost respinsă de către voluntari, care se temeau de o eventuală trădare bolșevică și/sau un atac al germanilor, care erau foarte aproape de calea ferată. S-a luat deci decizia de a-și croi drum luptând spre Vladivostok.

Fiindcă nu puteau ajunge la porturile din nord, și era și mai dificil să se încerce o spargere spre Crimeea sau Caucaz, sau negocieri pentru o eventuală trecere prin Persia, voluntarii au fost direcționați spre celălalt capăt al Asiei, spre Vladivostok, unde puteau ajunge pe calea ferată transsiberiană. De aici urmau a se îmbarca spre SUA și apoi spre Franța, unde să ajungă în tranșee.

Luptele au început aproape instant și nemiloase, atât în zona Volga, cât și de-a lungul căii ferate. În ciuda intervenției occidentale în nordul și estul Rusiei, nu s-a putut înclina balanța în favoarea forțelor anti-bolșevice.

Românii au început să se organizeze pe cont propriu și să-și formeze regimente, din soldații care veneau la punctele din Celiabinsk, Irkuțsk, Samara și Vladivostok. Luptând acum sub comandă proprie și steag propriu, românii au primit și misiuni proprii de luptă, una dintre principalele misiuni fiind de a apăra calea ferată, vitală în războiul anti-bolșevic și pentru retragerea spre est, care va deveni iminentă în curând...

Voluntarii au trebuit să respingă numeroase atacuri ale bolșevicilor, intrând în urmărirea lor pe distanțe scurte și medii, și reparând stricăciunile provocate căii ferate. Trupele au asigurat ordinea, paza și administrația în localitățile întâlnite pe drum, fiind înconjurate și atacate aproape permanent de trupele roșii.

Situația a devenit mai gravă atunci când cehii au anunțat că-și abandonează posturile, grăbindu-se să ajungă în țara lor, care tocmai devenise independentă după atâta vreme. Atacurile bolșevice s-au întețit, unele unități de voluntari fiind spulberate, altele dând înapoi spre est, cu muniția, hrana, lemnele, pe terminate.

Românii au luptat cu însuflețire, mai ales fiindcă știau că pe Nistru, camarazii lor rămași în țară luptau și ei contra bolșevicilor. Pe bună dreptate, bolșevicii le-au spus acestor români „Dikaia divizia”/ „Divizia sălbatică”, pentru modul cum s-au luptat feroce contra unui inamic foarte hotărât, în condițiile sălbatice ale Siberiei, luptându-se și cu condițiile precare de hrană, de igienă și sanitare ale drumului.

În condiții crunte de frig și cu troiene de zăpadă pe post de metereze, transilvănenii au reușit să asigure apărarea ariergărzii trupelor care nu mai aveau mult până la adăpostul efemer al Vladivostokului. De aici, românii au fost preluați la 20 iunie 1920 de două transatlantice, „Huntsgreen” și „Tras-os-Montes”, spre coasta de est a Statelor Unite. După mai bine de cinci ani de război, eroii noștri siberieni se întorceau acasă. Epopeea lor a fost scrisă, printre alții, de către eroul transilvănean Elie Bufnea, luptător, scriitor, avocat.